E treaba lor!
Nici nu știu dacă mai trebuie să protestez?! (asta pentru a-i dovedi acelui primar că nu e doar treaba lor, sau a mea sau a noastră. E treaba lui !!!)
Este uimitor cum inerția propriei noastre experiențe ca popor, ca societate ce ne pretindem în miezul civilizației, își cere plata la intervale regulate de timp, vrând parcă să ne mai dovedească încă odată că suntem la poarta civilizației, nicidecum nu ne putem considera parte a ei.
Căldura verii nu ne-a înfierbântat doar trupurile în simulacrele de entități turistice autohtone, unde e o glumă să te gândești că te-ai putea și simți în miezul civilizației, însă în egală măsură ne-a înfierbântat și mințile, asta pentru a pigmenta cum se cuvine norocul, privilegiul, sau în egală măsură neșansa, fatalitatea de a fi români.
De s-ar putea imortaliza pasaje din pleada grozăviilor întâmplate în ultimile două luni în arealul românesc, s-ar naște adevărate „bijuterii” ce ar rivaliza cu exponate ale unor orori din muzee celebre din spațiul civilizației europene, cum ar fi muzeul Holocaustului. Aș zice că statul român are un contract de dus la îndeplinire, cu un asemenea muzeu, și se preocupă cu o fervență uluitoare de ducerea acestui contract la îndeplinire. În egală măsură, noi, poporul român am devenit un public docil, cuminte care parcă așteaptă cu nerăbdare o nouă asemenea „bijuterie” pe care unii să o aplaude, sau să o batjocorească, să o umilească, alții să o înfiereze, să o conteste, însă în acel stil molcom, plictisit, scuzați fiind de aportul divinității în viețile noastre. Suntem poporul care așteaptă să i se întâmple lucruri sub imperiul lui „dă Doamne”, a fatalității Mioriței, ori a drobului de sare și a tragediilor întâmpate, niciodată din vina noastră, mai mereu din vina altora (mai convenabil dacă ar fi din alt neam), ori fatalmente fiindcă „așa a vrut Dumnezeu”. În fapt, suntem proiecția propriei noastre inconștiențe, a propriei noastre conștiințe ce s-a predat unei societăți aflată deja în moarte clinică încă înainte de a se fi născut în anturajul civilizației, al democrației, aerul occidentului amăgindu-ne cu aromele stupefiante ori cele bahice, cu iluzia acestora de a simula libertatea.
Toate sunt rezultanta unei clase politice tembele, inconștiente, care în euforia propriei ei înavuțiri a viciat nu doar mentalul social, ci și educația, așa cum bine scria un distins profesor al UBB Cluj, a inoculat în mentalul colectiv ideea că poți fi un mic Dumnezeu pupând niște „sfinte moaște politice”, unele zămislite încă din aerul dictaturii, iar celor ce mai au ceva coloană vertebrală, care au refuzat asemenea săruturi li s-a inoculat sentimentul neputinței de către aceeași clasă politică, lucru la fel de grav. Din păcate acest „bâlci românesc” la care vrem, nu vrem, suntem cu toții părtași, e din ce in ce mai aproape de a deveni normalitate, ciudați vom fi doar aceia ce incă îngâimăm un soi de protest, protest ce nu suntem atât de convinși că vrem a fi auzit, dintr-un soi de frică, ori rușine bolnavă. Și atunci nouă, acestora lipsindu-ne îndrăzneala și curajul „sinecurelor”, ne rămâne doar puterea de a filosofa pentru posteritate, fiindcă contemporaneitatea nu pare a fi interesată de filosofiile unora sau altora ce vor să fie altfel, ne rămâne privilegiul de a pune întrebări, de a ne pune întrebări, sperând că cineva, conștiințe mai libere, mai puternice, vor putea schimba ceva, pornind de la aceste întrebări, puse adesea în convorbiri cu distinși interlocutori ce m-au convins totuși de buna lor credință.
Întrebarea e: care educație?...
O altă întrebare: care sănătate?...
O alta: care garantare a dreptului la un trai decent?...
Întrebarea supremă, „ALTĂ ÎNTREBARE”: care justiție?
Toate aceste întrebări, este puțin probabil ca astăzi să își găsească răspunsuri cel puțin decente, răspunsuri venite din tărâmul civilizației, din lumea moralei și a demnității. Toate aceste întrebări sunt prizionerele fatalității de a fi puse în țara în care pare a nu se schimba nimic, exceptând trântorii ce sunt cuplați la resurse, resursă materială, resursă umană, de care dispun discreționar, pe principiul rotației cadrelor, acei fii ai unor părinți, cum bine recunoștea al nostru prim-ministru (deși nu pot să nu întreb: cum de numai aceiași?). Cum altfel și-ar putea permite un oficial local să elucubreze în spațiul public cu o nonșalanță idioată ideea că, citez: „faptul că niște pompieri au fost răniți în acea grozăvie de la Crevedia, e problema lor”, decăt considerând că odată cu investirea lui în acea demnitate de primar a căpătat și dreptul de a fi mandatarul de facto a vieților unora din cetățenii urbei, când în realitate, menirea lui ar fi fost să se preocupe de calitatea vieții tuturor cetățenilor, ar fi trebuit să se preocupe ca asemenea grozăvii să nu fie posibile. Singura lui preocupare însă, a fost de a suge cât mai mult din resursa materială și umană a societății, pe un model patentat de mai toată clasa politică, fără discriminare.
Atunci, cele 4 întrebări fundamentale, la care se mai pot adăuga și altele, le-aș împrumuta cetățenilor acelei urbe, și nu i-aș întreba cum de a fost posibil ca acel individ să fie primar, i-aș întreba cum de mai este posibil să mai fie în funcție. Singura sa umbră de empatie este probabil pentru copii acestuia și familia lor, dovadă fiind ritmul proriei lor înavuțiri vehiculat în media, ritm ce l-ar face invidios și pe George Soros.
Nenorocirea este că proiecția acelui individ este exponențială, privind în sus către aerul rarefiat al puterii. Nu trebuie să folosească asemenea domnului primar cuvinte batjocoritoare la adresa unora ce își riscă viața pentru salvarea oamenilor, sau la adresa poporului român, e suficient să vezi că la aproape 10 ani de la colectiv, încă ne trimitem pacienții arși în spitalele din acea lume civilizată, pe care unii suficient de idioți o înfierează, o înjură, alții, și mai idioți le poartă trena... nu trebuie să arunce cuvinte batjocoritoare la adresa bunicilor, e suficient să vezi că deși au trecut aproape două luni de la grozăvia din Voluntari, totul a rămas încremenit în aceleași metehne... nu trebuie să ne batjocorească cuvintele în actul justițiabil, e de ajuns să simți cum Poliția își croiește planul zilnic de acțiune, prin impunerea de norme de amenzi, cât mai multe, cât mai stupide, și mai ales cât mai nedrepte, în vreme ce aburii alcoolului și aromele stupefiantelor din Vama Veche, Costinești ori Mamaia, etc. pot fi adulmecate tocmai de la București... nu trebuie să ucidă cuvintele, e suficient să vezi că deși sunt proceduri într-o linie de gardă a unui spital care ar putea salva viața unei tinere ce doar a vrut să înnobileze țara cu încă un copil, în această „civilizație tipic românească” se încalcă procedura tocmai din cauza unei cutume ce nu e trecută în vreo normă, anume aceea „de a aștepta medicul curant care a urmărit sarcina în evoluție”, cam la fel de meschină ca vorbele distinsului primar, vorbe cu care am să închei, cum am început:
„E TREABA LOR”
Florin Iacob (colaborator al Ziarului de Vrancea și al revistei Gazeta Culturală)
Gura Dimienii – Focșani / 26-28 august 2023 / IV
Volumul Anotimpuri (Eseuri) 2023
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
