Pe urmele istoriei

10 Februarie 1947 – România semnează Tratatul de Pace cu Puterile Aliate și Asociate. Implicații politico-juridice

Cătălin Mocanu
10 feb 2021 1212 vizualizări
Profesorul Cătălin Mocanu este inspector educație permanentă și istorie/discipline socio-umane la Inspectoratul Școlar Județean Vrancea
Profesorul Cătălin Mocanu este inspector educație permanentă și istorie/discipline socio-umane la Inspectoratul Școlar Județean Vrancea

Momentul 23 august 1944 a marcat, așa cum s-a remarcat în epocă, schimbarea fundamentală în orientarea politicii externe a României, prin ieșirea din Axă și alăturarea la coaliția Națiunilor Unite. A fost un act cu semnificative responsabilități și importante implicații mondiale, analiștii militari internaționali socotind că decizia României a dus la scurtarea celui de-al Doilea Război Mondial cu șase luni. Desprinderea statului român de alianța fascistă, denunțarea tratatelor încheiate cu puterile Axei, încetarea stării de război cu Națiunile Unite și declanșarea războiului împotriva Germaniei au creat condiții pentru încheierea armistițiului cu Națiunile Unite.

După îndelungi tergiversări, în noaptea de 12/13 septembrie 1944, la Moscova a fost semnată Convenția de armistițiu dintre România, pe de o parte, și U.R.S.S., Marea Britanie și S.U.A., de cealaltă parte. Fără a intra în amănunte, vorbind, totuși, de documentul prin care U.R.S.S. urma să-și exercite influența asupra României, trebuie să precizăm că actul semnat la Moscova reglementa situația internațională a României după data de 24 august 1944, ora 4,00, având un caracter mai larg decât un armistițiu propriu-zis. Se reglementau cu minuțiozitate, în cele 20 de articole, un protocol și 6 anexe, atât problemele politico-militare, cât și cele teritoriale, economice și administrative: „Privită în ansamblul ei, Convenția de armistițiu, prin clauzele sale și, mai ales, prin măsurile luate de către Comisia Aliată de Control, a avut un caracter drastic și reliefa faptul că România nu a fost tratată ca o țară care a ieșit din război și s-a alăturat Națiunilor Unite din propria voință, ci ca un stat inamic înfrânt, cu toate că armistițiul nu s-a produs prin înfrângerea militară a României, ci printr-o acțiune politică, în urma actului de la 23 august 1944. Pe lângă toate acestea, Convenția a pus România într-o situație umilitoare, aceea de a lupta cu toate forțele și resursele împotriva fasciștilor (conform comunicatelor militare sovietice, armata română depășind «prin curajul și energia sa cu mult obligațiile textelor») și, în același timp, să fie ocupată și jefuită de către armata sovietică” (D. VĂTĂMAN, Politica externă a României de la Armistițiu și până la semnarea Tratatului de pace de la Paris: 1944-1947, București, Editura ProUniversitaria, 2009, p. 87). În exil, Pamfil Șeicaru, într-un volum-document scris în 1948, care descumpănește și acum prin argumentația impecabilă, consemna: „Când condițiile semnate la Moscova au fost cunoscute la București, cineva l-a întrebat pe Iuliu Maniu: «acestea sunt condițiile discutate la Cairo?». Bătrânul om de stat a răspuns: «Mai bine n-am fi semnat nimic, rezultatul ar fi fost același». Ion Mihalache, vicepreședinte P.N.Ț. a adăugat: «Mai bine și-ar fi tăiat mâna decât să semneze». Și totuși, România se găsea abia la poalele Golgotei sale” (P. ȘEICARU, Dotla (Să rămână doar cenușa), Alba Iulia – Paris, Editura Fronde, 1996, p. 64).                                                                               

La 29 iulie 1946 se deschideau la Paris, la Palatul Luxemburg, lucrările Conferinței de Pace, socotită de către contemporani unul dintre cele mai importante evenimente postbelice în crearea noului edificiu al păcii, „unde timp de două luni și jumătate, acest templu tradițional al bunelor maniere și al respectabilității burgheze avea să răsune de ecourile incongruente ale noii diplomații: dialoguri ale surzilor, presărate cu imputări dintre cele mai injurioase, în ședință, după încercările de târguială făcute pe culoare” (A. FONTAINE, Istoria Războiului Rece. De la Revoluția din Octombrie la războiul din Coreea: 1917-1950, II, București, Editura Militară, 1992, p. 64). 

 La lucrările Conferinței au participat delegați reprezentând 21 de state care formau Națiunile Aliate și Asociate (S.U.A, Marea Britanie, Franța, U.R.S.S., Australia, Belgia, Bielorusia, Brazilia, Canada, Cehoslovacia, China, Etiopia, Grecia, India, Iugoslavia, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Polonia, Ucraina și Uniunea Sud-Africană), precum și delegațiile din italia, Bulgaria, Ungaria, Finlanda și România în calitate de invitați. Cu titlu consultativ, au mai luat parte reprezentanții Albaniei, Austriei, Cubei, Egiptului, Iranului și Mexicului. Numărul mare de delegați (doar delegațiile celor 21 de state care constituiau Națiunile Aliate și Asociate aveau în componența lor 844 de persoane), precum și atenția acordată de către mass-media erau semnele unei manifestări internaționale de proporții (ȘT. LACHE, GH. ȚUȚUI, România și Conferința de Pace de la Paris din 1946, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1978, p. 234).

Proiectul Tratatului de Pace cu România a fost publicat simultan la Londra, Paris, Moscova și Washington, la 31 iulie 1946, iar la 3 august presa românească l-a adus la cunoștința opiniei publice românești. Proiectul cuprindea un preambul, 38 de articole grupate în 8 părți (I. Frontiere, II. Clauze politice, III. Clauze militare, IV. Retragerea forțelor aliate din România, V. Reparații și restituiri, VI. Clauze economice, VII. Clauze relative la Dunăre, VIII. Clauze finale) și 6 anexe (I. Harta frontierelor României, II. Definirea instrucției militare, aeriene și navale, III. Definirea și lista materialelor de război, IV. Dispoziții speciale privind categoriile de bunuri, V. Contracte, prescripții, efecte comerciale, VI. Tribunale de priză și judecată). Trebuie precizat că proiectul reflecta acordul Marilor Puteri în majoritatea problemelor dezbătute, însă acesta conținea și unele clauze injuste pentru România: „Autoritatea unui tratat de pace nu poate exista decât dacă l-au inspirat principiile de justiție internaționale. Proiectul Tratatului de Pace cu România ar fi trebuit să țină cont de principiile de justiție internaționale și de ordinea de drept din care face parte integrantă, bazat pe principiile Cartei Atlanticului, Declarației Națiunilor Unite din 1 ianuarie 1942 și Cartei Națiunilor Unite. Preambulul proclama încetarea stării de război cu Națiunile Unite, ceea ce crea o nouă situație juridică pentru România. Se preciza că, pe baza relațiilor amicale între Puterile Aliate și România, Tratatul de Pace va da acestora posibilitatea să sprijine cererea României de a deveni membră a O.N.U. și de a adera la orice convenție încheiată sub auspiciile acesteia. În Preambul nu se notifica declarația de război a României împotriva Ungariei horthyste, din 7 septembrie 1944. Se considera, lucru și mai grav, că intrarea României în războiul antihitlerist s-a produs începând cu 12 septembrie 1944, și nu la 24 august, ora 4 p.m., așa cum o probează adevărul istoric” (V. FL. DOBRINESCU, România și organizarea postbelică a lumii: 1945-1947, București, Editura Academiei, 1988, p. 135). Situaţia era cu atât mai delicată cu cât se susţinea că ţara noastră a declarat război Germaniei şi Ungariei abia după 12 septembrie, data semnării Convenţiei de armistiţiu, România neavând un statut juridic internaţional clar definit în perioada 24 august – 12 septembrie 1944 (V. VESA, România și Conferința de Pace de la Paris (1946-1947), în vol. Al Doilea Război Mondial după 60 de ani. Noi abordări și analize. Culegere de studii și articole, jurnale de front și memorii de război, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2005, p. 160).

O altă chestiune injustă tratată de Puterile Aliate și Asociate privea statutul de parte cobeligerantă a României. Nu exista un motiv pentru care să nu fie recunoscută cobeligeranța României, aceasta reieșind din trei articole ale Convenției de armistițiu (art. 1, 11 și 19). Cu toate acestea, Puterile Aliate și Asociate au tratat România ca pe o țară învinsă.

Partea I, consacrată frontierelor (art. 1 și 2), îndrepta injustiția înfăptuită prin Dictatul de la Viena (30 august 1940), dar consacra grave amputări teritoriale ale statului român, stabilind că frontiera româno-sovietică va fi cea fixată prin Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940. Cedarea Basarabiei, a nordului Bucovinei și a Ținutului Herța reprezenta o pierdere de 50.762 kmp și de 3.915.000 locuitori. De asemenea, cedarea Cadrilaterului către Bulgaria prin Acordul de la Craiova (7 septembrie 1940) s-a produs ca urmare a presiunilor exercitate de către Germania asupra autorităților de la București. Confirmarea acestei cedări a aprobat, practic, o inițiativă a lui Hitler reprobată de Națiunile Unite.

 Partea a II-a – Clauze politice (art. 3-10) – reflectă concepția generală a celor care au elaborat proiectul Tratatului de Pace. Principiile proclamate în clauzele politice erau susceptibile de a fi  interpretate în mod diferit de către Puterile Aliate și Asociate. Redactarea textelor art. 5-6, prin absența oricărei precizări juridice, a deschis calea intervenției U.R.S.S. în viața politică a României postbelice.

Partea a III-a se referea la clauzele militare, navale și aeriene (art. 11-20), reflectând în mod direct faptul că România a fost tratată ca un stat învins, căruia nu-i fusese recunoscut statutul de parte cobeligerantă.

Partea a IV-a, art. 21, prevedea retragerea trupelor aliate din România în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a Tratatului. U.R.S.S. a eludat prevederile tratatului, rezervându-și dreptul de a menține trupe pe teritoriul României, acestea acționând ca o veritabilă armată de ocupație și prelungindu-și șederea până în 1958.

Părțile a V-a și a VI-a priveau reparațiile, restituirile și clauzele economice (art. 22-33), impunând României clauze împovărătoare, care puneau economia românească într-o situație dificilă. Până și oficiosul partidului comunist, „Scânteia”, se întreba retoric dacă „ar fi, oare, echitabil ca atunci când este vorba de interesele economice să nu se ia în considerare situația României, care a participat, printr-un imens efort militar și economic, la repurtarea epocalei victorii asupra fascismului? Ar fi, oare, în interesul unei păci bazate pe dreptate și prosperitate impunerea unor sarcini excesive, care ar pune România în fața dezastrului economic și, slăbind economicește țara noastră, ar amenința independența ei?” („Scânteia”, nr. 632/15 septembrie 1946).

Partea a VII-a (art. 34) se referea la clauzele privitoare la statutul Dunării.

Partea a VIII-a, Clauze finale (art. 35-38), conținea prevederi privitoare la avizele tehnice și lămuririle ce urmau a fi date de către șefii misiunilor diplomatice din București ale U.R.S.S., Marii Britanii și S.U.A. la interpretarea și executarea tratatului. Clauzele incluse în această parte finală conțineau o serie de ambiguități, art. 38 prevăzând obligația României de a ratifica tratatul, iar pe de altă parte, sublinia că, indiferent de dacă a fost sau nu ratificat, va intra în vigoare (o analiză juridică, la G. GEAMĂNU, Dreptul internațional contemporan, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1965, pp. 499-503).  

 Problemele românești au fost au fost discutate în dezbaterile Conferinței de Pace de la Paris, din perioada 29 iulie – 15 octombrie 1946. Delegația română era alcătuită din 73 de membri, dintre care 13 delegați principali, 22 de consilieri tehnici, 2 secretari generali, 8 secretari, un secretariat compus din 7 membri, 2 cartografi, ziariști. Membri ai delegației române: Gheorghe Tătărescu, șeful delegației, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și ministrul Afacerilor Externe; Gheorghe Gheorghiu-Dej, ministrul Comunicațiilor și Lucrărilor Publice; Lucrețiu Pătrășcanu, ministrul Justiției; Ștefan Voitec, ministrul Educației; Lothar Rădăceanu, ministrul Muncii și Asigurărilor Sociale; Florica Bagdazar, ministrul Sănătății; Ion Gheorghe Maurer, subsecretar de Stat; generalul Dumitru Dămăceanu; Elena Văcăresco; Mihai Ralea, ambasadorul României în S.U.A.; Richard Franasovici, ambasadorul României în Marea Britanie; Simion Stoilow, ambasadorul României în Franța; Horia Grigorescu, ambasadorul României în Olanda; numeroși experți, printre care Victor Bârlădeanu, administratorul Băncii Naționale a României, Cristea Emanoil, directorul Serviciului Acorduri din B.N.R.

 „Pentru România, Conferința de Pace de la Paris a creat o situație complexă și dificilă, cu posibilități limitate de acțiune. Dificultățile au fost amplificate de faptul că României nu i-a fost recunoscută calitatea de stat cobeligerant, cu toate că începând  cu data de 24 august 1944 armata română a luat parte activ la războiul împotriva Germaniei și a aliaților ei, aducându-și propria contribuție la victoria finală. Cu toate acestea, deși proiectul Tratatului de Pace cu România conținea unele prevederi vexatorii, nedrepte sau deosebit de grele, care reglementau importante chestiuni politice, economice și militare, guvernul român și-a pus speranțele în viitoarea Conferință a miniștrilor de externe de la New York, deoarece acolo urma să se ia hotărâri asupra tuturor chestiunilor rămase în suspensie la Conferința de la Paris, urmând a fi definitivate tratatele de pace cu fostele state satelite ale Germaniei, printre care și România” (D. VĂTĂMAN, op. cit., p. 127).

 Lucrările Conferinței Consiliului miniștrilor de Externe ai U.R.S.S., S.U.A., Marii Britanii și Franței au început la 4 noiembrie 1946 și s-au desfășurat în sălile de la etajul 37 al Hotelului Waldorf-Astoria din New York. Ziua de 29 noimebrie 1946 a fost dedicată problemelor privind România. Conferința a menținut, în esență, textul tratatului adoptat la Paris. Au fost aduse, totuși, unele modificări în favoarea României: de pildă, despăgubirile pentru prejudiciile produse supușilor Națiunilor Unite pe teritoriul României erau fixate la 66%, față de 75%, cum se propusese la Conferința de la Paris.   

Odată definitivat textul Tratatului de Pace, guvernul român a decis să îl semneze, în pofida nerecunoașterii cobeligeranței, a caracterului nedrept sau exagerat al multor clauze (I. ENESCU, Politica externă a României în perioada 1944-1947, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1979, pp. 294-303).

La 17 ianuarie 1947, la Washington, Tratatul de Pace a fost publicat, iar la 20 ianuarie, la Departamentul de Stat, a avut loc ceremonia semnării tratatelor de către S.U.A., prin secretarul de stat, James Francis Byrnes. La 24 ianuarie 1947, reprezentantul Franței la București, Jean Paul Boncour, a remis prim-ministrului român, Petru Groza, invitația guvernului francez adresată guvernului român pentru a participa la semnarea Tratatului de Pace, stabilită pentru data de 10 februarie, la Paris. La 29 ianuarie, Tratatul de Pace a fost semnat de către prim-viceprim-ministrul sovietic Viaceslav M. Molotov, iar la 4 februarie și de către șeful Foreign Office-ului, Ernest Bevin.

 Prin Decretul Regal nr. 129/30 ianuarie 1947, Gheorghe Tătărescu, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, ministrul Afacerilor Străine și ministrul Finanțelor ad-interim, Lucrețiu Pătrășcanu, ministrul Justiției, Ștefan Voitec, ministrul Educației Naționale, și generalul Gheorghe Dămăceanu, subsecretar de stat la Departamentul Războiului, erau numiți plenipotențiari pentru a semna la Paris , la 10 februarie 1947, Tratatul de Pace între România, pe de o parte, și U.R.S.S., Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, S.U.A., Australia, R.S.S. a Bielorusiei, Canada, Cehoslovacia, India, Noua Zeelandă, R.S.S. a Ucrainei și Uniunea Sud-Africană, pe de altă parte, ca Puteri Aliate și Asociate.

 Ceremonia semnării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate a avut loc la 10 februarie 1947 în Marele Salon al Orologiului de la Quai d’Orsay, solemnitățile fiind deschise de un cuvânt de bun-venit rostit de către ministrul francez de Externe, Georges Bidault. Apoi s-a trecut la semnarea tratatului, delegația română semnând tratatul la ora 15,20. După întoarcerea delegației române de la Paris (20 februarie 1947), conducerea de la București s-a concentrat asupra ratificării tratatului. Astfel, la 23 august 1947, în ședința solemnă consacrată sărbătoririi actului de la 23 august 1944, s-a abordat problema ratificării tratatului. Adunarea Deputaților a a adoptat în unanimitate (244 de voturi) Legea nr. 304/1947 pentru ratificarea Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate. La 29 august 1947, tratatul a fost ratificat și de Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S., act care a marcat încheierea procesului de ratificare. În conformitate cu prevederile art. 40 din tratat, acesta a intrat în vigoare de la 15 septembrie 1947, odată cu depunerea instrumentelor de ratificare la Moscova, în păstrarea guvernului sovietic.

Tratatul de Pace cu România era compus din Preambul, 8 părți și 6 anexe: Partea I – Frontierele – art. 1-2; Partea a II-a – Clauze politice – art. 3-10; Partea a III-a – Clauze militate navale și aeriene – art. 11-20; Partea a IV-a – Retragerea forțelor aliate – art. 21; Partea a V-a – Reparații și restituiri – art. 22-23; Partea a VI-a – Clauze economice – art. 24-35; Partea a VII-a – Clauze relative la Dunăre  - art. 36; Partea a VIII-a – Clauze finale – art. 37-40. Lista anexelor cuprindea: Anexa I – Harta frontierelor române; Anexa II - Definiția instrucției militare, terestre, aeriene și navale; Anexa III – Definiția și lista materialului de război; Anexa IV – Dispozițiuni speciale relative la anumite feluri de bunuri; Anexa V – Contracte, prescripție și efecte de comerț; Anexa VI – Tribunale de prize și sentințe.

La o trecere în revistă a textului Tratatului de  Pace cu România, se poate observa că, încă din Preambul, se specifica: „România, care a încheiat o alianţă cu Germania hitleristă şi a participat, alături de ea, la războiul împotriva Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, a Regatului Unit, a Statelor Unite ale Americii şi a altor Naţiuni Unite, poartă partea sa de răspundere pentru acest război” (Tratatul de pace între România și Puterile Aliate și Asociate, în vol. I. SCURTU (coord), România – viața politică în documente – 1947, București, Arhivele Statului din România, 1994, p. 91.). Esenţialul era spus, statutul României era clar definit!

  În cuprinsul  Preambulului, deși armata română participase la război alături de Națiunile Unite începând de la 24 august 1944 și până la 12 mai 1945, nu s-a recunoscut cobeligeranța României, ci numai faptul că „a participat activ la războiul împotriva Germaniei”. Amintim aici că în cele 263 de zile ale războiului antihitlerist, armata română a angajat 538.536 de luptători, având pierderi de 169.822 de luptători.

Partea I din tratat consacrată frontierelor a confirmat pierderile teritoriale ale României din vara anului 1940 (Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herța și Cadrilaterul), cu excepția nord-vestului Transilvaniei, care revenea României, tratatul anulând „arbitrajul” de la Viena din 30 august 1940.

Clauzele economice ale tratatului erau deosebit de grele, în total, sarcinile economice ale României ridicându-se la uriașa sumă de 1,2 miliarde dolari la cursul anului 1938.

Pentru România, sfârşitul Conferinţei de Pace a însemnat încheierea unei perioade complicate din punct de vedere diplomatic, în care bătălia principală, câştigată în cele din urmă, s-a dus pentru frontiera vestică a ţării. Poate cel care a scos cel mai bine în evidenţă importanţa lui pentru România este Gheorghe Tătărescu, care, în deja celebrul său discurs de la Bucureşti, ţinut cu ocazia ratificării, a spus: „Tratatul ce veţi ratifica constituie nota de plată a unui război pierdut, dar el constituie, în acelaşi timp, şi actul reparator al unei cauze câştigate. El abundă în clauze purtătoare de griji şi poveri, dar el cuprinde şi câteva clauze purtătoare de lumină şi de nădejdi: pacea, independenţa, colaborarea internaţională, Transilvania”.

Cătălin Mocanu

Profesorul Cătălin Mocanu este inspector educație permanentă și istorie/discipline socio-umane la Inspectoratul Școlar Județean Vrancea

 Cătălin Mocanu este colaborator al Ziarului de Vrancea  


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.