Cum arată România, aşa este şi fotbalul românesc
Scriu aceste rânduri în completarea unui articol mai vechi, pe aceeași temă, după ce am văzut, în reluare, meciul de fotbal de la Priștina dintre echipele naționale ale fostei provincii yugoslave Kosovo (ridicată de politicieni obtuzi americani la rangul de țară) și României, dar, mai ales, după ce am asistat înmărmurit cum team-ul Israelului i-a umilit pe ai noștri chiar pe teren propriu, sub privirile a 48.000 de spectatori. În ambele partide, atât kosovarii, cât și mingicarii din Țara Sfântă au întâlnit pe gazon niște jaloane. O echipă națională a țării noastre care arăta ca după ultimul război mondial, când eram ciuca bătăilor în Europa.
Dar atunci făceam pași înainte pentru a intra în rând cu lumea. Pe la mijlocul anilor ’50 ai secolului și mileniului trecut, la şcoala din satul meu natal exista o bază sportivă, modestă totuşi, în care noi, elevii, făceam mişcare. Nu aveam stadion, dar puteam face atletism şi volei, iar fotbal jucam pe izlaz. Profesorul de sport nu era un cadru didactic de „umplutură” în şcoală şi îşi făcea meseria cum ştia el mai bine. Era profesionist! N-am crescut cocoşaţi, ci tineri atletici dispuşi la efort fizic. Doi-trei ani mai târziu, când şi în România a început să funcţioneze televiziunea, am devenit un microbist incurabil. Pasionat de fotbal, de handbal, de volei, baschet, pugilism, de tot ce însemna sport. L-a Brăila l-am avut coleg de muncă pe marele boxer lipovean Calistrat Cuţov, iar fratele său – Simion (fie-i țărâna ușoară!) – mi-a fost chiar ucenic.
Pe atunci, la fotbal, românii trăiau din amintirea performanțelor interbelice. În meciurile cu echipele din Vest ieșeam mai mereu învinși. Adversarii nu ne erau superiori la picioare, ci la atitudine; la mentalul individual și colectiv. Onoarea a mai fost salvată de marea echipă a CCA, care a făcut minuni într-un turneu de „amicale” prin Anglia.
Din campionatul intern, echipa mea favorită era CSMS Iaşi (poate şi pentru că portarul ei, Mircea Constantinescu, era focşănean). Prima echipă văzută într-un meci televizat a fost Dinamo, aflată permanent în luptă cu CCA (Steaua de mai târziu). Eu, de fapt, am admirat întotdeauna individualităţile: pe Pârcălab, Piți Varga, pe fraţii Zavoda, pe Tătaru I, Lucescu, pe fraţii Nunweiller, pe Dinu, Dobrin, Dumitrache, Boc, Belodedici, Bolony, Dudu Georgescu, Dembrowschi, Dumitriu II, Liţă Dumitru, Hagi, Balaci, Răducioiu, Sabău, Ilie Dumitrescu.
Apariţia atâtor jucători valoroşi de la mai multe echipe era consecinţa echilibrării campionatului şi înăsprirea competitivităţii prin creşterea în valoare a CCA (Steaua), respectiv Dinamo, UTA, Petrolul Ploieşti, Dinamo Piteşti, apoi a celor trei Ştiinţe: din Cluj, Timişoara şi Craiova. În timpul celor mai sus pomeniți, căpătasem mentalitatea de învingători atât în fotbalul european, cât și în cel mondial, iar presa occidentală a început să vorbească tot mai mult de fotbaliștii români, de „vârfurile” care stârneau interesul marilor cluburi europene. Generațiile din care au făcut parte fotbaliștii mai sus menționați și-au trecut în palmares victorii în fața Cehoslovaciei, Portugaliei, Franței, Italiei, Spaniei, URSS, am jucat de la egal la egal cu Brazilia, în Mexic, culminând cu victoriile de la cupele mondiale în fața Argentinei, Angliei și Germaniei, foste câștigătoare de World Cup. Într-un meci memorabil de pe Wembley, din 1966, în fața Angliei, inventatoarea acestui joc în 11, fotbaliștii din Albion deveniseră ei înșiși jaloanele driblingurilor amețitoare ale lui Dumitrache.
Și la alte sporturi România devenise o forță. La handbal, volei, caiac-canoe, gimnastică, box, scrimă, tenis de câmp ajunsesem campioni europeni, mondiali şi olimpici, ai unor competiții individuale, graţie unor sportivi de excepţie, care au dus în lume faima țării noastre. Erau de admirat! Luptau în teren până la ultima picătură de energie! Luptau pentru glorie şi mai puţin pentru câştig bănesc! În povestea vieții lor, mulți își amintesc că plecau la antrenamente cu pacheţelul de mâncare de acasă numai să „prindă” un post de titular în echipă. Luptau pentru clubul lor, pentru Ţară şi Tricolor!
În primul sfert din deceniul ’60, am fost nelipsit de pe stadioanele din Codlea, Braşov (cu marii fotbalişti Tiberiu Kallo, care vrăjea mingea la fel ca „diavolul şchiop” Garrincha-brazilianul, cu Năftănăilă şi David). În timpul cătăniei, la Pitești, foloseam orice învoire duminicală pentru a-l vedea pe Dobrin încântând prin tehnica sa braziliană tribunele pline ale stadionului din Trivale. Am fost nelipsit și la stadionul din nordul Focşanilor, unde jucau un Stătescu, Gheorghe Ion, Pasan, apoi, în timpul studenţiei, la Bucureşti, pe Giuleşti, ANEF,
Progresul, Dinamo, 23 August. Duminică dimineaţa o luam la picior prin mahalalele Capitalei, de la Răzoare până la nou construitul Stadion Ghencea, împreună cu tecuceanul Theodor Oprişan şi teleormăneanul Ștefan Stan, colegii de studenție, unde juca Steaua, la matineu (de la ora 11), echipă ajunsă în fruntea Europei.
În deceniul anilor ’80 nu mi-a scăpat nici un meci jucat pe „Milcovul”, unde spectatorii erau încântaţi de un Pompiliu Iordache, Relu Pastia, Titi Rusu, Costea, Galan, Relu Popescu. În 1988, „Unirea” Focşani se bătea pentru promovarea în Divizia A, câştigând un meci de infarct cu Farul Constanţa (3-2).
În tinerețe l-am admirat pe Dinu cum dădea pase englezești, când avea vreo 19 ani, într-un meci, la Braşov, cu Steagul Roşu. Era subţire ca o vargă, dar încrâncenarea cu care juca pe teren l-a făcut pe antrenorul Titi Teaşcă (numit de presă „Piticul atomic”) să afirme că „zvârluga asta va ajunge un mare fotbalist”. A avut gura aurită! Într-un meci de calificare la Cardiff, cu Ţara Galilor, Dinu, deşi huiduit de un stadion întreg pentru intrările sale decise (și decisive, la minge, dar şi la picioarele adversarilor, uneori), a luptat ca albanezii împotriva noastră la europenele de la Lyon.
Astăzi, fotbaliștii români nu mai „mănâncă gazonul”, ci valută forte. În schimb, i-am văzut pe kosovari și israelieni distrându-se cu jaloanele antrenorului Eduard Iordănescu. Care, ce să vezi? În declarațiile făcute presei, după meci, acesta se arăta mulțumit de evoluția unor jucători născuți talente și dispăruți de pe gazon ca speranțe.
Cum am spus, România a fost o forţă europeană şi mondială în sport, la Jocurile Olimpice, la campionate mondiale, europene sau balcanice. Inclusiv la fotbal. La sportul-rege am ajuns de la nivelul modest din anii ’50 până la locul 4 din SUA, în 1994, cu Generaţia de Aur, când Hagi l-a pus la respect pe marele Maradona.
De vreo două decenii însă şi sportul românesc de echipă a intrat într-o ceaţă persistentă (cu mici excepții). Sportul nostru în general şi fotbalul în special reprezintă expresia a tot ce se petrece rău în politica românească, în economie, sănătate şi educaţie, în infrastructura din toate domeniile. Este expresia hoţiei care s-a întins ca pecinginea pe trupul ţării, a gargarei care a luat locul muncii sănătoase şi spornice. Avem un campionat intern foarte slab şi neconcurenţial. Conducătorii de cluburi au făcut averi nemăsurate din transferul de jucători promiţători în străinătate şi au băgat apoi cluburile în insolvenţă şi faliment. Conducerea Federaţiei Române de Fotbal şi a echipei reprezentative a încăput pe mâna unor indivizi sprijiniţi politic, în loc să se organizeze o competiţie onestă între candidaţi, în care favoriți erau Gică Popescu și Ionuț Lupescu, scoși din competiție prin aranjamente murdare. În competițiile internaţionale nu trecem de faza preliminariilor, iar dacă avem noroc să ajungem prin grupe suntem plasaţi în urnele valorice a III-a şi a IV-a.
Dacă nu se investeşte în economie, în sănătate şi educaţie, în infrastructura rutieră, cu atât mai puţin se face în baza materială a sportului, în echipele de copii şi juniori, de la toate disciplinele. Și nu se investește! Nu sunt întreţinute nici măcar puţinele şi modestele terenuri sportive, care arată ca niște maidanuri!
Însă în legătură cu fotbalul, ceea ce ne doare cel mai mult pe noi, spectatorii şi telespectatorii români, este gândirea cu care românaşii noştri abordează o întrecere. Sunt abili psihic, cedează cu uşurinţă lupta, nu au mentalitate de învingător deşi au tot două mâini, două picioare, un cap şi un trup, ca şi adversarii lor. Or, primul pas spre înfrângere se face atunci când nu există încredere în forţele proprii.
La vremea în care Anghel Iordănescu era antrenorul Naționalei, acesta a pus înfrângerea fotbaliștilor români în faţa Albaniei, la europenele din Franța, pe seama faptul că din lotul de 22 de jucători albanezi, 21 jucau în campionate puternice din Occident.Acum, când antrenorul Naționalei este fiul său, Eduard Iordănescu, sunt vehiculate același șabloane: fotbaliștii din Kosovo și Israel sunt mai valoroși decât ai noștri pentru că joacă la echipe mai mari din Europa. Ce scuze penibile! Ce rușine! Ce lipsă de respect față de culorile scumpe ale Tricolorului Românesc! Și mai penibile au fost declarațiile aceluiași fiu, care s-a declarat deranjat de criticile la adresa jocului dezlânat al fotbaliștilor români, venite din partea unor foști mari componenți ai „Generației de aur”, a unor comentatori sportivi din mass-media, lăsând de înțeles că aceștia nu se pricep la fotbal. Cu asemenea atitudine nu ai cum să scapi de etichete precum aceasta: „Tricolorii noștri nu sunt fotbaliști nici măcar de liga a III-a, ci de liga a IV-a a fotbalului mondial”.
Nu este nici o exagerare, dar critica trebuie primită cu receptivitate și discernământ, nu cu aroganță și automulțumire. Credeți că egalul de 2-2 din deplasarea cu Elveția, a schimbat cumva percepția despre fotbalul românesc? Nu! Tot jaloane am fost, dar am avut un noroc chior! Fotbalul nostru este de multă vreme pe tobogan, urmând, întocmai, drumul poticnit al politicienilor, al așa-zișilor oameni de stat.
Vedem în componenţa marilor team-uri din Occident tineri debutanţi care nu au nici o reţinere în a-şi dribla adversarul, în a-l ţine la respect, care se pun în slujba echipei, care nu se sufocă din cauza slabei pregătiri fizice. Aşa înţeleg ei să câştige în personalitate, să lupte pentru victorie, să-şi mulţumească coechiperii, antrenorul şi concetăţenii. Ce este greu de înţeles ca și ai noştri să le urmeze exemplul?
Radu BORCEA
