Dar, dacă realitatea se întinde (cu definiţia!) numai până într-acolo unde baţi?! Concluzia nu e a mea, e a unui puşti de 3 ani şi jumătate, trasă cu aproape 8 ani în urmă. Astăzi, unul dintre actorii noului serial ProTv „Vlad- Cine iubeşte, nu iartă”. Şi subiectul acestui text, cumva, printr-o legătură ascunsă, deocamdată, înţelegerii, un articol „închinat” Zilei Mondiale a Femeii. 

 

„Realitatea e aici, în spaţiul ăsta, unde (ne) jucăm (teatru)”, a conchis Sebi, când l-am oprit din discuţia interesantă pe care o purta cu un alt puşti, de vreo 5 ani ( în urmă cu 8 ani) şi care începea aşa „realitatea e că...”  

„Dar dincolo de fereastră nu e realitate?! Şi acolo, şi aici sunt copii care se joacă...” (Fereastra are privelişte spre locul de joacă din parc.)

Răspunsul a venit ferm, de neclintit: „Poate că şi aia e realitate, dar eu nu bat până-ntr-acolo!”

 

Pe Sebi Pintilie îl ştiu de pe vremea când mama lui mă minţea că are peste 4 ani, ca să-l primesc la atelierul de actorie (Atelier de teatru TREIspreZECE). În realitate, avea cu un an mai puţin şi filosofa despre realitate cu uşurinţă, fiindcă cel mai probabil că, la trei ani şi jumătate filtrele prin care trecem gândurile sunt aproape inexistente, iar nerespectarea „utilizării” lor nu aduce consecinţe într-atât de grave, pozitive sau negative, ca unui adult în zilele noastre. Asta îmi aminteşte că, dacă eu aş scrie tot ce gândesc, fie şi numai despre cartierul în care trăiesc, ar trebui să mă mut pe lună şi cel mai probabil, consecinţele m-ar ajunge şi acolo. 

Când mă uit la Sebi şi, în general, la toţi copiii cu care am creat o legătură, „de suflet”, hai să-i zic, simt că e ziua femeii în fiecare zi, deoarece copiii şi adolescenţii care aleg să descopere teatrul cu mine, deschid un Univers nemuritor şi paralel realităţii înconjurătoare. Şi, uşor feminin...

Astăzi, când Sebi are 11 ani, sunt sigură că a învăţat şi cuvântul oportunitate, chiar dacă nu îl conştientizează în sensul său activ. Oportunitatea sprijină realitatea, de obicei! Când nu o ratezi. 

Când a împlinit 4 ani, Sebi ştia deja că vrea să devină actor şi, atunci, femeia care îi este mamă a prins ideea din prima. A prins-o într-atât de bine, încât a înţeles că nu este un gând trecător prin minte de copil şi, la primul casting către care am direcţionat-o în afara Focşaniului, de care am aflat printr-o „fereastră” virtuală (Facebook), s-a urcat în maşină şi... 

Şi! De-aici încolo începe aventura lui Sebi în ce priveşte filmul. Şi, poate că n-ar fi început nimic, chiar dacă o fereastră deschisă invită de obicei, dacă... (aveţi puţină răbdare!)  

Dacă nu ar fi fost observat!

Puţini dintre spectatorii Micului Ecran sau ai Marelui Ecran ştiu că directorul de casting e acel filtru important şi deciziv, în colaborare cu regizorul şi producătorul, prin care ajungi să vezi camera de filmare. Sau ea pe tine, în fine... Ca să înţelegeţi întreg procesul, vă invit să urmăriţi un interviu filmat cu Domnica Cîrciumaru, director de casting al proaspătului serial ProTV „Vlad- Cine iubeşte, nu iartă”(un casting care a durat 2 ani), precum şi al serialului „Las Fierbinţi”(aflat la al 15-lea sezon).

Asta pentru a vă familiariza cu profesia. Cu omul Domnica, te „familiarizezi” în timp, iar proiectele sale, multe la număr, vorbesc despre implicarea sa în acest domeniu. 

Pe Domnica am cunoscut-o în urmă cu vreo 12 ani, când m-a recomandat pentru serialul „La Bloc”. Casting pe care l-am luat. Rezultatul, rolul „Menajera”, sezonul 9, episodul 4 (2006). Cum ProTv reia de vreo 10 ani încoace serialul, nu mă poate rata nicio generaţie nouă de protevişti. Vecinii mei de-acolo mă ştiu... Glumesc! Despre vecini glumesc. 

Revenind, întâlnirea mea cu Micul Ecran cam asta a fost. Era o perioadă în care profesorii de la UNATC ne ziceau că, dacă apărem în sitcomuri, ne „prostituăm”. În realitate, cei care ne-au zis asta au şi fost primii care au jucat, la puţin timp după ce ne afişaseră „interzis” nouă, studenţilor. De obicei, nu sunt atât de „ascultătoare”, încât să nu încalc decrete absurde, aşa încât am mers foarte hotărâtă la castingul pentru „La Bloc.

Cu Marele Ecran a fost o întâlnire şi mai scurtă, dar mai haioasă. Însăşi marele Martin Scorsese a scos scenele cu mine la montaj. Nu mă potriveam cu aerul acelor vremuri comuniste, ca apariţie, în filmul lui Mitulescu „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii”. Habar n-am dacă e adevărat sau dacă nu cumva unul dintre băieţii echipei de  producţie m-a minţit frumos. Rolul?! „Doamna Soare”, o profesoară... Eu am trăit în acele vremuri comuniste şi am înţeles nepotrivirea cu ele pe propria-mi... înfăţişare. 

Articolul de astăzi are drept scop sărbătorirea femeii, în special, în lumea artistică şi eu am ales să o fac diferit. Printr-un băieţel. De care sunt interesaţi mulţi părinţi acum, după ce traseul lui Sebi în lumea artistică a început să rodească dincolo de teatru, în film, prin întâlnirea cu Domnica. Astfel, satisfac şi anumite curiozităţi.

În „Lumea Filmului”, Sebi fost, mai întâi, „Robi”, în „Joc”, în regia Andreei Vălean. Aşa a ajuns la Festivalul de Film de la Cairo, unde filmul a avut o nominalizare. Va apărea şi într-unul din episoadele „Las Fierbinţi”, alături de personajele „Giani” şi „Gianina”. În prezent, cel mai de întindere rol, pe care-l interpretează Sebi e în serialul „Vlad- Cine iubeşte, nu iartă”, rolul fratelui personajului principal. Tatăl e interpretat de prietenul meu drag, actorul Ion Haiduc, iar în distribuţie îl (re)găsim şi pe Emi(lian Oprea), un alt drag prieten, actor principal în filmul „De ce eu”

Sebi, Haiduc şi Emi sunt cele 3 motive (ale mele!) pentru care am ales să urmăresc această nouă producţie. Şi mai e şi un al patrulea motiv, fără de care celelalte 3 nu ar exista: Domnica! Castingul pentru „Vlad”, scriam mai sus, a durat 2 ani. Doi, subliniez!

Realitatea se întinde până într-acolo unde baţi, zicea Sebi. Eu aş completa cu „şi ţi se deschide”, după „unde baţi”. În acest moment, Domnica are în derulare 13 proiecte pe care nu ni le poate dezvălui şi un serial suedez, „Box21”. „E o perioadă efervescentă!”, zice Domnica.

Doamne-ajută! De efervescenţă zic! Fie că e film sau teatru, efervescenţa arată continuitate. Şi consecvenţă. Şi pasiune... 

Uneori, drumurile către devenirea noastră sunt lungi, foarte lungi sau scurte. După cum ne e scris şi ne mişcăm (fizic şi spiritual). Uneori, ca în cazul lui Sebi, e nevoie de 3 femei, ca să-ţi atingi scopul: una responsabilă cu creşterea, deplasarea la castinguri, „păpica”, cazarea (Mama!), alta care contribuie la familiarizarea cu lumea artistică (eu) şi una care să aibă ochi pentru el, să-l remarce şi promoveze (Domnica). Asta apropo de „în spatele fiecărui bărbat e o femeie”. 

Ultimul proiect teatral în care Sebi a jucat e „Când Dumnezeu închide o uşă, deschide undeva o fereastră”, un spectacol de teatru în regia mea, după filmul „Sunetul Muzicii” în colaborare cu Casa de Cultură „Leopoldina Bălănuţă”. 

Următorul proiect teatral Atelier de Teatru TREIspreZECE e în derulare, depindem, oarecum, de Sebi şi de timpul pe care îl va aloca de-acum înainte teatrului, „furat” momentan de film. 

Sper ca, în viitor, dacă încă nu a fost aleasă în calendarul vieţilor noastre, Ziua Realităţii (şi artistice!) să se întâmple pentru toată lumea. Până una-alta, e Ziua Femeii şi eu, „ca să nu ne uite Google-ul”, am ales să o sărbătoresc diferit. Un fel de „la mulţi ani” artistic tuturor femeilor „din spate”, un moment literaro-jurnalistic sincer şi informativ. 

Cum, de curând s-a întâmplat un eveniment 5 G (teleportarea unui copil chitarist) mă gândesc că undeva-cândva, actorii vor putea juca şi de-acasă. Având în vedere vârsta mea, nu pot decât să mă bucur. Succes, Sebi! Succes, Domnica! La mulţi ani tuturor femeilor!

A dvs, Olimpia Săpunaru, „cică” creatoare de libertate a talentului... Aşa zice lumea!