Pe urmele istoriei

Lecția de istorie a profesorului Cătălin Mocanu în ZdV: 21 august 1968 - 55 de ani de la „Primăvara de la Praga”

Cătălin Mocanu
24 aug 2023 1982 vizualizări

Atitudinea României – antecedente și consecințe

Participarea României la reprimarea revoluției anticomuniste din Ungaria, din toamna anului 1956, a fost ultimul episod notabil al obedienței regimului de la București față de Moscova. După anul 1958, când URSS decide și retrage din România trupele staționate fără încetare din 1944, România iese treptat de sub tutela Moscovei, mai ales că însuși președintele sovietic Hrușciov a consimțit la retragerea trupelor sovietice, dorind reluarea politicii de destindere cu Occidentul, care fusese blocată de intervenția împotriva revoltei maghiare. Destalinizarea începuse în România mai înainte chiar de moartea lui Stalin, din 1953. În 26-27 mai 1952 are loc Plenara C.C. al P.M.R., condusă de Gheorghiu-Dej, care „a demascat și zdrobit grupul fracționist, antipartinic și antistatal Ana Pauker-Vasile Luca și a înlăturat aceste elemente dușmănoase din conducerea de partid și de stat”, învinuite de „deviere de dreapta și aventurism de stânga”, care și-au găsit expresia în subminarea „rolului conducător al partidului”, în împiedicarea exercitării de către acesta a controlului „asupra sectoarelor de stat care încăpuseră pe mâna lor”, în promovarea „propriei lor linii oportuniste de stimularer a elementelor capitaliste de la sate și orașe, lovind în alianța dintre clasa muncitoare și țărănimea muncitoare”, în „încetinirea ritmului de industrializare socialistă a țării”, în „încălcarea principiului „liberului consimțământ în transformarea socialistă a agriculturii”, în încălcarea „în mod abuziv și grosolan” a legalității populare, inițiind măsuri provocatoare, culminând cu „arestarea și înscenarea de procese unui mare număr de țărani muncitori” etc. (Rezoluții și hotărâri ale Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român (1951-1953), vol. II, București, Editura pentru Literatură Politică, 1954, pp. 188-208). În cel mai pur stalinist, un stalinist sadea pecum Gheorghiu-Dej, având acordul NKVD,  se „debarasa” de „grupul moscovit” reprezentat de Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu. La Plenara C.C. al P.M.R. din 28-29 iunie 1957, Dej înlătură ultimele rămășite (Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi) din conducerea partidului care i-ar fi putut periclita poziția de lider incontestabil al partidului.

Manifestările „naționale” ale României se intensifică după plecarea trupelor sovietice. În același timp, anul 1960 a marcat începutul polemicii publice între P.C.U.S. şi Partidul Comunist Chinez, care exprima lupta pentru supremaţie în „mişcarea comunistă şi muncitorească internaţională”. La Congresul al III-lea al P.M.R. din 20-25 iunie 1960, sunt formulate mai clar principiile comunismului „național”, declarându-se din nou dreptul României de a se industrializa. Doar că accentul pus pe industrializare era menit să susțină politica de distanțare a regimului de la București față de Moscova, iar conducerea comunistă de la București începea să realizeze că o astfel de distanțare are un ecou favorabil în țară și în cercurile politice occidentale. Cu acest prilej, la 24 iunie, din inițiativa lui Hrușciov, la București are loc reuniunea partidelor comuniste și muncitorești din țările socialiste, condusă de Ghoerghiu-Dej în calitate de gazdă, cu scopul criticării și condamnării Partidului Comunist Chinez. Reprezentantul său, Pîn Cijen, a respins acuzațiile aduse, în vreme ce Dej nu s-a alăturat poziției lui Hrușciov.

Plenara C. C. al P.M.R. din 30 noiembrie-5 decembrie 1960 marchează, la rândul să, deteriorarea relațiilor cu Moscova, agravate de faptul că URSS urmărea transformarea CAER într-un organism suprastatal în care țările trebuiau să-și orienteze producția economică în funcție de planurile Kremlinului, prefațând astfel „Planul Valev” din 1964.

Anul 1962 cunoaște degradarea constantă a relațiilor cu URSS. În 18-25 iunie are loc vizita oficială în România a unei delegații de partid și guvernamentale sovietice conduse de Nikita Hrușciov. Acesta s-a arătat deranjat și nemulțumit că în România, între altele, se fabrică locomotive electrice (a refuzat chiar să viziteze secția de asamblare a locomotivelor diesel de la Uzina „Electroputere” din Craiova) și că statul român se împotrivește propunerilor URSS privind integrarea și diviziunea internațională a muncii, fapt care ar fi transformat România într-un hinterland economic al CAER-ului.

 Anul 1963 marchează evoluția relațiilor româno-sovietice în aceeași notă. Divergențele româno-sovietice se agravează după manifestarea de către conducerea P.M.R. a unei poziții echidistante față de polemica sovieto-chineză. P.M.R. a reiterat stabilirea relațiilor dintre partide pe baza principiului respectării autonomiei interne a fiecărui partid și a neamestecului în treburile interne ale acestuia. În cursul anului 1963, conducerile P.M.R. și P.C.U.S. au inițiat discuții pentru clarificarea problemelor apărute. În aprilie, vine la București secretarul C.C. al P.C.U.S., Iuri Andropov, iar la 24 mai, Nikolai V. Podgornîi, membru al Prezidiului C.C. al P.C.U.S. Interesant este faptul că, în acest context încordat, la 22 iunie 1963 se publică în presă și se transmite la radio textul prescurtat al scrisorii chineze către P.C.U.S. din 14 iunie, în care era criticată politica partidului sovietic de a se erija drept centru conducător al lumii comuniste și că ar fi un „șovinism de mare anvergură să se impună voința altora  în numele diviziunii internaționale a muncii sau a specializării”. Cele două vizite au precedat vizita neoficială la București a delegației de partid și guvernamentale sovietice în frunte cu Hrușciov, întreprinsă în 24-25 iunie 1963. Liderii comuniști au reușit să evite o polemică publică, iar „divergențele principiale rămase nedepășite nu au ieșit însă la suprafață”, după cum notează istoricii ruși. În esență, Gheorghiu-Dej înțelegea că nu mai putea da înapoi, iar orice compromis „ar fi însemnat nu o revenire la situația anterioară în raporturile româno-sovietice, ci o puternică deteriorare a acestora” (Cezar Stanciu, Frăția socialistă. Politica R.P.R. față de țările lagărului socialist. 1948-1964, Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2009, p. 261).

România și Iugoslavia contracarează intenția tot mai manifestă a CAER (de fapt, a URSS) privind integrarea economică, semnând la București, la 12 iunie, acordul privind realizarea și exploatarea sistemului hidroenergetic și de navigație de la Porțile de Fier. La consfătuirea de la Moscova a prim-secretarilor ai C.C. ale partidelor comuniste și muncitorești și a șefilor de guverne la statelor membre ale CAER, din 24-26 iulie 1963, Gheorghiu-Dej, sprijinit de delegațiile polone și ungare, respinge planul propus de Hrușciov privind integrarea economică a țărilor membre ale CAER, pronunțându-se împotriva încălcării principiului independenței și suveranității. În paralel, România se deschide către Occident; în august 1963 autoritățile române decid încetarea bruierii emisiunilor în limba română a posturilor de radio „Europa Liberă”, Vocea Americii”, „Deutsche Welle” și BBC și se amplifică schimburile culturale cu Occidentul. În 17 septembrie se deschidea la New York cea de a XVIII-a Sesiune a Adunării Generale a ONU, prilej pentru reprezentantul României să fie ales președinte al Comitetului Politic Special. În această sesiune, la 19 noiembrie 1963, România votează pentru prima dată altfel decât URSS și celelalte state socialiste, pentru constituirea unei zone denuclearizate în America de Sud.

Istoricul american Larry L. Watts arată cum opțiunile de politică externă a României au produs neînțelegere în Occidentː „Primele inițiative de independență ale României au fost greșit înțelese și în mare parte ignorate la Washington, în prima jumătate a anilor ʼ50 și timp de încă aproximativ un deceniu după aceea. Inițial, au fost neglijate, trecute cu vederea sau asimilate în cadrul paradigmelor epocii, dominate de atitudini tendențioase încă din anii ʼ40. Conform acestora, România era țara «cel mai puțin capabilă» să conteste dominația sovietică. Abia în 1963 caracterul ostentativ al acestei poziții de sfidare a reușit să depășească (deși numai temporar) îndoielile serviciilor de informații americane. Ținând seama de ezitarea și întârzierea cu care reorientarea politicii României a fost recunoscută în S.U.A. – la un deceniu după primele sale manifestări – nu este deloc surprinzător faptul că schimbări și mai importante, survenite după «Criza Rachetelor» din Cuba, în special în anul 1963, au trecut neobservate de serviciile de informații și de comunitatea academică din S.U.A. De-a lungul a numai un an de la această criză, politica României a suferit o schimbare de intensitate tectonică, trecând de la simpla reafirmare a controlului la nivel național asupra politicilor și instituțiilor, la restrângerea forței militare sovietice la nivel global și regional deopotrivă” (Larry L. Watts, Oaia albă în turma neagră. Lupta pe frontul internː politica de securitate a României în perioada „Războiului Rece”, București, Editura RAO, 2018, pp. 38-39).

Anul 1964 a generat o nouă etapă în distanțarea conducerii de la București față de Moscova, în contextul agravării polemicii ideologice sovieto-chineze.

În februarie, P.M.R. adresează un apel C.C. al P.C.U.S. și C.C. al P.C.C., în care li se propune ambelor părți să înceteze polemica publică între cele două partide și țări „frățești” și rezolvarea divergențelor pe cale negocierilor. La invitația C.C. al Partidului Comunist Chinez, în perioada 2-12 martie 1964 s-a derulat o vizită în Republica Populară Chineză a unei delegații a C.C. a P.M.R., condusă de Ion Gheorghe Maurer și alcătuită din Emil Bodnăraș, Nicolae Ceaușescu și Chivu Stoica, având ca scop medierea conflictului ideologic și politic sovieto-chinez. De la Beijing, delegația română merge la Phenian, iar în drum spre țară face o escală la Pițunda, în Abhazia, în 15-16 martie, pentru a se întâlni cu o delegație sovietică condusă de Hrușciov. Delegația sovietică a fost informată despre convorbirile avute cu Mao Zedong și cu liderii chinezi privind căile de încetare a polemicii chino-sovietice și de rezolvare pe calea negocierilor a divergențelor. Rezultatul medierii a fost agravarea suspiciunilor și divergențelor sovieto-chineze, întrucât „sovieticii nu concepeau să abandoneze, în favoarea chinezilor, poziția lor de lideri ai lumii comuniste și să renunțe la rolul lor de conducători și mentori pentru partidele «frățești», concepute de Comintern, cu sprijin logistic sovietic, deși în scrisori adresate Partidului Comunist Chinez se arătau dispuși să sacrifice totul de dragul unității și solidarității lumii comuniste” (Alexandru Oșca, Vasile Popa, România, o fereastră în cortina de fier. Declarația de independență din aprilie 1964, Focșani, Editura Vrantop, 1997, pp. 28-29). „Prin urmare, în termeni strict diplomatici, acțiunea asumată de factorii politici de la București în direcția încetării polemicii s-a soldat cu un eșec. Era însă un rezultat pe care liderii P.M.R. îl anticipaseră. Vizita delegației P.M.R. în China trebuie analizată, însă, din perspectiva politicii pragmatice a regimului de la București, ce urmărea să contrabalanseze tendințele hegemonice ale Kremlinului printr-o apropiere româno-chineză. Iar din această perspectivă, misiunea delegației P.M.R. ce a vizitat Beijingul între 2-12 martie 1964 s-a bucurat de un real succes, după cum evenimentele ulterioare aveau să dovedească” (Mihai Croitor, România și conflictul sovieto-chinez. 1956-1971, ed. a II-a, Cluj-Napoca, Editura Mega - Editura Eikon, 2014, p. 301).

În aprilie 1964, relațiile româno-sovietice se inflamează din nou, odată cu publicarea, în numărul al doilea al periodicului Universității „V.M. Lomonosov” din Moscova, „Vestnik Moskvoskogo Universiteta”, a articoluluiintitulat Probleme ale dezvoltării economice a raioanelor dunărene din România, Bulgaria și U.R.S.S., semnat de economistul sovietic Emil Borisovici Valev, în care se propunea „constituirea unui complex economic interstatal” la Dunărea de Jos, careurma să înglobeze partea de sud a U.R.S.S. (12.000 kmp, respectiv 0,05% din teritoriul Uniunii Sovietice), partea de sud-est a României (100.00 kmp – 42% din teritoriul țării) și partea de nord a Bulgariei (38.000 kmp, adică 33% din teritoriu). Planul prevedea specializarea respectivelor economii pe anumite ramuri de producție, României revenindu-i rolul de țară preponderent agricolă, și reprezenta, în concepția comuniștilor români – care l-au respins - o încercare de subordonare economică și de „încălcare a integrității teritoriale a României, de dezmembrare a unității sale teritoriale și de stat”. În replică, Costin Murgescu, directorul Institutului de Cercetări Economice, redactor-șef al revistei „Viața economică” și membru corespondent al Academiei Române, a publicat în revista „Viața economică” (nr. 24/43 din 12 iunie 1964) editorialul intitulat Concepții potrivnice principiilor de bază ale relațiilor economice dintre țările socialiste – Despre „complexul economic interstatal” în general și despre concretizarea lui dunăreană, în special, în care sunt analizate și respinse cu argumente „aserțiunile științifice” ale lui Valev. Încheia Costin Murgescuː „S-ar putea spune că E. B. Valev, în virtutea libertății sale de «savant», poate cerceta și concepe orice, chiar elucubrații de genul «complexului dunărean». Lăsând la o parte faptul că aceste preocupări (...) nu sunt deloc rupte de unele aspecte practice, este surprinzător faptul că s-a putut da girul catedrei de geografie economică a Universității din Moscova, al revistei respective, pentru publicarea unui articol în care se nesocotește suveranitatea României, se propune o dezmembrare a teritoriului ei, a economiei sale naționale” (Costin Murgescu, Concepții potrivnice principiilor de bază ale relațiilor economice dintre țările socialiste – Despre „complexul economic interstatal” în general și despre concretizarea lui dunăreană, în special, Biblioteca „Viața Economică”, nr. 2, 1964, p. 30). După mulți ani, Murgescu recunoșteaː „Mă văd silit însă, ca economist, nu ca patriot, să recunosc că Valev formulase o teză care se putea susține pe plan economic. Și, de altfel, îmi pare mai actuală ca oricând”.

La ședința Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 2 aprilie 1964, s-a hotărât formarea unui colectiv redacțional, alcătuit din Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraș, Nicolae Ceaușescu, Chivu Stoica și Leonte Răutu, care urma să redacteze un „proiect de declarație a C.C. al P.M.R. în care să se arate poziția partidului nostru în legătură cu polemica publică”. În Plenara C.C. al P.M.R. din 15-22 aprilie 1964 a fost prezentată o Dare de seamă cu privire la activitatea delegației Partidului Muncitoresc Romîn care a dus discuții cu delegațiile Partidului Comunist Chinez, Partidului Muncii din Coreea și Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, fiind citite și comentate discuțiile purtate în luna martie 1964 la Beijing, Phenian și Pițunda.

Cel mai important document al acestei întruniri a fost celebra Declarație cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Romîn în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale adoptată de Plenara lărgită a C.C. al P.M.R. din aprilie 1964, structurată pe șapte capitole distincte, menite a sublinia poziția comuniștilor români în chestiunile esențiale ale mișcării comuniste internaționale.

În textul documentului este analizată situația creată de polemica publică dintre P.C.U.S. și P.C.C., subliniindu-se acțiunile întreprinse de P.M.R. pentru a împiedica declanșarea conflictului sovieto-chinez și consecințele acestuia asupra mișcării comuniste și muncitorești internaționale. Este interesant de remarcat că, pentru prima dată în existența sa, partidul comuniștilor români prevedea aplicarea, în relațiile cu alte partide și în cele ale României cu alte țări, a principiilor „recunoașterii dreptului fiecărui popor de a-și hotărî singur soarta, respectării suveranității și integrității teritoriale a statelor, deplinei egalități, neamestecului reciproc în treburile interne” (Declarație cu privire la poziția Partidului Muncitoresc Romîn în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale adoptată de Plenara lărgită a C.C. al P.M.R. din aprilie 1964, București, Editura Politică, 1964, p. 22).

În urma convorbirilor sovieto-române din iulie 1964 și a schimbărilor produse la nivelul conducerii P.C.U.S. în octombrie 1964, soldate cu demiterea lui Hrușciov, divergențele româno-sovietice s-au aplanat, permițând conducerii comuniste de la București să-și continue linia de independență, afirmată cu și mai mare forță după alegerea lui Nicolae Ceaușescu în fruntea partidului, după decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din 19 martie 1965.

 Ceaușescu a continuat și a amplificat politica lui Dej de detașare față de Moscova. În Constituția din 21 august 1965 nu mai apare nicio prevedere referitoare la URSS; mai mult, în art. 1 se specifica: „Republica Socialistă România este stat al oamenilor muncii de la orașe și sate, suveran, independent și unitar. Teritoriul său este inalienabil și indivizibil”.

Liderii comuniști români s-au situat pe poziția susținerii echidistanței în controversa politică și ideologică dintre URSS și Republica Populară Chineză, cu ocazia vizitei oficiale în URSS a unei delegații de partid și guvernamentale conduse de Nicolae Ceaușescu, din 3-11 septembrie 1965. Cu acest prilej, delegația română a ridicat și problema restituirii tezaurului României evacuat în Rusia, în 1916-1917, fapt care a produs stupefacție în mijlocul părții sovietice.

În 1966, Ceaușescu delanșează orientarea de „național-comunism” pe care o imprimă regimului de la București. În cuvântarea din 7 mai, susținută cu prilejul aniversării a 45 de ani de la crearea P.C.R., Ceaușescu a criticat intervenția Cominternului în evoluția P.C.R., în probleme precum numirea organelor de conducere ale partidului dintre oameni din afara țării, lupta pentru ruperea de România a unor teritorii etc. Atitudinea lui Ceaușescu a stârnit imediat reacția secretarului general al C. C. al P.C.U.S., Leonid Brejnev care, în perioada 10-13 mai 1966 a efectuat o vizită neoficială în România, exprimându-și nemulțumirea față de conținutul cuvântării lui Ceaușescu.

 În 1967, după cum știm, Ceaușescu își întărește propriile sale poziții în partid și în stat. La Plenara C.C. al P.C.R. dn 26-27 iunie, viitorul dictator începe înlăturarea potențialilor rivali din partid: mai întâi, Alexandru Drăghici, găsit vinovat pentru represiunile inițiate în calitatea sa de ministru al Afacerilor Interne, apoi Alexandru Bârlădeanu, care a susținut ideea reformelor economice bazate pe descentralizarea deciziilor. La 9 decembrie, Ceaușescu este ales de către Marea Adunare Națională în funcția de președinte al Consiliului de Stat, în locul lui Chivu Stoica. Funcția se adăuga aceleia de secretar general al P.C.R., fiind încălcat astfel  art. 13 litera b) din Statutul P.C.R. adoptat la Congresul al IX-lea din 19-24 iulie 1965 ( a se vedea http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/documente_programatice/1965%20Statutul%20PCR.pdf).

 Anul 1967 aduce și afirmarea României pe plan extern, moment care nu putea fi ratat de propaganda regimului comunist român. Între 5-10 iunie se desfășoară un nou conflict în Orientul Mijlociu, cunoscut sub numele de „Războiul de Șase Zile”. După o ofensivă împotriva Egiptului, Sirie și Iordaniei, Israelul a anexat Cisiordania, fâșia Gaza și platoul Golan. În mod intempestiv, la Moscova, Brejnev a convocat în regim de urgență Comitetul Politic Executiv al Tratatului de la Varșovia, delegația română refuzând să semneze declarația care incrimina Israelul ca stat „agresor”. Ulterior, premierul român Ion Gheorghe Maurer a fost invitat să susțină, mai întâi la ONU, o cuvântare pe tema situației din Orientul Mijlociu, iar apoi la Casa Albă, de către președintele american Lyndon Johnson și secretarul de Stat Dean Rusk. Maurer a aruncat rsponsabilitatea pentru provocarea conflictului din Orientul Mijlociu pe umerii URSS, folosind marota amestecului sovietic în treburile interne ale statelor arabe (Lavinia Betea, Ceaușescu și epoca sa, București, Editura Corint, p. 361). Doi ani mai târziu, în 17 iulie 1969, în timp ce celelalte state membre al Tratatului de la Varșovia rupseseră relațiile cu Israelul, legația României în Israel este ridicată la nivel de ambasadă. Cu un discurs evident anacronic, Brejnev a criticat România că încurajează agresorul și că se îndepărtează de la pozițiile de clasă în abordarea relațiilor internaționale (Vasile Buga, Sub lupa Moscovei.Politica externă a României, 1965-1989, București, Editura INST, 2015, p. 44).

Atitudinea României a fost vehement criticată și la întâlnirea consultativă a partidelor comuniste de la Budapesta, din 26 februarie-5 martie 1968, prilej cu care delegația română condusă de Paul Niculescu-Mizil a părăsit reuniunea, P.C.R. fiind acuzat de manifestări naționaliste de către Partidul Comunist Sirian. Aceste manifestări ale P.C.R. prefațau parcă intervenția lui Ceaușescu cu prilejul „Primăveii de la Praga” și aveau darul de a crea o anumită stare de tensiune în interiorul Pactului de la Varșovia și mișcării comuniste internaționale. Cu prilejul vizitei președintelui Charles de Gaulle în România, din 14-18 mai 1968, a fost semnată o declarație comună româno-franceză în care se subliniau principiile fundamentale ale dreptului internațional: independența și suveranitatea națiunilor, neamestecul în treburile interne, stabilirea de relații amicale cu toate țările, dezvoltarea schimburilor și a cooperării internaționale, menținerea și restabilirea păcii în întreaga lume. Mesajul, vădit provocator, era adresat cu precădere URSS, Ceaușescu folosind orice prilej pentru a adresa mesaje vecinului de la Răsărit.

Puțini știu că doar cu câteva zile înainte de invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia, odelegație de partid și de stat, condusă de Nicolae Ceaușescu, a efectuat o vizită oficială în Cehoslovacia, în perioada 15-17 august 1968, având convorbiri cu Alexander Dubček, secretar general al Partidului Comunist din Cehoslvacia, și Ludvik Svoboda, președintele statului. La 16 august a fost semnat Tratatul de prietenie, colaborare și asistență mutuală cehoslovaco-român, pe o perioadă de 20 de ani. Deși Ceaușescu nu agrea programul reformator cehoslovac, el a susținut deschis dreptul poporului choslovac de a aplica reforme potrivit intereselor sale, apărându-și, de fapt, propria cauză. Interesant este faptul că, la conferința de presă, unde protagoniști au fost Ceaușescu, Maurer și Manea Mănescu, președintele Consiliului Economic, întrebat când trupele Tratatului de la Varșovia pot interveni într-o țară din alianță, Ceaușescu a răspuns că exclusiv în cazul atacului unei țări imperialiste (Lavinia Betea, Partea lor de adevăr, București, Editura Compania, 2008, p. 579). Nu a fost deloc așa! Mai mult, Ceaușescu fusese informat de către Securitate despre iminența invaziei în Cehoslovacia, prevenindu-l, la rândul său, pe Dubček (Mihail Retegan, 1968. Din primăvară până în toamnă, București, Editura RAO, 1998, pp. 245-246; Lavinia Betea coord., Florin-Răzvan Mihai, Ilarion Țiu, 21 august 1968. Apoteoza lui Ceaușescu, ed. a II-a, București, Editura Corint, 2018, pp. 99-103).

Comunitatea internațională rămâne stupefiată când, în noaptea de 20/21 august 1968, aproappe 500.000 de soldați sovietici, polonezi, bulgari, est-germani și unguri au ocupat Cehoslovacia, în numele „salvării” socialismului în această țară. Pentru Ceaușescu, era o nouă ocazie de a-și manifesta poziția potrivnică Moscovei. În ședința comună a C.C. al P.C.R., a guvernului și a Consiliului de Stat, convocată în 22 august, s-a discutat situația creată în în urma agresiunii trupelor a cinci state socialiste împotriva Cehoslovaciei. În comunicatul dat publicității se arăta că „acest act reprezintă o încălcare flagrantă a suveranității naționale a unui stat socialist frățesc, liber și independent, a principiilor pe care se bazează relațiile între țările socialiste, a normelor unanim recunoscute ale dreptului internațional”. În aceeași zi, în Piața Palatului Republicii, este organizată o adunare populară, la care cei peste 100.000 de cetățeni, îngrijorați de perspeciva unei invazii sovietice în România, și-au exprimat hotărârea de a apăra țara , dacă tancurile sovietice ar fi tecut frontiera. În cuvântarea rostită, Ceaușescu a subliniat că „Pătrunderea trupelor celor cinci țări socialiste în Cehoslovacia constituie o mare greșeală și o primejdie pentru pacea în Europa, pentru soarta socialismului în lume. (...) Problema alegerii căilor de construcție socialistă este o problemă a fiecărui partid, a fiecărui stat, a fiecărui popor. Nimeni nu se poate erija în sfătuitor, în îndrumător cu privire la felul cum trebuie construit socialismul în altă țară. (...) Am hotărât ca începând de astăzi să trecem la constituirea gărzilor patriotice înarmate, alcătuite din muncitori, țărani și intelectuali, apărătoare ale independenței patriei noastre socialiste. (...) Întregul popor român nu va permite nimănui să încalce teritoriul patriei noastre. (...)”. Istoricul Florin Constantiniu, contemporan al evenimentelor din august 1968, considera că, pentru Ceaușescu, a fost „his finest hour” (ceasul lui cel mai minunat) (Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ed. a IV-a, București, Editura Enciclopedic Gold, 2010, p. 500). În zilele următoare, a urmat o campanie intensă a autorităților de la București pentru a găsi alianțe în vederea contracarării unei pretinse riposte din partea Tratatului de la Varșovia. Ceea ce, din fericire, nu a avut loc. Sfătuit, între alții, și de influentul lider iugoslav Iosip Broz, Tito, Ceaușescu a căutat să normalizeze cât mai repede relațiile bilaterale cu URSS. Totuși, aceste relații au rămas constant încordate pe termen mediu și lung, o lovitură constituind-o și vizita la București, în 2-3 august 1969, a președintelui SUA, Richard Nixon, prima vizită a unui președinte american în România și prima vizită într-o țară socialistă după cel de-al Doilea Război Mondial. Prilej care nu putea fi ratat de Ceaușescu pentru a sublinia necesitatea stabilirii unor relații interstatale având la bază principiile independenței și suveranității naționale, eliminarea politicii de dictat și amestec în treburile interne ale altora, instaurarea unei egalități depline între națiuni. Abia în mai 1970 au loc convorbiri la Moscova între delegațiile conduse de către Ceaușescu și Brejnev, în timpul cărora s-a examinat stadiul relațiilor bilaterale pe linie de partid și de stat. După puțin timp, efectul acestor convorbiri nu s-a lăsat așteptat: la 7 iulie 1970, la București a fost semnat Tratatul de prietenie, colaborare și asistență mutuală româno-sovietic, în care erau înscrise „principiile raporturilor de tip nou dintre țările socialiste, bazate pe marxism-leninism, pe internaționalism proletar, pe egalitate în drepturi și neamestec în treburile interne, pe respectul independenței și suveranității naționale, pe întrajutorare și avantaj reciproc”.

 După mai mult de jumătate de secol de la un eveniment care ar putea fi analizat în fel și chip, dar niciodată ignorat, reținem totuși lovitura de imagine pe care Ceaușescu a dat-a comunității internaționale. În mare măsură datorită acestui eveniment, România a cunoscut o ascensiune constantă în cadrul relațiilor internaționale din deceniul al VIII-lea. În paralel însă, Ceaușescu își clădea cu asiduitate un cult al personalității după modelul Mao Zedong și Kim Ir Sen.

Cătălin Mocanu

Profesorul Cătălin Mocanu a fost inspector educație permanentă și istorie/discipline socio-umane la Inspectoratul Școlar Județean Vrancea și predă istoria la Școala Gimnazială "Anghel Saligny" Focșani

 Cătălin Mocanu este colaborator al Ziarului de Vrancea   


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.