FOTO | Legăturile lui Ion Mincu, cel mai mare arhitect român din toate timpurile, cu Vrancea. 110 ani de la trecerea în nemurire
Se pare că focșăneanul Ion Mincu a avut mai puține lucruri în comun cu orașul nostru decât ne place nouă să credem. Nu există documente din care să rezulte că s-ar fi născut la Focșani, iar unii cercetători afirmă că acest eveniment s-ar fi petrecut pe la Târgoviște. Nu a studiat nici la Colegiul de azi Unirea, așa cum scrie pe pagina lui electronică, ci a urmat gimnaziul și liceul în București, la Matei Basarab și tot la București a absolvit cursurile universitare. După ce le-a terminat pe ultimele, a încercat să devină folositor orașului în care a petrecut neîntrerupt primul deceniu din viață, de la 1852 până la 1862. A solicitat un post de arhitect la Primăria comunală urbană Focșani în anul 1874 , dar din documentele Serviciului Județean Vrancea al Arhivelor Naționale reiese că relația cu primarii timpului era mai anevoioasă decât s-a așteptat, existând multe intervenții, peste capul arhitectului, care îl împiedicau să-și ducă la bun sfârșit sarcinile profesionale. Micile șicane l-au obligat să-și dea demisia doi ani mai târziu, cu certitudine, de bravadă și pentru a-i determina pe decidenții timpului să-i acorde mai multă atenție și poate mai mult sprijin pe linie profesională. La scurt timp a revenit asupra demisiei și a solicitat din nou postul de arhitect la aceeași Primărie urbană, a fost reprimit, dar probabil tratat la fel, astfel încât în 1877 a pus capăt definitiv relațiillor cu Primăria Focșani și a căutat alte orizonturi mai prietenoase cu ideile sale. Focșaniul a rămas un loc drag, chiar dacă aici nu a lăsat prea multe lucrări, dar a revenit cu plăcere cât a trăit, s-a căsătorit cu o focșăneancă, a făcut nunta tot în orașul nostru și niciodată nu a uitat de unde a plecat. Atât și nimic mai mult.
Geniul său creativ a lăsat bijuterii arhitecturale prin alte orașe și a fost mare păcat că ambițiile mărunte din urbea noastră au fost mai importante decât tratamentul ce i se cuvenea și respectul ce se impunea pentru omul care a devenit cel mai mare arhitect român din toate timpurile.
Dar să vedem pe îndelete ce a fost cu acest personaj de seamă al țării și al acestui județ după cum urmează: s-a născut în anul 1852, să zicem că la Focșani, deși niciun document local nu indică acest lucru, cu excepția actului de căsătorie din anul 1887, unde este consemnată, formal, data nașterii mirelui și locul acesteia. Chiar dacă părinții săi locuiau în Focșani, de zeci de ani, despre micul Iancu, cum i se spunea în familie, nu s-a găsit exact de la naștere nicio informație scrisă.
Născut sau nu în urbea noastră ori poate pe la moșia lor din comuna Gura Caliței, viitorul arhitect a crescut în casa parintească de lângă Biserica „Sfinții Împărați” de pe actualul Bulevard al Unirii din Focșani. Frați și surori a avut din belșug, dar cel care i-a creionat cel mai mult destinul a fost Ștefan, un frate mai mare cu aproape un deceniu, pictor talentat și profesor de desen la „Unirea”. Acesta l-a uimit pe copil cu frumoasele ilustrații zugrăvite cu măiestrie și l-a încurajat să-l urmeze în această artă, traseu pe care învățăcelul l-a parcurs aproape fără abatere.
Dar mai întâi a mers la Școala primară de băieți din Focșani, de prin 1858 până la 1862. La acest din urmă an, prin Focșani nu era nici urmă de gimnaziu, cel de la Unirea deschizându-se abia patru ani mai târziu, în 1866. Așa că trebuia găsită altă soluție și aceasta a fost prestigiosul Gimnaziu Matei Basarab din București, devenit liceu chiar în timp ce Mincu îl frecventa. În anul 1870 a terminat cursurile la această unitate școlară după care s-a înscris, fiind și admis la Școala de poduri și Șosele din București de unde a ieșit înzestrat cu o diplomă de inginer și cu o dorință mare de a demonstra familiei ce a învățat în anii petrecuți, cu cheltuială, în capitală.
Așa că în 1874 s-a întos la Focșani, a solicitat angajarea la Primaria urbană, unde a fost încadrat și a trecut la treabă. Dar când s-a pus pe oprit lucrări ale particularilor prin oraș pentru lipsa autorizațiilor de construcție, a fost chemat repede la ordin de șefii săi, care i-au reproșat excesul de zel manifestat față de niște cetățeni onorabili care au greșit și ei un pic, dar nu au făcut vreun mare rău! Astfel Ion Mincu nu putea lucra. Și a cerut să-i fie aprobată demisia, după care a revenit asupra ei și a mai încercat o perioadă să lucreze tot la această primărie, dar în cele din urmă a decis că trebuie să pună punct. Și-a anunțat familia că a încheiat socotelile profesionale în acest oras și că va pleca la Paris pentru a studia la vestita Școală de Belle Arte. Inimosul său părinte, Pavel Mincu nu a primit această veste prea vesel. Era bătrân, se apropia de 80 de ani, nu credea că o să mai trăiască până se va întoarce fiul său, dar a reușit. A rezistat până l-a văzut revenit acasă la Focșani, după care a închis ochii mulțumit.
Din acest moment, pe arhitect nu-l mai oprea nimeni din visul său, acela de a face artă, iar diploma de arhitect de la Paris asta îi recomanda. Dar mai întâi trebuia rezolvată partea personală. Și-a găsit o soție de familie bună, Eliza Dăscălescu, care a venit în căsnicie la pachet cu întinsa moșie Doaga de lângă Siret. Iar Ion Mincu a adus și el alături partea sa din moșia Gura Caliței și alte câteva bunuri rămase de la părinți. Dar mai presus de toate a pus la bătaie, pentru bunăstarea noii familii, meseria sa sclipitoare.
Nunta a avut loc la Focsani în 1887. Mulți dintre invitați erau persoane de vază, colegi arhitecți sau oameni de cultură din partea soțului, boieri și negustori din partea miresei. Chiar rudele proaspetei sale soții se întrebau mirate cum de l-a preferat frumoasa Eliza pe arhitectul acesta slăbuț și nu prea pricopsit. Însă viitoarea doamnă Mincu nu a greșit în alegerea ei, deoarece alături de acest bărbat a avut o viață frumoasă și liniștită. S-au mutat imediat la București, unde au cumpărat o casă simplă, într-o zonă ultracentrală a capitalei. Se zice că au achiziționat-o cu bani împrumutați. Tot ce se poate, dar împrumutul a fost returnat repede, deoarece arhitectul Ion Mincu s-a apucat cu hărnicie de treabă. Așa au ieșit din mintea sa nu doar edificii extraordinare, ci și un stil nou în arhitectură, denumit românesc sau neoromânesc preluat din creațiile oamenilor simpli de la țară (garduri, case, produse alimentare, unelte etc ) Dintre operele lui pot fi amintite:
Fostul Palat administrativ din Galaţi (1905-1906), fostul Palat al Băncii Comerţului din Craiova, început în 1906 şi finalizat în 1916, proiectele Palatului Primăriei şi ale Şcolii de Război din Bucureşti.Casa Monteoru (1887-1888, astăzi sediul Uniunii Scriitorilor din Bucureşti); Casa Vernescu (1887-1889), pe Calea Victoriei din Bucureşti; precum şi decoraţiunile interioare ale Palatului de Justiţie din capitală (1890-1895, conceput de arh. A. Ballu), Vila Robescu de la Sinaia, unde s-au folosit ornamente specifice culelor româneşti din Oltenia (1897); Casa Nicolae Petraşcu din Piaţa Romană (1904), Şcoala Centrală de fete (Bucureşti, 1890).
Dar interesante sunt și cele 4-5 cavouri din cimitirul Bellu, cel puțin două dintre ele sunt printre cele mai frumoase monumente funerare din țară. Mincu a proiectat și cavoul din Focșani al unui boier local Dumitru Simionescu Râmniceanu alias Tănase Scatiu, dar la Bellu a reușit splendidul în formă absolută.Templul nababului, fostul premier al României, Gheorghe Grigore Cantacuzino, este un adevărat palat funerar în care s-au filmat și secvențe din câteva filme românești. Iar cavoul fraților Gheorghieff este o bijuterie și un loc de pelerinaj al vecinilor noștri bulgari, deoarece aparține atât unor luptători pentru independența statului de la sud de Dunăre, dar adăpostește și osemintele soldaților bulgari morți pe pământurile tării noastre ca inamici, dar până la urmă sunt și ei niște eroi pentru țara lor.
Viața lui Ion Mincu e mai complicată și opera e mai vastă decât s-a putut consemna mai sus. Nici autori de seamă nu au putut surprinde toate amănuntele, rămânând încă în discuție implicarea în politică a lui Mincu, sau suferința sa că nu a fost cel ales, din motive ce țin tot de politică si de adversarii săi, să proiecteze cele mai importante edificii publice ale Bucureștiului. La toate acestea s-a adăugat un accident casnic nefericit din locuința sa. Care laolaltă cu celelalte supărări au făcut din omul cel energic de altădată o ființă apatică, inutilă în propriii ochi, iar de aici până la moartea sa din data de 6 decembrie 1912 (stil vechi), a mai fost doar un pas. Dar a doua zi după deces s-a născut legenda marelui arhitect, cel supranumit „părintele arhitecturii românești și creatorul stilului românesc”, iar numele și statuile lui au fost răspândite prin toată țara. Respect pe deplin meritat de focșăneanul, vrânceanul sau românul nostru, după cum dorim să-i spunem fiecare .
Florin Marian Dîrdală, cercetător la Serviciul Județean Vrancea al Arhivelor Naționale
Florin Marian Dîrdală este colaborator al Ziarului de Vrancea
Citiți și:Ion Mincu: De la Primăria Focşani, promotor al identităţii naţionale în arhitectură;
Originea focşăneană a arhitectului Ion Mincu - sub semnul întrebării!;
Pe urmele arhitectului Ion Mincu;
Cavoul proiectat de Ion Mincu, uitat in Cimitirul Sudic
