Educație

Astăzi despre: Mircea Eliade - istoric al religiilor, scriitor, filosof și profesor român la Universitatea din Chicago - membru al Academiei Americane de arte și științe din 1966, membru al Academiei Române doar post-mortem (din 1990)

Ziarul de Vrancea
22 apr 2022 7553 vizualizări

Mircea Eliade (n.13 martie 1907, București – d. 22 aprilie 1986, Chicago)[2] a fost istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filosof și profesor român la Universitatea din Chicago, din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică variată. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite. Este membru post-mortem al Academiei Române (din 1990).

Născut în București, a fost fiul lui Gheorghe Eliade (al cărui nume original fusese Ieremia)[ și al Jeanei. A avut o soră, Corina, mama semioticianului Sorin Alexandrescu.

Familia s-a mutat între Tecuci și București, în ultimă instanță, stabilindu-se în capitală în 1914, și și-a achiziționat o casă pe strada Melodiei (actualmente str. Radu Cristian la nr.1), în apropiere de Piața Rosetti, unde Mircea Eliade a locuit până târziu în adolescență.

După terminarea învățământului primar la școala de pe strada Mântuleasa,Eliade a devenit elev al Colegiului Spiru Haret fiind coleg cu Arșavir Acterian, Haig Acterian, Petre Viforeanu, Constantin Noicași Barbu Brezianu. A publicat la Revista Vlăstarul.

A devenit apoi interesat de științele naturii și de chimie, ca și de ocultism, și a scris piese scurte pe subiecte entomologice.În ciuda tatălui său care era îngrijorat de faptul că-și pune în pericol vederea și așa slabă, Eliade citește cu pasiune. Unul dintre autorii preferați este Honoré de Balzac. Eliade face cunoștință cu nuvelele lui Giovanni Papini și cu studiile social-antropologice ale lui James George Frazer.

Interesul față de cei doi scriitori l-a dus la învățarea limbilor italiană și engleză; în particular începe să studieze persana și ebraica. Este interesat de filosofie și studiază lucrările lui Vasile Conta, Marcus Aurelius și Epictet, citește lucrări de istorie și în special pe Nicolae Iorga și B.P Hasdeu.Prima sa opera a fost publicată în 1921 Inamicul viermelui de mătaseurmată de Cum am găsit piatra filosofală. Patru ani mai târziu, Eliade încheie munca la volumul său de debut, volum autobiografic, Romanul Adolescentului Miop.

Eliade, gânditorul

Mircea Eliade avea o serioasă formație filosofică încă din România. După o pubertate dificilă de intens studiu solitar, începând din 1925 adolescentul este aproape unanim recunoscut ca "șef al generației" sale. Încă de la vârsta de 14 ani, începuse să scrie articole de entomologie, care trădează o surprinzătoare imaginație, iar ceva mai târziu, primele romane. Romanul Gaudeamus, terminat în 1928, partea a doua din Romanul adolescentului miop, cuprinde informații autobiografice interesante despre prima întâlnire cu viitorul lui profesor de logică și metafizică, Nae Ionescu, care avea să aibă o influență decisivă asupra carierei sale. Recunoscând talentul și cunoștințele lui Mircea Eliade, Nae Ionescu i-a dat o slujbă în redacția ziarului Cuvântul. Deși părerile posterității sunt împărțite, Nae Ionescu a avut meritul de necontestat de a fi sprijinit tinere talente ca Eliade sau Mihail Sebastian.

Influența italiană

Dorind să-și lărgească orizontul intelectual dincolo de cultura franceză, pe atunci dominantă în România, Eliade învață limba italiană și cu ocazia unor călătorii în Italia îi cunoaște personal pe Giovanni Papini și pe Vittorio Macchioro, care avea publicații în domeniul istoriei religiilor. O indiscreție a tânărului Eliade, care publică un interviu luat lui Macchioro, menționând unele remarci amare ale acestuia asupra regimului lui Mussolini, i-au provocat acestuia neplăceri  În 1929 își ia licența cu o teză despre filozofia italiană în timpul Renașterii.

India secretă

După cultura italiană, filosofia indiană devine a doua pasiune a lui Mircea Eliade. Obținând o bursă particulară, începe să studieze limba sanscrită și Yoga cu Surendranath Dasgupta, în Calcutta. Întors la București (locuiește între 1934-1940 în imobilul aflat pe Bd.Dacia la nr. 141), își dă doctoratul în filosofie cu o dizertație despre Yoga. În 1933 capătă mare popularitate romanul Maitreyi, bazat pe experiența din India și pe date autobiografice. Între 1932 și 1943 publică mai multe volume de proză literară, eseuri și lucrări științifice.

Despre romanul său Maitreyi

Puține opere din literatura universală tratează aceleași fapte în viziunea, inerent diferită și chiar contradictorie, a doi scriitori care au fost, în același timp, protagoniștii lor.Pentru români, romanul Maitreyi al lui Mircea Eliade a constituit generații de-a rândul o adevărată încântare. Demn de menționat este faptul că prototipul personajului principal al cărții a trăit cu adevărat, până în 1990, în țara Vedelor și a Upanișadelor. Era fiica lui Surendranath Dasgupta, un filosof indian, și se numea Maitreyi Devi. Tânărul Mircea Eliade avea, când a cunoscut-o, 23 de ani, iar ea 16. Adolescenta scria versuri, apreciate de Rabindranath Tagore, și avea să devină o cunoscută poetă indiană. Întâlnirea dintre Maitreyi Devi și reputatul sanscritolog român Sergiu Al. George, la Calcutta, în 1972, a "declanșat" scrierea unei noi cărți: Dragostea nu moare.

Tulburătoarea poveste de dragoste din anii '30 a primit astfel o replică magistrală de la însăși eroina ei, Maitreyi (în carte, Amrita), după 42 de ani. Romanul-răspuns, It Does Not Die (Dragostea nu moare), scris mai întâi în bengali, a fost tradus și publicat în limba engleză în 1976. Ne cufundăm, în timpul lecturii, în peisajul și în mentalitatea indiană, cu mirifica ei lume a miturilor, ritualurilor și simbolurilor. Coloana vertebrală a cărții de față este însă relatarea cu autenticitate și cu geniu a celei mai mari minuni a lumii: înfiriparea sentimentului de dragoste, fericirea iubirii împărtășite și destrămarea ei.

Mircea și Amrita (din Dragostea nu moare), ca și Allan și Maitreyi (din Maitreyi), pot sta alături de nemuritoarele cupluri Paul și Virginia, Tristan și Isolda, Romeo și Julieta. Dragostea nu moare (1976), carte apărută până acum în limbile bengali, engleză, germană, spaniolă și română, nu are încă notorietatea planetară a romanului "Maitreyi" (1933). Ea însă înaintează triumfal pe aceeași cale a consacrării universale.

Eliade și extrema dreaptă românească

De la mijlocul anilor '30, Eliade, aparținând de grupa din jurul lui Nae Ionescu a îmbrățișat ideologia Mișcării Legionare, în cadrul căreia devine un activist cunoscut. Acest lucru s-a manifestat în mai multe articole pe care le-a scris pentru diferite publicații, printre care și ziarul oficial al Mișcării, "Buna Vestire", dar și prin campania electorală pentru alegerile din decembrie 1937.

Eliade a fost arestat pe data de 14 iulie 1938 în timpul unei campanii împotriva Gărzii de Fier, campanie autorizată de regele Carol II. La vremea arestării tocmai publicase Provincia și legionarismul în Vremea, ministrul de interne, Armand Călinescu, considerând că Eliade ar fi autor de propagandă legionară

Eliade a fost ținut timp de trei săptămâni în arest la sediul Siguranței Statului de la Malmaison, unde s-a încercat a-l convinge să semneze o declarație de disociere de Garda de Fier, dar el a refuzat să o facă. În prima săptămână a lunii august a fost transferat la un lagăr provizoriu din Miercurea-Ciuc. Când Eliade a început să scuipe sânge în octombrie 1938 a fost dus la un sanatoriu din Moroeni. A fost eliberat pe 12 noiembrie 1938

Eliade s-a distanțat ulterior de această atitudine, însă a evitat mereu să se refere la această perioadă critică din tinerețea sa. În timp ce scria articole antisemite a luat poziție față de expatrierea unor mari intelectuali evrei și și-a menținut amiciția cu evrei ca Mihail Sebastian. Anumiți exegeți ai operei sale au comentat faptul că Eliade, de fapt, nu s-a dezis niciodată de ideologia legionară, preferând să nege ulterior că ar fi autorul unora dintre articolele care i-au purtat semnătura  și că unele idei de factură mistic-totalitară sau antisemite ar fi regăsibile în operele sale științifice,. În ceea ce privește opera literară, drama Iphigenia a fost interpretată de unii comentatori, în frunte cu Mihail Sebastian, a fi o alegorie a morții lui Codreanu

Anii de maturitate

Începând din 1957, Mircea Eliade se stabilește la Chicago, ca profesor de istorie comparată a religiilor la Universitatea "Loyola". Reputația sa crește cu fiecare an și cu fiecare nouă lucrare apărută, devine membru în instituții ilustre, primește mai multe doctorate honoris causa.

Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade a pus accentul asupra conceptului de spațiu și timp sacru. Spațiul sacru este în concepția lui Eliade centrul universului, pe când timpul sacru este o repetiție a elementelor de la originea lumii, lumea considerată ca "orizontul" unui anume grup religios. În această concepție ființele umane arhaice erau orientate în timp și spațiu, cele moderne ar fi dezorientate. Dar și în omul modern ar exista o dimensiune ascunsă, subconștientă, guvernată de prezența secretă a unor profunde simboluri religioase. Catedra de Istoria Religiilor de la Universitatea din Chicago îi poartă numele, ca dovadă a vastei sale contribuții la literatura specializată din acest domeniu. La catedră i-a urmat prof. Wendy Doniger.În ultimii ani de viață, în ciuda serioaselor probleme de sănătate, Eliade a continuat să lucreze editând cele 18 volume de enciclopedia religiilor, adunând contribuții pentru ultimul volum de istoria credințelor și proiectând un compendiu al lucrărilor sale de istoria religiilor care să apară sub forma unui mic dicționar. Mircea Eliade a murit la vârsta de 79 de ani, pe 22 aprilie 1986, la Chicago, fiind incinerat a doua zi.

Eliade, artistul

Opera sa literară stă mărturie acestei convingeri de viață, frescă a problemelor existențiale în epoca pe care a trăit-o. Întoarcerea din rai (1934) și Huliganii (1935) sunt romane semifantastice în care Eliade acceptă existența unei realități extrasenzoriale. Omul este în căutarea propriilor sale forțe ascunse, este instrumentul acestor forțe pe care nu le poate controla. Această filozofie personală este exprimată de Mircea Eliade atât în nuvele memorabile, cum ar fi La țigănci (1959), cât și în romanul Noaptea de Sânziene (1971).

Viața privată

Eliade a fost căsătorit de două ori: prima lui soție a fost Nina (n. Mareș, d. 1944), cu care s-a căsătorit în 1934, iar a doua soție a fost Christinel (n. Cotescu, d. 9 martie 1998), cu care s-a căsătorit în 1948.

Opere literare

Lucrările publicate în limba română

Romanul adolescentului miop, scris în 1927, publicat de Mircea Handoca abia în anul 1989, ediție curentă, Humanitas, 2004

Lucrările publicate în limbi străine

Yoga: Essai sur les origines de la mystique indienne (1936), în limba franceză

Opere memorialistice

Ecranizări

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Paradoxul lui Mircea Eliade: de la corigentul miop la savantul excentric

???? Biografii

Autor:

Anca Vancu

Viaţa

lui Mircea Eliade (1907-1986) are două extreme:nedisciplinatul

adolescent miop, care şi-a luat cu greu corigenţele, şi ilustrul

profesor de istorie a religiilor din SUA, iubit de hipioţi. Despre mult

prea generosul scriitor şi extravaganţele din viaţa sa vorbesc nepotul

lui Mircea Eliade, teoreticianul Sorin Alexandrescu, şi antropologul

Andrei Oişteanu, preşedintele Asociaţiei Române de Istorie a Religiilor.

Pe zidul unei clădiri din

Bucureşti, de sus până jos, este desenat, cu spray roşu permanent,

conturul unei inimi. În mijlocul ei e scris „Eliade“. Pe forumuri, la o

întrebare adresată liceenilor:„Care este autorul român preferat?“,

aproape toţi au răspuns identic, fără să se inspire unul de la

celălalt:Mircea Eliade. Pentru că „inserează filosofie printre rânduri“,

pentru poveştile extraordinare din India, pentru că „Romanul

adolescentului miop“.

Chiar şi pentru unii politicieni,

atunci când îşi amintesc ce carte i-a marcat în copilărie, romanul

„Maitreyi“, cu pronunţia greşită „meitrei“, neiertată de posturile TV,

le stă pe buze. E nevoie doar de o simplă căutare pe Google a numelui

Mircea Eliade pentru a găsi aproape 1 milion de referinţe. În orice caz,

mai multe decât Gheorghe Hagi sau Nadia Comăneci.

Nu sunt necesare statistici pentru a

măsura notorietatea lui Eliade. Stau mărturie, nu doar numeric, cele

peste 30 de volume ştiinţifice, opere literare şi eseuri filosofice,

traduse în 18 limbi, şi alte peste 1.200 de articole ale acestuia. Iar

în timp ce faima şi emblemele de mare istoric al religiilor, eseist,

prozator, profesor universitar îi sunt recunoscute, chiar şi în stradă!,

în spatele lor, mai sunt şi poveştile despre elevul nesilitor ajuns

savant, despre omul generos peste măsură sau despre pianistul fără

public. Nu e nimic. Sunt ziduri goale suficiente în Bucureşti.

Nu înţelegea la ce foloseşe alfabetul

Renumele şi, nu întâmplător, numele lui

Eliade se aseamănă cu cel al unui alt mare cărturar, Ion Heliade

Rădulescu. În realitate, nicio asemănare de sânge. Tatăl lui Mircea

Eliade, ofiţer de infanterie din Tecuci, Gheorghe Ierimia, îşi schimbase

numele în cinstea scriitorului. Se purta rebranding-ul personal. Mircea

era al doilea dintre cei trei copii (alături de Corina şi Nicu) ai lui

Gheorghe, „un flăcău tomnatec, cu mustaţă neagră, în furculiţă“, şi ai

Janei, „o femeie frumoasă şi încă elegantă“. S-a născut primăvara,

într-o zi, spunea el, norocoasă:13 martie 1907.

Învaţă la şcoala de pe strada Mântuleasa,

deşi nu a locuit niciodată acolo, aşa cum a lăsat impresia în cărţile

sale. „Am fost mândru când am îmbrăcat şorţul cenuşiu şi m-am dus singur

la şcoală. Învăţasem deja alfabetul, dar încă nu-mi dădeam seama la ce

ar putea folosi. Nu mi se părea atât de interesant când am ajuns să

silabisesc o-u, ou, bo-u, bou – nici chiar când am izbutit să citesc

fără să mai silabisesc, «Ţara noastră se numeşte România»“, îşi

aminteşte Eliade în „Memorii“.

Drama adolescentului miop

Nu era nevoie decât de imboldul dat de

cartea de citire a fratelui său, Nicu, în care învăţase numele

judeţelor, în care aflase despre Daniil Sihastrul şi despre Mănăstirea

Neamţului, pentru ca apoi să descopere, în bibliotecă, volume intitulate

„roman“. Bucuria pentru cărţile descoperite, atent aşezate pe rafturi,

se transformă însă într-o catastrofă. Părinţii săi primesc sfatul

învăţătorului:să nu-l lase să citească prea mult fiindcă are ochii

slabi. Nu renunţă uşor:„Citeam ce-mi cădea în mîna, romane în fascicole,

Sherlock Holmes, Psaltirea, Cheia visurilor şi citeam pe ascuns, în

fundul grădinii, în pod, în pivniţă“.

Cu toate acestea, dioptriile creşteau mai

repede decât avea timp să-şi schimbe lentilele. Iar medicul nu avea o

soluţie încurajatoare:nu trebuia să-şi obosească ochii citind prea mult

la lumina lămpii. „Dar cum aş fi putut să-mi menajez ochii într-un timp

când aproape în fiecare saptămână descopeream un nou autor, alte lumi,

alte destine? Încercam, totuşi să mă apăr, citind fără ochelari, cu

bărbia lipită de carte, sau închizând când un ochi, când celălalt, sau

apăsându-mi ochelarii pe nas, sau schimbând becurile, când albastre,

când albe, când slabe, când puternice. Apoi, când ochii îmi lăcrimau şi

mi se împăienjeneau de-a binelea, treceam în odăiţa de alături şi mă

spălam cu apă rece. Rămâneam apoi câteva minute întins pe pat, cu ochii

închişi, încercând să nu mă mai gândesc la nimic.“, îşi aminteşte Eliade

despre defectul care avea să poarte titlul uneia dintre cele mai

cunoscute cărţi ale sale. 

Aveam deja sentimentul ca particip la

război. Pe la mijlocul lui septembrie, fusesem chemaţi la şcoală. Ni se

spusese să aducem ziare vechi, ace de cusut şi un mosor cu aţă albă. Un

tinerel ne-a întrebat dacă ştim să coasem şi apoi ne-a explicat despre

ce era vorba. Curând va veni iarna, ne-a spus el, şi soldaţii noştri au

nevoie de haine căalduroase. S-a dovedit că hârtia ţine cald. Trebuie să

facem camăşi de hârtie şi ne-a explicat cum să le croim şi cum să le

coasem. La început, câteva zile, croia numai el singur. Lua mai multe

jurnale, le aşeza bine unul peste altul şi tăia un semicerc la marginea

de sus. Noi coseam apoi marginile (erau uneori cinci, şase foi, şi

mergea greu:se rupea acul, ne înţepam, rupeam hârtia). Două asemenea

feţe erau cusute împreună, în aşa fel încât alcâtuiau un soi de

pieptar.Mircea Eliade, amintiri din Primul Război Mondial, în «Memorii»

Pianistul fără viitor

Cu cât tânărul Mircea voia tot mai mult să

citească fiecare carte care-i pica în mână, cu atât mai mult tatăl său

îi încuraja calităţile – pe care i le considera excepţionale – de

pianist. Exersa cel puţin două ore pe zi. Nu reuşea, oricât de mult ar

fi repetat, să reţină o melodie. Nu conta, pentru că „viitorul mare

pianist“ trebuia să se pregătească de concert. „Aveam un profesor de

pian destul de generos, care s-a lăsat convins de entuziasmul tatei şi a

acceptat să mă prepare pentru un concert public. Tata a închiriat o

sală pe Bulevardul Academiei, a tipărit afişe şi s-a ocupat singur de

distribuirea biletelor. Sala era jumătate goală, fiind ocupată doar de

rude şi prieteni de familie. Am cântat câteva bucăţi împreună cu Nicu şi

Sonata «Patetica». Am cântat-o mult mai prost decât o cântam acasă, şi

asta m-a descurajat.“

Corigenţe la română, franceză şi germană

Eliade nu era un elev silitor. Nici în

şcoala primară, nici la liceu. Nu înţelegea de ce trebuie să-şi

pregătească temele pentru şcoală, de ce trebuie să înveţe gramatica

limbii franceze, „o disciplină absurdă şi ineficace“, de ce trebuie să

parcurgă manualul de limba română pe care oricum îl citise cu mult timp

înainte să fie la liceu. Era interesat doar de zoologie, aşa că petrecea

zile întregi căutând plante şi insecte. Măcar venea acasă cu borcane

pline cu şopârle, broaşte şi tritoni. Rămâneau însă corigenţele. La

română, franceză şi germană. Într-un singur an! Eliade era un elev

nedisciplinat şi dezmăţat, dar era strălucit. „Ei mă cred o haimana şi

sunt siguri că nu voi ajunge nimic. Am să le pregătesc o surpriză!“,

şi-a spus Eliade. Restul e istorie.

„Eliade, de unde ai copiat? Sunt nevoit să-ţi dau 10!“

Reuşeşte să-şi ia corigenţele, ba chiar ia

numai note de 10 la limba română, pentru „compoziţiile“ de 15-20 de

pagini. Scria ce vedea. „De unde le-ai copiat? Din ce carte?“, îl

întreba profesorul, iar elevul care începuse să-şi exerseze scrisul

ridica din umeri, umil. „Bravo! Sunt nevoit să-ţi dau 10!“ Aceste

cuvinte însemnau prima sa victorie, în ciuda scepticismului

părinţilor:„Tata mi-a spus că se va lăsa convins numai după ce va vedea

nota zece trecută în carnet, adică la sfârşitul trimestrului“. 

Eliade se convinge cu greu că nu va ajunge

un bun chimist aşa cum spera în liceu, că îi lipsesc orele de latină, că

şi-ar fi dorit ca el să scrie „Un om sfârşit“, şi nu Giovanni Papini.

Alege Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, unde se

împrieteneşte cu cPentru a se înţelege mai bine, el a început să o

înveţe franceza, iar ea, tânăra de 16 ani, îi întoarce favoarea cu

lecţii de bengali. Mircea s-a îndrăgostit de Maitreyi aşa de tare că era

hotărât să se convertească la hinduism. Doar că vestea iubirii dintre

cei doi este primită cu oroare de profesorul Dasgupta, care-l goneşte pe

Eliade din casă. Îi interzice şi lui Maitreyi să-l mai vadă. Pleacă în

Himalaya unde trăieşte pentru câteva luni în sihăstrie. „Sufeream cu

atât mai mult cu cât înţelegeam că, odată cu Maitreyi, pierdusem India

întreagă. “ În 1933, la un an de la revenirea în ţară, Eliade începe

să-şi pună pe hârtie experienţa indiană, în romanul „Maitreyi“. „După

vreo două săptămâni, Isaia Răcăciuni m-a chemat la editură să-mi spună

că, spre marea lui uimire, vânzarea mergea destul de prost. «Poate că

cititorii ezită din cauza titlului», a adăugat. Nu ştiu cum să-l

pronunţe şi le e ruşine să intre într-o librărie şi să ceară o carte

arătând-o cu degetul... “, povesteşte scriitorul în „Memorii“. În scurt

timp, cartea devine un succes naţional şi mai apoi internaţional, făcând

ea însăşi istorie. Istoria unei iubiri neîmplinite. În 1972, „Maitreyi“

a lui Mircea Eliade cere un drept la replică. Va scrie şi ea o

carte:„Dragostea nu moare“.olegii Haig Acterian şi Constantin Noica, dar

şi cu Nae Ionescu, „mai mult decât profesorul meu favorit, maestrul

meu, ghidul“. Reuşeşte să-l viziteze şi pe Papini, care-l aştepta cu

ţigara în colţul buzelor. „Era mai urât decât mi-l închipuiam, dar m-a

impresionat grosimea lentilelor“. Îl fascinase.

Istoria unei iubiri neîmplinite:Mircea Eliade şi Maitreyi Devi

20 noiembrie 1928.Proaspătul

absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti pleacă din

Alexandria până în India cu un vapor. Îi fusese aprobată cererea de a

studia filosofia indiană şi limba sanscrită cu Surendranath Dasgupta, la

Calcutta. Într-o scrisoare cu timbru indian, maharajahul Manindra

Chandra Nandy din Kassimbazar îl invita nu pentru doi, ci pentru cinci

ani. Peste puţin timp, Eliade se mută în locuinţa mentorului său, cu

care dezvoltase o relaţie foarte bună. Era de-al casei. Acolo o cunoaşte

pe Maitreyi, fiica mai mare a lui Dasgupta, care i se pare urâţică „cu

ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase şi răsfrânte, cu

sânii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct

trecut în copt“.

Pentru a se înţelege mai bine, el a început

să o înveţe franceza, iar ea, tânăra de 16 ani, îi întoarce favoarea cu

lecţii de bengali. Mircea s-a îndrăgostit de Maitreyi aşa de tare că

era hotărât să se convertească la hinduism. Doar că vestea iubirii

dintre cei doi este primită cu oroare de profesorul Dasgupta, care-l

goneşte pe Eliade din casă. Îi interzice şi lui Maitreyi să-l mai vadă.

Pleacă în Himalaya unde trăieşte pentru

câteva luni în sihăstrie. „Sufeream cu atât mai mult cu cât înţelegeam

că, odată cu Maitreyi, pierdusem India întreagă. “

În 1933, la un an de la revenirea în ţară,

Eliade începe să-şi pună pe hârtie experienţa indiană, în romanul

„Maitreyi“. „După vreo două săptămâni, Isaia Răcăciuni m-a chemat la

editură să-mi spună că, spre marea lui uimire, vânzarea mergea destul de

prost. «Poate că cititorii ezită din cauza titlului», a adăugat. Nu

ştiu cum să-l pronunţe şi le e ruşine să intre într-o librărie şi să

ceară o carte arătând-o cu degetul... “, povesteşte scriitorul în

„Memorii“. În scurt timp, cartea devine un succes naţional şi mai apoi

internaţional, făcând ea însăşi istorie. Istoria unei iubiri

neîmplinite. În 1972, „Maitreyi“ a lui Mircea Eliade cere un drept la

replică. Va scrie şi ea o carte:„Dragostea nu moare“.

Cartea lui Cioran şi atacul cerebral al lui Eliade

Iubirile lui Mircea Eliade nu au fost numai

imposibile. După prima căsătorie, cu Nina (moare în 1944), se

căsătoreşte cu Christinel, cu care trăieşte până în ultima zi, pe 22

aprilie 1986. Îşi petrec viaţa la Chicago, acolo unde Eliade este

profesor universitar de istorie a religiilor, şi fac vacanţele la Paris,

cu prietenii lor dragi, Emil Cioran şi Eugen Ionescu, şi în Olanda, cu

nepotul lui Eliade, Sorin Alexandrescu. Este perioada când „numele

Mircea Eliade explodează în toată lumea“, aşa cum spune antropologul

Andrei Oişteanu, nu întâmplător odată cu mişcarea hippy din SUA.

Ultimul joc cu Christinel

În 1986, biroul lui Eliade, cu manuscrise,

corespondenţe şi lucrări, este distrus într-un incendiu. La scurt timp,

face un atac cerebral, care-l ţine la pat. Ioan Petru Culianu,

discipolul favorit al scriitorului, descrie momentul ultimei lecturi a

lui Mircea Eliade.

„Christinel

mă ia deoparte şi îmi povesteşte că luni, în jurul orei şase, Mircea

Eliade i-a cerut cartea lui Emil Cioran „Exercices d’admiration“ şi s-a

aşezat în fotoliul său preferat de catifea verzuie ca să citească. Zece

minute mai târziu, stătea în fotoliu zâmbind nemişcat, cu cartea

deschisă în braţe. Crezând că e vorba de o glumă, Christinel l-a chemat o

dată, de două ori, fără răspuns“, povesteşte Culianu în revista

culturală românească din Paris „Limite“.

Este din ce în ce mai slăbit, dar, cu o

mână pe ochelari şi cealaltă pe verighetă, încearcă ultimele gesturi de

tandreţe, mai scrie Culianu:„Îi propune soţiei sale un joc, care va fi

şi ultimul său gest înainte de a-şi pierde definitiv cunoştinţa:îi arată

verigheta, prinsă cu o sârmă verde ca să nu-i alunece de pe deget, îi

strânge afectuos mâna, pune verigheta sa alături de a ei, încearcă să-i

ducă mâna la buze ca să i-o sărute. În rezervă, nu se varsă lacrimi“. La

ora 9.15 pe data de 22 aprilie, Eliade adoarme definitiv pe patul de

spital cu o carte în mână (Historia.ro)


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.