Profesorul Cătălin Mocanu în ZdV: Monografia ca analiză istorică și sociologică în „Monografia comunei Răstoaca”, scrisă de Radu Borcea
Monografia ca analiză istorică și sociologică: Radu Borcea, Monografia Comunei Răstoaca, Odobești, Editura Salonul Literar, 2022
În vara anului 2022, ziaristul și omul de cultură vrâncean Radu Borcea le propunea cititorilor cea de-a patra carte a sa, Monografia Comunei Răstoaca (Privire înspre trecut, prezent și viitor), apărută la Editura Salonul Literar. Precedentele lucrări ale autorului au fost: Colectivizarea sufletelor sau memoria pământului confiscat(2015),Peregrin prin Europa (2019), Istoric al clipei în vremuri confuze (2021). Vechi gazetar, Radu Borcea a fost redactor de rubrică economică la ziarul vrâncean „Milcovul”, iar între 1976-1982 a fost colaborator la Studiolui Teritorial de Radio Iași. Între 1999-2006 a fost director al ziarului „Milcovul”. În prezent, este senior editor al revistei „Salonul Literar” și membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR).
Încă din Cuvântul înainte, autorul își exprimă convingerea că „monografia scrisă a unei așezări rurale sau urbane, a unui ținut, județ sau regiune dintr-o țară constituie istoria vie a acelui loc, a generațiilor de oameni ce s-au succedat în decursul veacurilor pe meleagurile unde ei s-au născut, au muncit și au făcut să prospere acea comunitate”. Parcurgând cartea lui Radu Borcea, ai senzația minunată că locuitorii din vechime din Răstoaca (comunitate atestată la 1781, deși, fără îndoială, locuirea datează cu mult înainte) trăiesc și împart cu noi bucuriile și tristețile lor. Din punct de vedere arheologic, cele mai vechi urme de locuire la Răstoaca datează din Evul Mediu, perioadă din care provin trei cuțite de fier și trei topoare de luptă.
În primul capitol al lucrării, autorul analizează istoria localității în contextul geografic al Moldovei medievale. În baza lucrărilor consultate, între care și Principatele Române la începutul secolului al XIX-lea (1957), de Constantin C. Giurescu, autorul arată că satul Răstoaca aparținea de Ținutul Putna din spațiul istoric al Moldovei de Jos. O altă lucrare analizată de autor, pentru a sublinia importanța comunității, a fost cea a profesorului vrâncean Ionel Budescu, Documente demografice și statistice. Catagrafiile Ținutului Putna (1830-1832), RâmnicuSărat, Editura Rafet, 2013. Din lucrarea lui Ionel Budescu aflăm că, la momentul 1830-1832,satul Răstoaca, component al Ocolului Biliești, se afla în proprietatea banului Costache Dia, pentru ca, în detaliile despre locuitorii satului să fie menționat numele banului Neculai Sion ca stăpân al satului. Tot de aici aflăm că satul avea 164 de capi de familie, iar biserica satului avea hramul Sfântului Nicolae.
Autorul aduce în discuție o ipoteză interesantă, după o opinie a profesorului Budescu, și anume aceea că printre întemeietorii satului s-ar fi aflat și foști locuitori ai satului nord-bucovinean Lunca. Ipoteza pare verosimilă și este legată de informația istoricăce ar putea-o susține. În martie 1482, Ștefan cel Mare cucerește cetatea Crăciuna, ridicată pe un teritoriu încă necunoscut, aproape de târgul Socilor, de către domnitorul Țării Românești, Radu cel Frumos (1462-1473, 1473-1474, 1474, 1474-1475). După cucerire, hotarul dintre Moldova și Țara Românească se mută pe râul Milcov, iar, din acel moment, Țara Vrancei a ținut de Moldova. În atari condiții, obiectivul strategic al lui Ștefan cel Mare era consolidarea stăpânirilor de la hotarul moldo-muntean.
În ceea ce privește evoluția demografică a comunității din 1859 până în prezent, autorul arată că, din 1888 până în 1977, populația comunei a sporit constant, de la 738 de locuitori în 1888, la 2977 de locuitori în 1977. În 2002 erau atestați 2210 locuitori, iar în 2011 figurau 1811 locuitori, confirmând, și în acest caz, declinul demografic înregistrat de România după 1990.
Al doilea capitol al monografiei este dedicat și analizei lucrărilor cu caracter monografic despre Răstoaca. Aflăm astfel că prima monografie a localității a fost realizată în anul 1907 de către învățătorul Iordan Gheorghiu. După incursiuni în toponimie și istorie orală, învățătorul conchide: „Comuna datează de pe la 1750 sau 1782, primii locuitori au venit de prin părțile Tecuciului, apoi și Târgoviște, stabiliți pe moșia fostului boier Dia”.
Situația economică a comunității de la Răstoaca, de-a lungul timpului, este analizată de către autor în capitolul al treilea al lucrării. Evident, o bună parte este consacrată împroprietăririi țăranilor prin legea rurală din 14 august 1864. Informații prețioase ne aduce la cunoștință autorul, precum aceea că „În județul Putna a fost înregistrat cel mai mic număr de țărani împroprietăriți, în comparație cu celelalte județe din Moldova: au fost împroprietăriți numai 7593 de clăcași, din 13054 de țărani fără pământ. Unul dintre motivele invocate de autorități a fost lipsa suprafețelor de pământ necesare pentru acoperirea cererii”.La Răstoaca, au fost împroprietăriți numai 154 de clăcași capi de familie, în mod diferit, după numărul vitelor avute în proprietate, pământul primit trebuind achitat în cel mult 15 ani. În urma cercetării documentelor din arhivă, autorul concluzionează că la Răstoaca țăranii au primit pământuri neproductive, moșierii rămânând după expropiere cu cele mai roditoare suprafețe.
Prima revoltă pentru pământ la Răstoaca a avut loc în 1888, fiind cauzată de arendași. A doua revoltă a avut loc în 1892, iar a treia în 1906, fiind generată de același arendaș care a refuzat plata dijmei către săteni. Aceste revolte au prefațat marea ridicare la luptă a țărănimii din anul 1907. În continuare, pe baza unei exhaustive documentări arhivistice, autorul arată cum a primit comuna suprafețe de teren în proprietate, în anii de până la marea reformă agrară din 1921.
Cu o acribie desăvârșită, autorul ne înfățișează toate aspectele legate de împroprietărirea sătenilor din Răstoaca în 1921: au fost împroprietărite 195 de familii, cu 484 de hectare de teren arabil. Capii de familie au fost împărțiti în 6 categorii, primind de la jumătate de hectar până la 3 hectare. Primăria, școala și parohia satului au primit câte trei hectare de pământ.
Cea de-a treia reformă agrară care a afectat Statul Român a fost cea inițiată de comuniști în 1945, prin Legea nr. 187 din 23 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare. Aceasta a avut însă un scop propagandistic, pentru a atrage de partea partidului comunist țărănimea săracă, în mare parte neștiutoare de carte, dar care reprezenta circa 80% din totalul populației. Dovada cea mai concludentă că pretinsa reformă a avut doar scop propagandistic și de distrugere a marilor proprietați se regăsește în politica de colectivizare forțată aplicată ulterior, începând din 1949, în care ideea de proprietate particulară era privită cu suspiciune, fiind considerată contrară tezelor marxism-leninismului. Autorul monografiei arată că la Răstoaca au primit pământ în prima etapă 127 de capi de familie, văduve și moștenitori ai celor căzuți pe front între 1941-1945, iar în etapa a doua încă 26 de capi de familie. Suprafețele erau de jumătate și de un hectar.
Capitolul al patrulea al monografiei este dedicatevenimentelor derulate între anii 1949-1962, care coincid cu desfășurarea procesului de colectivizare a agriculturii după model sovietic. Analiza se continuă în capitolul al V-lea. Autorul dezvăluie că era copil atunci când „echipe” desemnate să-i treacă pe țărani la „Colectivă” intrau în gospodăriile sătenilor, „convingându-i” cu bâta să-și semneze autodeposedarea de pământ. De altfel, aceste aspecte au fost prezentate în prima carte a autorului, Colectivizarea sufletelor sau memoria pământului confiscat, publicată în 2015.Autorul relatează în calitate de martor ocular și evenimentele din 12 ianuarie 1958, când s-a înregistrat o revoltă anticolectivizare a țăranilor de la Răstoaca, precum cele de la Suraia și Vadu Roșca.
Situația socială a locuitorilor de la Răstoaca este abordată în capitolul al VI-lea. Din carte aflăm că acești locuitori s-au confruntat cu secete severe în anii 1867, 1928, 1935, 1945, 1946-1947, ceea ce a detetrminat ca situația socială a acestora să se mențină constant grea. De pildă, în 1924, o urgență socială era alimentarea cu apă a comunei, astfel că până prin 2010, fântâna a fost singura sursă de alimentare cu apă a sătenilor din Răstoaca.
Capitolul al VII-lea tratează aspecte legate de cele două instituții vitale ale devenirii românești: Școala și Biserica. După adoptarea legii instrucțiunii publice din 5 decembrie 1864, în 1865 sunt înființate în Județul Putna 9 școli, printre care și la Răstoaca. Singura sală de clasă funcționa în tinda bisericii, școala fiind frecventată de 4-6 elevi. Abia în 1899 începe construirea primului local de școală, cu o singură sală de clasă, un hol și locuința învățătorului, dată în funcțiune în 1892, dar care nu rezistat din cauza cutremurelor din 1893 și 1894. Vor mai trece mulți ani până când o nouă școală va fi construită, dovadă că grija autorităților față de învățământ a fost constant precară în istoria noastră. Un alt local al școlii a fost dat în folosință în 1961, care a fost demolat din cauza cutremurului din 4 martie 1977. Autoritățile comuniste s-au mobilizat și în 1977 a fost inaugurat actualul local al școlii. Autorul consacră câteva pagini binevenite și educatoarelor, învățătorilor și profesorilor care au adus știința de carte la Răstoaca.
De asemenea, prezintă o lungă listă a personalităților din domenii foarte diverse care au plecat din Răstoaca.
În ceea ce privește Biserica Ortodoxă și viața religioasă de la Răstoaca, autorul ne spune că documentul cel mai vechi despre biserica din comună este o listă cu enoriași, datată 1843. Până în 1888, nu sunt documente care să menționeze numele preoților. În ceea ce privește biserica, aceasta a fost grav avariată în timpul Primului Război Mondial, dar a fost redeschisă la începutul anului 1922, prin strădaniile preotului Nicolae Popa, trecut la cele veșnice în 1933. Cutremurul din 10 noiembrie 1940 a afectat grav biserica, care a fost reconstruită și târnosită abia la sfârșitul anilor ̕ 60.
Activitatea culturală a fost insuficient dezvoltată. Prima bibliotecă publică a fost înființată abia în 1922, din inițiativa Societății „Vrancea Culturală”, având circa 500 de volume. La începutul anilor ̕ 60 ai secolului trecut, biblioteca avea un numări de 3814 volume și 178 de cititori. Ar fi interesant câți cititori frecventează biblioteca comunală în prezent, dacă ea mai funcționează! În 1937 se construiește monumentul consacrat eroilor din Războiul de Independență și din Războiul pentru Reîntregirea Neamului.
Capitolul al VIII-lea al lucrării este dedicat sistemului sanitar. Autorul arată cu date statistice culese din documentele de arhivă precaritatea acestui sistem. Abia în octombrie 1960, la circumscripția sanitară comunală au fost repartizați doi medici, fapt care dovedea, totuși, grija regimului comunist față de „oamenii muncii de la orașe și sate”.
Al IX-lea capitol al monografiei este închinat eroilor comunei. Astfel, în Războiul de Independență au fost mobilizați 150 de răstoceni, majoritatea încorporați în Regimentul 10 Dorobanți–Putna. În Războiul de Reîntregire Națională au participat din Răstoaca câteva sute de bărbați, 47 dintre ei dându-și viața pentru „România Dodoloață”. În timpul „Marelui Război”, comuna a fost ocupată de trupele germane și bombardată, locuitorii fiind evacuați la Risipiți.. Cu acest prilej, 87 de refugiați răstoceni au pierit de tifos exantematic și din cauza bătrâneții și a lipsurilor. În al Doilea Război Mondial au fost mobilizați de la Răstoaca 407 bărbați din 10 contingenete. Au pierit sau au dispărut pe frontul din Răsărit 33 de ostași, iar alți 11 după actul de la 23 august 1944.
Capitolul al X-lea abordează primarii pe are i-a avut Răstoaca din 1864 până în prezent, iar capitolul al XI-lea este dedicat recăpătării statutului de comună, începând din 7 aprilie 2004. Lucrarea se încheie cu prezentarea strategiei de dezvoltare a comunei pentru perioada 2021-2027 de către primarul David Chiriță, care a contribuit la editarea monografiei.
În monografia pe care am avut plăcerea să o parcurgem, gazetarul și omul de cultură Radu Borcea înfățișează într-o manieră aparte, peste care își pune pecetea sensibilitatea autorului, istoria zbuciumată a comunității de la vărsarea Milcovului în Putna. În elaborarea acestui minuțios studiu, Radu Borcea a ținut seamă de recomandările pe care le făcea autorilor de monografii sociologul Henri H. Stahl în ediția a doua a unui ghid apărut în 1939:
„Iată ce trebueşte să urmărim teoretic în viaţa unui sat. Mai întâi «satul», înseamnă oamenii satului şi traiul lor laolaltă. Va trebui să dăm o descriere amănunţită a acestor oameni şi a felului lor de trai, adică o descriere a înfăţişărilor satului, sau, cum se spune în termen sociologic, a «manifestărilor satului». Aceste manifestări sunt de patru feluri şi anume:
1. Manifestările culturale, care cuprind întreaga viaţă religioasă, morală, artistică, legătura cu şcoala şi cartea scrisă, precum şi limba pe care o vorbesc oamenii.
2. Manifestările economice, care cuprind toată lupta omului pentru câştigul traiului zilnic: munci făcute cu anumite unelte, ale diferitelor meserii, pentru o producţie oarecare; o împărţire a produselor şi un consum, adică o folosire a produselor.
3. Manifestările administrativ-politice, care cuprind viaţa întreagă de luptă şi de înţelegere a oamenilor între ei asupra chipului cum trebue să fie chivernisite trebuinţele şi bunurile obşteşti.
4. Manifestările juridice, care cuprind toate chipurile în care oamenii s-au înţeles să trăiască, pentruca între ei să fie bună pace; chipuri cari pot fi arătate de către lege sau de către obiceiul pământului.
Dacă vrem deci să răspundem la cea dintâi întrebare pe care o pune monografia sociologică şi anume întrebarea cum se înfăţişează satul nostru în ziua de astăzi, va trebui să arătăm rând pe rând care sunt manifestările lui culturale, economice, administrativ-politice şi juridice”.
Note bibliografice
1. Radu BORCEA, Monografia comunei Răstoaca, Odobești, Editura Salonul Literar, 2022, p. 5.
2. Aurora-Emilia APOSTU, Inventarul arheologic al județului Vrancea (III), în „Cronica Vrancei”, VI, Focșani, Editura Pallas, 2006, p. 27 (pp. 9-44).
3. Ionel BUDESCU, Documente demografice și statistice. Catagrafiile Ținutului Putna (1830-1832), Râmnicu Sărat, Editura Rafet, 2013, p. 19.
4. Ibidem, pp. 142-144.
5. Radu BORCEA, op. cit., p. 50.
6. Ibidem, p. 65.
7. Ibidem, pp. 77-80.
8. Ibidem, pp. 82-87.
9. Ibidem, p. 176.
10. Ibidem, p. 189.
11. Ibidem, pp. 195-196.
12. Henri H. STAHL, Monografia unui sat. Cum se alcătuiește, spre folosul căminului cultural, ed. a II-a, București, Fundația Culturală Regală „Principele Carol”, 1939, pp. 14-15.
Cătălin MOCANU, profesor
Citiți și:VIDEO + FOTO | A fost lansată „Monografia comunei Răstoaca” scrisă de jurnalistul Radu Borcea;
Monografia comunei Răstoaca - O cronică realizată de profesorii Elizia și Vasile Lefter;
Gânduri despre Răstoaca și o monografie
