România Mare s-a născut din conştiinţă naţională, speranţă şi jertfă
La 1 Decembrie 2023, românii din ţară şi de pretutindeni marchează 105 de ani de la împlinirea idealului sacru al românilor, Unirea lor în granițele etnice ale aceluiași stat. În acel an de graţie 1918, prin voinţa populară şi prin actele politice plebiscitare succesive de la Chişinău (27 martie) , Cernăuţi (28 noiembrie) şi Alba Iulia (1 decembrie), românii din Moldova dintre Prut şi Nistru, ocupată de ruşi, cei din Bucovina, Transilvania, Maramureş, Crişana şi Banat (aflaţi sub stăpânirea Habsburgică, apoi austro-ungară), majoritari în aceste provincii istorice, au hotărât unirea lor cu Ţara Mamă – România. Se înfăptuia, astfel, un vis purtat ca o făclie, din veac în veac, de generaţii de martiri.
În vara anului 1914, când a izbucnit prima conflagraţie între cele două mari blocuri politico-militare ale Europe - Antanta şi Puterile Centrale - România se afla exact în calea intereselor acestor puteri. Ele doreau să o atragă de parte lor pentru a acoperi cel mai lung front din centrul şi estul continentului, de peste 1000 de km. Pe de altă parte, România trebuia să facă alegerea cea mai potrivită, deoarece aspiraţiile sale istorice se loveau de o realitate ingrată: pe cuprinsul geografic al ambelor tabere se găseau, cum am arătat mai sus, vechi provincii româneşti locuite compact şi în majoritate de către consângenii noştri. Iar stăpânitorii duceau o politică de anihilare a conştiinţei lor naţionale.
Imperiul Ţarist, care făcea parte din Antanta Cordială alături de Franţa şi Anglia, ocupase încă din 1812, prin minciună şi trădare, jumătatea estică a Moldovei lui Ştefan cel Mare unde a instituit un proces de rusificare sălbatică: suprimarea învăţământului în limba română; înlocuirea limbii române în biserici; îndepărtarea elementului românesc din administraţie şi alte instituţii publice; suprimarea tuturor publicaţiilor în limba română; strămutarea masivă a românilor de pe locurile lor de baştină în alte zone de pe întinsul Rusiei şi colonizarea Moldovei cu populaţii de altă naţiune, îndeosebi cu ruşi şi ucraineni.
Pe teritoriul Imperiului Austro-Ungar din celălalt bloc militar - Puterile Centrale, din care mai făceau parte Germania, Turcia şi Bulgaria - habsburgii îşi instituise încă din 1699 suveranitatea asupra Transilvaniei, Maramureşului, Crişanei şi Banatului, iar din 1774 şi asupra Bucovinei, în timp ce Regatul Ungariei s-a înstăpânit asupra Transilvaniei prin dualismul austro-ungar din 1867, în dispreţul tuturor normelor de drept internaţional. Românii din Austro-Ungaria aveau parte de acelaşi tratament ca şi cei din Imperiul Ţarist.
La toate aceste realităţi dureroase se mai adăugau două obstacole majore de care guvernul român trebuia să ţină seama în ceea ce priveşte calea de urmat: 1) la momentul izbucnirii războiului, România era parte a unui tratat secret de alianţă militară cu Germania şi Austro-Ungaria, încheiat încă din 1883, sub domnia Regelui Carol I, tratat care a fost reînnoit în 1888, 1891, 1892, 1899, 1902 şi 1909; 2) Carol I era un germanofil prin toată fiinţa, gândirea şi acţiunile întreprinse de el și avea drept de veto în politica externă, presupunându-se că nu va permite niciunui guvern să se alăture altei tabere politico-militare. Instituise cu atâta fermitate „omerta regală” asupra tratatului în cauză, că de existenţa tratatului secret nu aveau cunoştinţă decât cei câţiva politicieni în care suveranul a avut încredere în lunga-i domnie de 48 de ani: consilierul personal Ion Kalinderu, primii miniştri Lascăr Catargi, Alexandru Lahovari, Petre P. Carp şi, mai târziu, Titu Maiorescu.
Dacă în 1883 era justificată încheierea acestui tratat, din considerente de securitate naţională, ameninţată, după războiul nostru de independenţă (1877-1878), de tendinţele de preamărire ale Bulgariei şi Serbiei în Balcani, sprijinite de fratele slav mai mare, Rusia, precum şi de slăbirea politică şi militară a Franţei, înfrântă de Germania în anul 1871, la momentul 1914, când marile puteri europene se încăieraseră pentru extinderea sferei lor de influenţă în diferite zone ale continentului, tratatul devenise anacronic. Mai ales că, în perioada 1883-1914, România fusese înrobită economic şi comercial de către Austro-Ungaria şi Germania, acestea deţinând monopolul aici, la Gurile Dunării. Era, deci, un tratat ultrasecret de legăturile şi angajamentele căruia România trebuia să se lepede cu abilitate şi maximă discreţie, astfel încât puterile Antantei să afle de existenţa lui.
Ieşirea din această situaţie ingrată presupunea ca la acea răspântie de istorie România să aibă un guvern alcătuit din adevăraţi bărbaţi de stat, oameni politici responsabili şi un popor care să ştie cum să se poziţioneze faţă de războiul care ajunsese la graniţele noastre (în nord-estul Bucovinei şi în sud-vestul Banatului), iar la nevoie să facă sacrificiul cerut. Din fericire, le-am avut pe toate. În fruntea guvernului a fost un prim-ministru de excepţie, în persoana liberalului Ionel I.C. Brătianu; apoi colegii lui de partid şi fruntaşii politici conservatori şi social-democraţii au stat umăr lângă umăr pe problemele esenţiale de politică externă (mai puţin germanofilii prin vocaţie, precum Petre Carp, C. Stere şi alţi câţiva), în timp ce opţiunea populară era fermă: în caz de război, să mergem cu Antanta.
Acelaşi prim ministru şi colaboratorii lui apropiaţi au găsit şi ieşirea din dilema respectării sau nerespectării tratatului secret cu Germania şi Austro-Ungaria, dând o interpretare juridică şi morală stricto-sensu tuturor articolelor şi alineatelor, pentru ca ţara să nu fi acuzată de trădare, neloialitate şi răstălmăcire. Pentru că a existat şi riscul acesta, vis-a-vis de presupusa încălcarea clauzei casus foederis (caz de forţă majoră) înscrisă în tratat. Or, solicitarea insistentă a cancelariei de la Viena ca România să-şi respecte semnătura şi să intre de urgenţă în luptă, de partea sa, era o interpretare proprie dată tratatului secret. Da, părţile semnatare erau obligate să vină una în ajutorul celeilalte în caz de forţă majoră. Însă nu Austria fusese agresată de Serbia după atentatul de la Sarajevo (soldat cu împuşcarea moştenitorului Coroanei), ci invers: ea a invadat Serbia. Astfel, ţara noastră s-a considerat ieşită de sub incidenţa unei obligaţii care o ducea la disoluţie naţională. Împăratul de la Viena a fost atât de „scrupulos” cu respectarea înţelegerii tripartite încât nici nu s-a sinchisit să-l informeze pe Carol I că a început războiul.
Atunci, în vara anului 1914, guvernanţii ţării au luat o decizie de moment înţeleaptă: România a adoptat statutul neutralităţii vreme de doi ani. A făcut-o din calcul militar (armata nu era pregătiră de război), politic şi strategic, pentru a vedea ce câştigă şi ce pierde dacă merge alături de o tabără sau alta. Ionel I.C. Brătianu a fost şef de partid, om de stat şi nu militar de carieră, însă el a pus aspiraţiile şi idealurile ţării sale mai presus de cariera sa politică, lucrând pentru înfăptuirea acestora cu o tenacitate şi perseverenţă pilduitoare pentru toţi bărbaţii de stat care au exercitat după el puterea administrativă, indiferent la care nivel.
La 14/27 august 1916, când România a luat decizia intrării în război de partea Antantei, guvernul condus de Ionel I.C. Brătianu avea câteva garanţii din partea puterilor componente, înscrise într-un tratat şi o convenţie militară: în urma negocierilor secrete de la Bucureşti cu Rusia, Franţa, Anglia şi Italia, acestea se angajase să acorde tot sprijinul militar de care România avea nevoie pentru victoria aliaţilor, iar la încheierea războiului tratatul de pace să consfinţească limpede că provinciile româneşti aflate în stăpânirea Austro-Ungariei fac parte din graniţele fireşti, etnice şi istorice ale României.
Mă emoţionează şi astăzi discursul lui Ionel I. C. Brătianu de la Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916, în prezenta regelui Ferdinand: „Într-o vâltoare ca aceea a actualului război, în care toată lumea se preface, o ţară ca a noastră cu aspiraţiuni naţionale nu poate să rămână până la capăt neutră, fără să-şi compromită tot viitorul. Prin urmare se impune să ieşim din neutralitate. Pe de altă parte, având drept ideal naţional unitatea naţională, suntem datori să urmărim realizarea lui, căci cine ştie dacă, în decursul veacurilor, vom mai găsi un prilej atât de prielnic ca cel de azi. Iată de ce nu putem să mergem decât alături de aliaţi şi contra Puterilor Centrale )…) De aceea, chiar de ar fi să fim bătuţi, prin faptul că patru din cele mai mari puteri ale lumii au recunoscut temeinicia revendicărilor noastre naţionale şi au consfinţit printr-un act solemn hotărârile etnice ale românilor de peste Carpaţi, cauza românismului va face un pas înainte mai mare şi mai însemnat decât oricând. Şi dacă nu azi, atunci mâine vom culege roadele acestor jertfe şi acestor afirmări de drepturi”.
Zarurile fiind aruncate, România a intrat cu entuziasm în vâltoarea războiului care a căpătat dimensiuni planetare prin antrenarea unui număr atât de mare de ţări. Trecând batalioane românii Carpaţii, ele au obţinut la început victorii de etapă, apoi au cunoscut înfrângerile umilitoare venite şi din trădarea aliaţilor pe fronturile din Carpaţii Meridionali şi Dobrogea. Din România visată Mare mai rămăsese numai Moldova de la Prut până la Carpaţi, care primise în refugiu, cu generozitate şi speranţă Armata, Guvernul, Familia Regală şi o mare parte a populaţiei care a fugit din calea ocupanţilor.
În anii aceea de bejenie a existat însă un dumnezeu al românilor care i-a ajutat să renască din propria cenuşă, ca Pasărea Phoenix, să-şi refacă forţele şi să obţină victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, să pună pe fugă hoardele bolşevice de peste Prut aflate în solda lui Lenin şi pe cele din Ungaria bolșevicului Bela Kun care ameninţau fiinţa naţională a românilor moldoveni şi transilvăneni şi perspectivele unirii lor cu Ţara. România Mare se profila iarăşi la orizont şi acest ideal s-a realizat la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, când a fost desăvârşit procesul constituirii statului naţional unitar român.
România Mare de la 1 Decembrie 1918 s-a născut din speranţă, din menţinerea vie a conştiinţei naţionale şi din jertfa de sânge ale celor peste 1.000.000 de români care au căzut în luptă în trecătorile Carpaţilor, la Turtucaia în Dobrogea, pe Jiu, la porţile Bucureştilor, la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz şi pe fronturile din Franţa.
Generații prezente au datoria să consolideze Unirea de la 1 Decembrie 1918, când s-a produs un miracol istoric, şi să dăm importanţa cuvenită acestei unice zile astrale din viaţa naţiunii noastre
Radu BORCEA
