Pe urmele istoriei

„Stalin și poporul rus...” - Analiza profesorului de istorie vrâncean Cătălin Mocanu în ZdV

Cătălin Mocanu
4 apr 2022 2570 vizualizări
Profesorul Cătălin Mocanu
Profesorul Cătălin Mocanu

„(...) Nu se poate ca să nu pătrundă până și în cea mai întunecată minte ideea că, odată alături de acești biruitori, alături de uriașa noastră vecină din Răsărit, trebuie să mergem înainte pe linia istorică, alături de ei (...)”. (Petru Groza)

Recent, la Editura Corint, prestigiosul istoric și profesor universitar Gheorghe Onișoru a publicat o lucrare de referință despre regimul comunist din România, intitulată Stalin și poporul rus... Democrație și dictatură în România contemporană. Lucrarea are două volume, tratând premisele instaurării comunismului în România, respectiv, regimul stalinist. Autorul a fost primul președinte al Colegiului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în perioada 2000-2006, iar în prezent este profesor la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava și membru titular al Secției de Istorie - Academia Oamenilor de Știință din România.

Lucrarea se încadrează în seria cărților despre regimul comunist din România, serie deschisă în 1990 de Victor Frunză cu Istoria stalinismului în România(1990) și continuând cu Vlad Georgescu, Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români (1991), Gheorghe Boldur-Lăţescu, Genocidul comunist în România (1992), Ghiţă Ionescu, Comunismul în România (1994), Şerban Rădulescu-Zoner, Daniela Buşe, Beatrice Marinescu, Instaurarea totalitarismului comunist în România(1995), Dennis Deletant, România sub regimul comunist (1997), Vladimir Tismăneanu, Stalinism for All Seasons. A Political History of Romanian Communism (2003) ș.a. În 2020, la Editura Polirom a văzut lumina tiparului lucrarea colectivă Panorama comunismului în România (editor Liliana Corobca), în care 47 de autori, specialiști din mediul științific, cultural, social ș.a. oferă o analiză temeinică a celor mai importante realități ale regimului comunist din România (1945-1989), de la represiune, colectivizare și deportare la teatru, sport ori muzică.

Primul volum al lucrării este consacrat premiselor instaurării comunismului în România.

După ce analizează „drumul de la Marea Unire la totalitarism” al României, autorul cercetează resorturile actului de la 23 august 1944, proiectând noi lumini asupra unuia dintr evenimentele majore ale celui de-al Doilea Război Mondial. Consider că e interesant de aflat de către cititori semnificația întâlnirii de la Palatul Regal, din ziua de 20 august 1944, în perspectiva planificatei lovituri de stat, expusă de autor: „În seara zilei de 20 august 1944, Mihai I împreună cu cei mai fideli colaboratori a decis că regimu Antonescu trebuie înlăturat, a stabilit maniera de desfășurare a acțiunii și a stabilit ziua Z pentru data de 26 august. Lucrețiu Pătrășcanu și Emil Bodnăraș, cei doi lideri comuniști implicați în conspirație, au fost informați ulterior despre decizia luată de suveran” (Gheorghe Onișoru,  Stalin și poporul rus... Democrație și dictatură în România contemporană, I. Premisele instaurării comunismului, Editura Corint, București, 2021,p. 164). Aceasta, întrucât, „din perspectivă istorică, întâlnirea de la Palat din după-amiaza zilei de 20 august 1944 are o semnificație deosebită. Așa cum se știe, după abdicarea regelui Mihai și proclamarea Republicii Populare, comuniștii și-au asumat aproape integral meritele actului de la 23 august 1944. Istoriografia oficială a proclamat momentul răsurnării lui Antonescu drept începutul «revoluției de eliberare națională și socială, antifascistă și antiimperialistă», eveniment istoric încununat de proclamarea Republicii Populare la 30 decembrie 1947. Desigur că un astfel de eveniment complex nu s-ar fi putut desfășura decât sub conducerea Partidului Comunist, ceea ce, implicit, contribuia la minimalizarea rolului jucat de regele Mihai” (Ibidem,  I).

În continuare, sunt analizate evenimentele scenei politice românești după 23 august 1944, „sub regimul armistițiului” din 12/13 septembrie 1944. Redăm ceea ce telegrafia la Departamentul de Stat ambasadorul S.U.A. la Moscova, W. Averell Harriman, la 15 septembrie 1944, în legătură cu problema armistițiului încheiat de România: „Termenii armistițiului dau comandamentului rus control absolut, nelimitat asupra vieții economice a României. Reducerea standardului de viață al poporului român la nivelul celui sovietic va urma treptat, dar sigur. Niciun ofițer de poliție sau funcționar român nu va fi tolerat, dacă  nu va fi la discreția absolută a poliției rusești” (Ibidem, I, p. 199).

Un alt capitol este consacrat instaurării guvernului condus de Petru Groza, la 6 martie 1945. Pentru a facilita înțelegerea evenimentelor din România, autorul trece în revistă evenimentele similare petrecute în statele comuniste vecine. Autorul concluzionează că „suveranul și consilierii lui au acționat în condițiile existente și Coroana nu poate fi învinuită de faptul că Moscova și-a impus sistemul în România, la fel ca în restul Europei Est-Centrale, pe care o controla” (Ibidem, I, p. 300).

Al doilea volum al lucrării analizează avatarurile stalinismului în România. Primul capitol abordează „greva regală” în care s-a aflat regele Mihai I în perioada 21 august 1945-7ianuarie 1946. Autorul evită să formuleze o concluzie asupra actului săvârșit de regele Mihai, astfel încât considerăm oportună prezentarea unui punct de vedere dintr-o lucrare recent apărutăː „Guvernul Groza a rezistat pentru că Stalin a vrut astfel. El i-a oferit maximă legitimitate (...) Totodată, a sugerat ca atitudinea față de rege să fie moderată, contactul cu el să nu fie rupt, criza urmând să fie rezolvată de Marile Puteri. În baza deciziilor luate la Moscova, începutul anului 1946 aducea cu sine și rezolvarea crizei din România în favoarea coaliției guvernamentale de la București, prin arbitrajul direct al Uniunii Sovietice și cu sprijinul reprezentanților celor două mari puteri. Includerea celor doi miniștri fără portofoliu (Emil Hațieganu de la PNȚ și Mihail Romniceanu de la PNL) în guvernul Groza nu era de natură să modifice esența regimului politic din România. Iar promisiunea că noul guvern va organiza urgent alegeri libere și corecte nu avea să se împlinească prea curând” (Virgiliu Țârău, Instaurarea comunismului în România, în Panorama comunismului în România, editor Liliana Corobca, Editura Polirom, Iași, 2020, p. 58).

Un capitol consistent este dedicat alegerilor din 19 noiembrie 1946.Așa cum s-a susținut într-un document oficial al Statului Român, „O condiţie esenţială pentru instituţionalizarea regimului politic comunist în România era transformarea formei şi substanţei proceselor electorale. Alegerile, ca mecanism şi proces specific pentru selectarea liderilor politici, nu au dispărut în perioada 1945-1989, ci au fost metamorfozate în sensul avut în toate regimurile politice autoritare sau dictatoriale, cu funcţii specifice de reconsacrare a legitimităţii politice, de socializare şi educaţie politică permanentă, în sensul de a dovedi legătura dintre partid şi popor, de a mobiliza masele pentru plebiscitarea proiectelor politico-ideologice, şi, nu în ultimul rând, de a identifica elementele indezirabile din societate” (Raport final, Comisia prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din România, București, 2006, p. 129). Profesorul Gheorghe Onișoru realizează și de această dată o analiză magistrală pe care o reproducem fără ezitare, menționând doar că năravul falsificării nu a fost inventat, totuși, de comuniștii-cei-răi: „Nu suntem primii care afirmăm că alegerile în România modernă au fost mereu însoțite de acte de violență, de contestări ale opoziției și de diverse manevre ale guvernului care le organiza în vederea asigurării victoriei. Un exemplu elocvent îl constituie întreaga istorie electorală a perioadei interbelice, în care doar scrutinul din 1919 organizat de cabinetul condus de generalul Arthur Văitoianu s-a soldat cu rezultate care să reflecte oarecum fidel votul populației. Mai mult, după ce liberalii au introdus legea primei electorale, deși aceasta a fost puternic criticată de întreaga opoziție, va fi folosită apoi de național-țărăniști, de Alexandru Averescu, de Constantin Argetoianu și ceilalți în interes propriu. De aici decurge și întrebarea legitimă: de ce această critică acerbă la adresa manierei în care guvernul Groza a organizat alegerile? Răspunsul este unul neașteptat și simplu. În noiembrie 1946 nu se punea problema ca un partid sau altul să obțină puterea pentru câțiva ani. (...) În 1946, datele problemei erau altele. Țara era sub ocupație sovietică de facto, regele Mihai fusese pus deja în două rânduri în fața alternativei de a accepta un guvern nereprezentativ, pe care apoi nu l-a putut demite - fapt unic în istoria modernă și contemporană a României -, iar metodele promovate de Petru Groza la îndemnul comuniștilor făceau trimitere directă la un regim de esență totalitară. Cu alte cuvinte, la 19 noiembrie 1946 nu a fost vorba doar despre niște alegeri obișnuite, ci despre o luptă între forțele democratice și cele care urmăreau instaurarea unui sistem comunist. De aici decurge importanța excepțională a acestor alegeri (...)” (Gheorghe Onișoru,  Stalin și poporul rus... Democrație și dictatură în România contemporană, II. Stalinismul în România, Editura Corint, București, 2021, pp. 126-127). În esență, „printr-o uriaşă fraudă, comuniştii au reuşit astfel să dobândească o legitimitate politică externă a guvernământului lor – prin semnarea Tratatului de Pace, în februarie 1947 – dar şi să poată începe construcţia unui nou sistem politic, prin arestarea, în următoarele două luni a câtorva zeci de mii de români, care comiseseră acte politice anticomuniste/antiguvernamentale în timpul campaniei electorale” (Raport final, p. 131).

Capitolul al III-lea abordează evenimentele anului 1947, cu accent pe două evenimente cruciale: semnarea Tratatului de pace de la Paris cu Puterile Aliate (10 februarie 1947) și abdicarea regelui Mihai I (30 decembrie 1947). Asupra ambelor evenimente ne-am aplecat, prin intermediul „Ziarului de Vrancea”, căruia îi mulțumim și pe această cale în următoarele articole

10 Februarie 1947 – România semnează Tratatul de Pace cu Puterile Aliate și Asociate. Implicații politico-juridice;

30 Decembrie 1947, abdicarea Regelui Mihai I - anatomopatologia unei lovituri de stat bolșevice

„Semnând Tratatul de pace și asumându-și o moștenire dificilă, guvernul Groza - dirijat de comuniști - putea renunța la masca jocului democratic. De altfel, în acest sens, o declarație făcută la 16 februarie 1947, la ședința Regionalei Iași a PCR, de către instructoriul Comitetului Central, Emil Popa, ne scutește de orice comentariu:«Suntem după alegeri, cu tratatul de pace semnat, deci nu vom mai avea șantaj politic și vom lovi pe oricine ne-ar sta în cale»” (Gheorghe Onișoru, op. cit., II, p. 165).

Autorul analizează și trăsăturile modelului stalinist din România, cu începere din 1948, concluzionând că „instaurarea totalitarismului în România nu ar fi fost posibilă în lipsa ocupației sovietice (...). E a fost realizată sub atenta îndrumare a Kremlinului, cu ajutorul conducerii Partidului Comunist din România. (...) Pentru a-și atinge scopul, Moscova nu s-a ferit să dea dispoziții comuniștilor români să apeleze la toate mijloacele posibile. Nu au lipsit astfel de momente - altfel inexplicabile , precum pactul cu legionarii sau apelul la cunoscuți oameni politici burghezi, în frunte cu Gheorghe Tătărescu și Petru Groza” (Ibidem, II, p. 309).

Citind foarte bine documentata lucrare a profesorului Gheorghe Onișoru, o bucurie intelectuală îmi inundă sufletul. Recomand cele două volume atât cititorului avizat, cât mai ales celor care doresc să urmărească traseul transformării României dintr-o democrație edificată într-un exasperant experiment totalitar, în numai câțiva ani.

Cătălin Mocanu

Profesorul Cătălin Mocanu este inspector educație permanentă și istorie/discipline socio-umane la Inspectoratul Școlar Județean Vrancea

 Cătălin Mocanu este colaborator al Ziarului de Vrancea  

 


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.