STEV junior 2018. Centru de Excelenţă
"Ce e excelența şi cine o certifică?! Trebuie să fii serios ca să fii excelent, ar zice unii. Noi suntem de părere că e excelent să te simți excelent într-o lume inventată, peste care poate să dea buzna oricând oraşul."
Acest spectacol al Şcolii Gimnaziale "Nicolae Iorga" a obţinut Locul III. Felicitări celor 17 copii, precum şi d-nelor profesoare Nicoleta Dănilă şi Daniela Trandafir!
Titlul piesei de teatru e păcălitor. Pe cât poate fi de păcălitoare şi această denumire dată unei Instituţii, unui loc populat de copii, să zicem, oricare ar fi el şi oricui ar aparţine! În acest caz, titlul e o ironie, deci! Una amară.
Eu am citit întreaga piesă de teatru a Cleliei Ifrim, un autor contemporan interesant, ale cărei versuri albe îmi plac mult, fiindcă, pe undeva, ni se aseamănă poetica gândurilor (când n-o fac pe gazetăreasa).
Reprezentaţia Şcolii Gimnaziale "N. Iorga" are la bază, de fapt, doar o idee dintre multitudinea de cărări (filosofice) pe care o propune cititorului (de teatru) acest autor. Practic, îndrumătorul artistic a delimitat doar un drumeag atunci când s-a apucat de scris "scenariul", adaptare după autor.
Priviţi-l, analizaţi-l, citind rândurile scrise de Marian-Dumitru Popa (clasa a XII-a, Liceul Pedagogic "Spiru Haret"), îndrumătorul artistic al acestei echipe:
"A fost odată un copil, într-un loc... Singur, captiv în lanțurile angoasei, ale rutinei nesfârșite, privea pe geam orașul, nemărginirea lui şi se întreba, de după el, cât de mult ceai, miere și lapte există într-un oraș așa de mare. Era sigur că poate să consume tot ceaiul, toată mierea și tot laptele, dac-ar fi fost lăsat să iasă. Într-o zi, pe fereastră, au intrat 3 năluci care cărau după ele găleți pline de ceai, miere și lapte. Copilul s-a repezit la găleți și a început să bea cu nesaţ din ele. Nu a reușit să soarbă decât câteva înghițituri până să se sature, dar el cerea tot mai mult şi mai mult. Iar nălucile îi tot dădeau...
Eu sunt copilul! Orașul e teatrul. Ceaiul, mierea şi laptele sunt iubirea pentru teatru, nu doar a mea, ci a noastră, a tuturor.
Nălucile sunt... mai multe, dar, în special, Olimpia Săpunaru, Oana Andrei și, bineînţeles, copiii cu care am lucrat la acest spectacol. Ei sunt cei care au dat viaţă unui oraș atât de frumos, care are cel mai bun ceai, cea mai dulce miere și cel mai gustos lapte din Univers și, pentru asta le mulțumesc!"
Un subiect actual, cu o temă foarte puternică, nu are cum să nu sensibilizeze, iar când îndrumătorul artistic e aşa de poetic, evident că reprezentaţia sa se poate produce în aceeaşi direcţie.
După vizionarea spectacolului, chiar au existat dezbateri aprinse între noi, membrii juriului, cu privire la subiect. Ne întrebam dacă e potrivită alegerea sau nu vârstei celor care jucau şi dacă nu sunt prea depăşiţi de subiect. Am auzit după vizionare şi câteva cârcoteli, cum că personajele erau prea... "zombie"(câteva personaje erau date cu grimon pe faţă). Am zâmbit îngăduitoare, fiindcă ele veneau dinspre alţi copii, înspre juriul care tocmai trecea pe-acolo... De mici sunt niţel munipulatori, ce credeaţi că, la teatru, nu?!
Adică, la vârsta lor, încă mai funcţionează "bulinuţele" drept recompensă, îşi desenează părinţii, profesorii şi apoi dăruiesc desenele cu candoare... Trezindu-se deodat' cu un astfel de subiect, căruia trebuiau să-i facă faţă, ca transmiţător, nu cumva acest spectacol le "sucea" prea mult minţile şi le umbrea copilăria?
Asta ne întrebam noi!
E un subiect destul de delicat, aşa încât n-o să mă avânt până-ntr-acolo încât să susţin că e bine să înţeleagă aceşti copii-actori că NU sunt numai copii fericiţi în lumea asta. Nu susţin nici că nu e bine! În astfel de situaţii eu abordez, de obicei, o linie destul de neutră, deşi, adeseori tind să cred că un subiect important al zilei, care "arde", pus în gura unui copil e mai alarmant, atrage mai mult atenţia decât dacă vine de la un adult, care poate fi ignorat cu mult mai uşor decât poţi ignora candoarea spunerii unui lucru serios. Uitaţi-vă la campaniile umanitare, spre exemplu!
"Centru de excelenţă" nu este un spectacol vorbit, e aproape "mut", adicătelea, mai mult am văzut tema, decât am auzit-o, căci, da, au fost ici-colo mici lămuriri verbale, dar, per ansamblu, construcţia a sfârşit prin a fi mai mult un spectacol-metaforă, creionat şi cu ajutorul unor elemente caracteristice dansului contemporan. Astfel că, spectacolul acesta a adus în plus, în discuţie, ceea ce numim noi, profesioniştii, "expresie corporală" şi un gen de teatru niţel mai modern... destul de inaccesibil publicului larg.
În ce priveşte interpretarea actoricească, în acest spectacol nu a fost vorba despre o asumare individuală, în adevăratul sens al cuvântului, cum suntem noi obişnuiţi să reperăm câte o "vedetuţă", ci de o întreagă lume imaginară asumată, ceea ce e un picuţ mai greu de realizat.
Spuneam într-un alt articol că textul presară "sclipici" într-un spectacol. Ei, bine, acum pot zice că şi tema puternică o face! La unele tipuri de spectacole, din cadrul STEV junior, s-a remarcat o anumită tehnică de a fraza, bazată şi pe instinct (căci copiii nu au trecut printr-o şcoală de teatru). În cazul acestui spectacol am remarcat la copii un firesc al zicerii, mai aproape actoriei de film decât teatrului şi mie, recunosc, mi-a plăcut mult că nu şi-au căutat un ton (aşa cum ar fi putut să o facă), tentaţi de conţinutul tristei întâmplări.
Toate personajele sunt în scenă de la bun început şi, pe măsură ce se derulează câte o acţiune, ea conduce către "învierea" câte unuia dintre ele, fiecare cu treaba sa (vânzătorul de îngheţată, de baloane, omul-cântec, băieţelul rotofei şi crescut în puf etc), complicând firul epic.
Subiectul e amplu, aşa încât o să-l dezvolt şi eu, la rându-mi, deşi l-a dezvăluit şi Marian mai sus, ceva mai poetic.
Un copil, în acest caz Bibi (Maria Andrei) vrea să fugă de la orfelinat (sau din alt loc unde eţinut captiv), unde înfometarea, bătaia, izolarea sunt singurele cuvinte de ordine. Puia (Irina Burduja) şi Fanţi (Ioana-Alice Burghelea) pot trece drept surorile ei (dar nu e specificat în clar). Subiectul e dezvoltat în jurul celor trei şi relaţia dintre ele, dar personajul central e Bibi, care reuşeşte să se elibereze de acel loc, până la urmă. Din păcate, murind.
Ştiu ce-o să ziceţi, "trist, foarte trist!". Mai ales că, fatală îi este o ultimă medicaţie, pe care e obligată să o înghită, drept pedepsă pentru noua încercare de a evada. În contrapunct cu sentimentul de copilărie pe care îl transmiteau cele trei copile, am remarcat-o şi pe "Directoarea Centrului" (Maria Ioniţă), o voce extrem de autoritară.
"Copii trebuie să doarmă la ora asta!"
Din firul epic se mai desprind, ca o ironie, câteva personaje care pot reprezenta fie imaginaţia, fie halucinaţiile în urma medicaţiei. Cel mai ironizant moment, dar totodată şi extrem de sensibil, mi s-a părut scena în care Bibi primeşte un cadou (pe care i-l trimite Oraşul), un câine de jucărie imens, descusut, din care ieşeau măruntaie (bucăţi de vatelină).
Transformarea, în continuare, la vedere, în alte personaje imaginare a celor prezenţi - bucăţile de vatelină devenind peruci, urechi, mustăţi, ochi etc - a condus către o atmosferă interesant creată, născând atunci, pe loc, o altă lume imaginară (specifică genului teatru în teatru), derivată din starea inconfortabilă în care se aflau personajele. Eu am perceput toată desfăşurarea ca pe un mesaj optimist, în ciuda realităţii vizuale.
În finalul spectacolului se cântă live: chitară, Ioana-Alice Burghelea, voce, Alex Preda. Un cântec destul de liniştitor, menit, probabil, să dea de gândit audienţei.
"Fericiţi cei ce dorm pe un pat de fân, fericiţi cei ce dorm prin sală" sunt alte replici din spectacol, ale unor "năluci", pe care le-am tradus eu ca fiind "creativitatea", "fantezia", "emoţia", "cultura" şi, le reproduc pentru a reda complexitatea subiectului ales.
Acum... dacă vi se pare că tema a fost grea, nu vă lăsaţi prea copleşiţi, doar pentru că aţi citit ce aţi citit. Ia uitaţi ce a primit Marian, după spectacol, de la copii!
Semn că, Slavă Teatrului, protagoniştii au rămas la fel de copilăroşi precum erau la început, doar că de-acum, cel mai probabil vor fi înduioşaţi un picuţ mai mult la vederea unui copil orfan şi, cine ştie, poate vor lansa chiar ei înşişi nişte campanii ample întru ajutorarea copiilor care sunt cu mult mai nefericiţi ca ei.
Teatrul înmoaie sufletul şi destupă mintea! Parcă aşa...
Citiți și:STEV Junior 2018. Cinci sâmburi de portocală;
