STEV 2018. Avioane de hârtie
Vă invit să împăturiţi (nu înainte de a citi, sper!) o bucată de ziar şi s-o transformaţi într-un avion (vă mai amintiţi cum se face?), numai că, înainte de a-l lansa în aer, puneţi în spaţiul destinat pasagerului ceva de preţ: gânduri pentru viitor! Al vostru, al altora... Al nostru, al tuturor. Căci...
"Această poveste se petrece într-un cartier al unui oraş de provincie. Blocuri, blocuri, blocuri, o băltoacă, un supermarket, câini, oameni cu pungi de plastic în mână, o şcoală, maşini, o fostă fabrică, graffitti, o staţie de autobuz, un teren de baschet, şine de tren, semafoare, tomberoane, un club, blocuri, blocuri, blocuri...
Sus de tot, deasupra oraşului, trec avioane cu oameni care pleacă sau vin. De acolo, de sus, blocurile se văd ca nişte puncte prin perdeaua de nori, iar oamenii care locuiesc în oraş, nu se văd deloc. Ca şi cum n-ar fi!" (Elise Wilk- autoarea piesei de teatru, Elise fiind unul dintre cei 10 dramaturgi români selectaţi în programul Fabulamundi. Playwriting Europe).
Aşadar, astăzi o să pară , poate, că mă îndepărtez un pic de zona artistică şi că vă fac cunoştinţă chiar cu propriul cartier, fiindcă veţi descoperi destule similitudini între ceea ce trăiţi voi sau vecinii voştri şi subiectul acestei puneri în scenă şi, pe de altă parte, veţi putea da cu ochii de un univers secret, individual, contemporan cu voi – povestea a 6 adolescenţi –, care o să vă întoarcă, cu gândul, iarăşi în zona artistică, pentru că "totul e adevărat, chiar dacă nu s-a întâmplat" (Zbor deasupra unui cuib de cuci- Ken Kesey).
Înainte de a vă introduce un pic în atmosfera piesei, o să-i prezint mai întâi pe cei 6 elevi ai Liceului Tehnic "Valeriu D.Cotea" şi rolurile (un pic) ingrate pe care le-au avut de jucat. Lena- Alina Elena Pavel, Andra- Andreea Cristina Răileanu, Laura- Carmen Mariana Şerbănică, Miki- Marius Grigoraş, Bobo- Culiţă Trif, Alex- Victor Gîrbea.
Spectacolul lor, sub îndrumarea artistică a lui Bogdan Trifan (secondat de Carla Herea) a obţinut locul III! Felicitări lor şi d-nelor profesoare îndrumătoare Marilena Bărculescu şi Elena Micu-Iliescu.
Spectacolul "Avioane de hârtie" atinge mai întâi din exterior ("din avion"!) prin acel aspect cunoscut deja al fragilităţii şi nesiguranţei adolescentine, căpătate în urma abandonului de orice natură şi, probabil că se va observa din tonul meu (cel al scrierii) că nu prea-mi vine să filosofez, la modul general, despre "adolescenţii de azi", căci mie îmi place mai mult să stau de vorbă cu ei, decât să vorbesc despre ei.
Pentru că pe mine o să mă găsiţi stând acolo, faţă în faţă cu ei şi privindu-i în ochi, în "zona mea de confort". Pentru că prin natura a ceea ce am ales să fac, mă interpun aproape zilnic între lumea lor, din care provine fiecare (cu bune şi cu rele) şi cea (hai să-i zic!) artistică, unde încerc, mai înainte de a-i învăţa câteva dintre "apăsările" meseriei de actor, să-i fac să se simtă siguri pe sine şi chiar să-şi înfrângă amintirile urâte, să aibă încredere că pot şi au ce dărui în "drumul lor", deşi sunt dezarmaţi adesea chiar de proprii părinţi.
Ştiu că adolescenţii au fost, sunt, vor fi mereu un subiect "fierbinte" de dezbatere, dar, dincolo de acele probleme generale, în această piesă sunt expuse amintirile cele mai intime ale personajelor, de care s-ar ruşina o bună parte dintre noi, amintiri pe care poate le-am trăit şi noi înşine şi despre care refuzăm să vorbim în public, ascunzându-le cât mai adânc, ca nu cumva să le mai găsim vreodată. Nici noi, nici altcineva.
Desigur, unii adulţi poate-ar sări acum (din avion) auzindu-le pe cele mai "deochiate", aşa încât o să divulg numai câteva dintre ele, mai puţin apăsătoare şi mai "inocente".
"Am 6 ani...[...]. Umplu sticlele cu minutele care ies din oameni şi le pun dopul"[...] Am 13 ani. Vreau să divorţez de mama. Şi de tata. (Bobo)
"Am 12 ani. Seara, sub plapumă, mă sărut cu ursul de pluş şi îmi închipui că e Matei, din blocul turn albastru. În burta mea e un foehn electric, de fiecare dată când îl văd pe Matei, foehnul se aprinde şi dă căldură în tot corpul"(Laura)
"Am 6 ani. Mătuşa a minţit. La televizor au zis că toţi, dar absolut toţi copiii au tată," (Miki)
"Tata a plecat fix de ziua mea, când făceam 11 ani. [...] A uitat să îmi cumpere bomboane ca să dau la copiii din clasă şi, când i-am zis că a uitat, a dat-o la întors că de-aia pleacă..." (Alex)
"În Italia e foarte frumos. Italienii sunt foarte deştepţi, ei au inventat pizza. Ca să aibă voie să facă pizza, toate pizzeriile din lume trebuie să plătească o parte din banii câştigaţi Italiei... Pentru că toţi italienii sunt bogaţi de pe urma pizzei, aproape că nu mai munceşte nimeni. Dar pentru că cineva trebuie să mai facă şi munca, italienii au chemat românii." (Andra)
"Aud lângă fereastră un zgomot, din ce în ce mai tare, un zgomot de motor, e din ce în ce mai aproape, alerg la geam şi văd cum spre mine vine un avion care a luat foc. Închid geamul şi ţip, în cameră intră soră-mea, care îmi taie burta cu un cuţit. Din burtă ţâşnesc un milion de fluturi."(Lena)
"Avioane de hârtie" este genul de spectacol-lectură, teatru-blog, la care te poţi uita cu "ochii închişi", fiindcă sigur eşti şi tu, undeva, pe-acolo, scriind adultului de mai târziu foi de jurnal. Mai ales că e jucat de adolescenţi.
N-o să destăinui sfârşitul piesei fiindcă lasă loc unui viitor sumbru şi refuz să îi aloc un spaţiu aici sau în inima altcuiva. De altfel, eu însămi i-am dăruit Alinei (Lena), la sfârşitul spectacolului, un avion de hârtie, pe care l-am confecţionat dintr-un afiş (de-al lor) în miniatură şi pe care l-am împăturit în timpul spectacolului, din solidaritate cu acei adolescenţi pe care îi interpretau ei, gestul însemnând totodată şi un viitor deschis, fiindcă avioanele nu numai că aduc sau duc oameni, dar îi mai şi întorc pe unii dintre noi celor dragi sau îi reîntâlnesc pe alţii, de prea mult timp separaţi.
Mărturisesc că eu am lăcrimat în timpul spectacolului, fiindcă mă uitam drept în ochii unuia dintre elevii actori când îşi accepta supus viitorul şi, pentru o clipă m-am trimis departe de toate acele gânduri, care mă invadau, ca să pot privi spectacolul mai departe.
În ciuda stării care m-a încercat, mă bucur că a apărut acest text şi în cadrul STEV, fiindcă m-a făcut să mă gândesc la rezolvări şi să le identific căutând în mine, nu în exteriorul meu, pentru că din avion, toate lucrurile par mărunte.
Nu, nu e de vină societatea pentru nimeni! Societatea nu există! Societatea suntem noi!
Eu cred că "maturizarea" nu există şi că am inventat-o ca să ne dăm peste bot unul altuia, ca cerinţele să devină porunci, ca dorinţele să devină munci, ca visele să devină doar bogăţii.
Cândva am scris acest mic monolog schizofrenic:
"Până la vârsta de 6 ani târâm după noi iepuri de cârpă sau urşi pluşaţi, cărora le roadem labele, după ce în prealabil le-am înmuiat în ciorbiţă şi miere, în ţarcul îngrădit, special amenajat pentru noi. O naţie de mititei în scutece, apropiaţi afectiv de cârpe colorate sau texturi pufoase.
De la şapte ani încolo ni se iau cu forţa, printre bale şi lacrimi şi ni se pun, în loc (tot cu forţa) pixul, stiloul, creionul, în mâna dreaptă, de catre părinţi supăraţi că la „luatul din moţ” am ales peruci colorate sau măşti în loc de bancnote, apoi ni se dau nişte foi frumos ambalate, cu etichetă şi feţe de bancă cu monogramă şi… „ Pe-aci ţi-e drumul !”Drumul spre maturitate!
Acum avem un întreg Univers între palmele noastre. Aici ne ţinem temerile, în căuşul ăsta îngălbenit de tutun, spălat de câteva ori pe zi .Te şi miri cum de mai rezistă culorile! Acum vorbim singuri pe stradă, pentru că umblăm cu iepurii şi urşii dosiţi pe sub haine.
Sunt convinsă că dacă am umbla cu ei la vedere, nu am mai purta monologuri schizofrenice sau maniaco-depresive, ci dialoguri interesante.
Sunt atât de convinsă, încât ieri i-am cumpărat mamei mele un urs de pluş, de mărimea unui nou născut..."
Un monolog pe care l-am făcut public în 2012, dar pe care l-am scris când aveam 15-16 ani. Iar, dacă l-am expus şi aici, am făcut-o deoarece în spectacolul acesta a fost vorba despre mine. Şi despre tine! Despre noi toţi!...
De alaltăieri a început examenul de Bacalaureat. Pentru unii dintre adolescenţi, însă, de alaltăieri nu a mai început nimic... Poate şi pentru că suntem din ce în ce mai puţini cei care împăturim avioane de hârtie, necondiţionat, din iubire pentru celălalt...
Pe mâine!
Pe mai departe!
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Timp Liber
Centrul Cultural Vrancea: Alexandru Lazăr (anul III de studiu) a obținut Premiul I de Excelență la Concursul Național de Interpretare Muzicală
Ziarul de Vrancea, 29 apr 2024
