Onor la General!
Chiar și după atâția ani de când am ieșit din rândul militarilor activi, mă mai emoționează încă amintirile cazone, aș spune chiar la modul pătimaș, potrivit unuia care a trăit o importantă etapă a vieții lui în slujba țării (nu e o afirmație patriotardă, pur și simplu așa sunau cuvintele înscrise în jurământul de credință ce l-am dat în fața Drapelului de luptă, fapt ce mi-a dat mie și vieții mele o insemnătate ce nu o mai avusesem până atunci). Încă mai dau însemnătate aspectelor ce m-au construit ca om în acea perioadă, și practic mi-au șlefuit, mi-au desăvârșit propriul caracter.
Tot sub imperiul emoțiilor m-am situat la citirea unor înscrisuri cu adevărat remarcabile aparținând unui distins General al Armatei Române, General pe care am avut onoarea și privilegiul de a-l fi cunoscut, din postura de subordonat al acestuia. Scrierile domnului General (rez.) Virgil Bălăceanu făceau referire tot la o „emoție”, o emoție propagată în spațiul public, media, rețele de socializare, despre ideea de carieră militară, ce mai reprezintă ea astăzi, ce scop servește, cărui scop, ce beneficii naște, în interesul național, și evident, cum a ales și mai cu seamă cum va alege de aici înainte națiunea să promoveze, să stimuleze și să recompenseze o asemenea carieră, în timpul și după încetarea ei, care dincolo de poveștile ori controversele acesteia are o însemnătate deosebită în structura unei națiuni, evident pentru cei ce mai au încă o brumă de decență și de realism, mai ales astăzi, când vremurile mă îndreptățesc să afirm că poate este cea mai importantă și meritorie carieră aflată în slujba țării. Nimic, absolut nimic nu ar fi posibil, nici educație, nici cultură, nici asistență socială, nici sănătate fără liniștea (o promisiune iluzorie de altfel, dar ce este viața decât o promisiune iluzorie?... nimeni nu îți garantează în viață decât că ai dreptul să o trăiești, atât cât e) dată de cei dispuși să renunțe la propria lor viață în scopul protejării acestei promisiuni.
Cu toate acestea, euforia unora mă uimește, cum mă uimește nonșalanța cu care se declară deținători ai adevărurilor în domeniul securității (de la bun început, eu unul, neconsiderând asta despre mine, cum am amintit, nefiind decât un om mărunt aflat în urmă cu ceva vreme în slujba țării, căreia i-am jurat credință „sub Drapel”), și cum știu aceștia mai bine despre „cum și ce” cu această onorabilă carieră militară, fără ca acești docți să fi încălțat vreodată bocancii militari ori să fi depus vreun jurămând de credință. Ba chiar inventează reguli, statute de carieră, bareme fizice și psihice. Tot aceeași euforie îi face pe unii din propagandiștii meritocrației (fără a face ei înșiși dovada vreunei urme a propriei lor meritocrații, afară de aceea că au căpătat întâietate în expunerea media) să pună la îndoială însăși justețea și necesitatea unei asemenea cariere în slujba României.
I-aș întreba pe aceștia, știind că unii dintre ei locuiesc în niște vile somptuase, cu garduri înalte, încuietori la porți și sisteme de supraveghere sofisticate, ei de ce au ales să investească atât de mult în scopul protejării propriilor proprietăți, și de ce în total dispreț și în opoziție cu propria lor protecție, aleg să dărâme gardul, încuietorile și sistemele de supraveghere și de apărare ale țării?...
Pentru că asta fac! Sapă la temelia acestei cariere, de vreme bună, iar lucrul acesta își arată roadele fără doar și poate. Încă îmi mai revăd foștii camarazi și mă întristează că nu mai există efervescența anilor '90, asta și din vina acestei dinamitări perpetue a sistemului de apărare. Media de vârstă este de-a dreptul alarmantă în locul unde am lucrat și evident este că un aport substanțial la asemenea situație este dat de nesiguranța în care actuala societate a făcut să se zbată această onorabilă carieră, iar aici nu vorbesc doar de corpul ofițerilor, ori cel al subofițerilor și maiștrilor militari, ci chiar de temelia acestei cariere, ce se săvârșește de la nivelul simplului soldat. Mai tot timpul a fost privită asemeni unei cenușărese, vreme îndelungată a funcționat fără un fundament de carieră, cu o soldă lunară situată aș zice la limita de jos a decenței (cam cât diurna zilnică a unui decident politic), și cu toate acestea nu s-a afișat nicicând atât de „subțire” ca în aceste zile în care se lovește în acastă carieră din mai toate pozițiile. Se încearcă chiar în unele cercuri media antagonizarea societății, chiar antagonizarea pe criterii profesionale în afara și în interiorul sistemului de apărare, făcându-se radiografierea întregului sistem într-o manieră vădit tendențioasă, multiplicând reprobabilul la exponentul convenabil propriului lor interes (pe principiul golănesc că odată dovedită o „femeie ușoară”, prin proiecție vom pune eticheta în mod colectiv asupra tuturor femeilor, asemeni bancului cu femeile și Napoleon), mă minunez și mă întreb de ce interes or fi mânați?
La începutul prelegerii, am făcut referire la privilegiul de a fi fost contemporan cu un General căruia nu i-am fost doar subordonat (soldat), acest privilegiu a pus și câteva cărămizi la ceea ce sunt eu astăzi. Asemeni lui, am mai cunoscut și pe alții, de aceea am să combat pe oricine împarte această carieră pe principiul gloatei.
Nu e problemă domnilor, eu am slujit țara sub Drapel vreme de aproape 20 de ani, nu am avut funcția unui decident, nu sunt General, însă fără unul care să mă conducă, nu aș fi avut nici un rost în acest angrenaj, sau poate că se vor așteptări „providențiale” de a ne conduce oștile iluminații deontologi, care habar nu au cu ce se mănâncă treaba asta, dar se dau importanți formatori de opinie pentru a mișca lucrurile în direcția dorită. Au rezolvat absolut toate problemele României și mai rămăsese una nerezolvată, Armata.
E drept că sunt mulți generali, însă în vremurile acestea în care războiul e o prezență ce ne cam face cu ochiul, s-ar putea să realizăm că sunt prea puțini. Regretabil este însă că se atacă întreg sistemul cu atâta înverșunare, săpându-se de zor la temelia armatei, încât astăzi vedem cum mai nimeni nu mai vrea să urmeze o carieră în rândurile M.Ap.N., rezultatul fiind o oaste îmbătrânită, cum altfel?... că doar tinerilor mai ușor le este să fie atrași de mirajul politicii unde observă o propășire mult mai lesne de obținut, sau chiar în zone economice mult mai facile, în detrimentul unei cariere militare plătite cu puțin peste salariul minim pe economie, carieră în care juri să-ți dăruiești viața pentru apărarea celor care azi văd în așa zisele privilegii de rezerviști, ofense aduse societății. Vin însă și afirm (cu ironie, ca să priceapă toți) că iarăși nu e nici o problemă, doar avem o „armată” de pricepuți și deontologi ofensați care în caz de război fi-vor primii ce se vor înrola pentru apărarea țării, deși am așa un „feeling” că aceștia vor fi primii ce vor da bir cu fugiții, în timp ce amărâții ăștia de ofensatori își vor fi dat viața pentru a le ușura fuga lor (a se vedea exemplul tragediei ucrainiene, în care primii ajunși la granițele României, au fost cei asemănători cu personajele eseului meu, oameni cu bani, mașini etc., probabil deontologii lor). Însă eu le urez acestora de pe la noi, doar de bine... și să fie PACE, așa vor scăpa de ridicolul de a se acunde în găuri de șerpi, de unde au ieșit, cu ale lor limbi otrăvite.
Mai adaug un amănunt poate nesemnificativ din activitatea de militar: am avut onoarea de a mă instrui alături de forțe armate ale Statelor Unite ale Americii și Marii Britanii. Ce m-a impresionat insă a fost codul și etica profesională a militarilor britanici. Am cunoscut la aceștia o filozofie a onoarei și demnității ce ar fi de dorit și în România, mai ales la cei din lumea politică, mai ales că parte din aceștia înfierează dreptul militarului de a trăi decent la vârsta când nu mai poate ține o armă în mână, sau când nu mai poate alerga în barem (cine a fost acolo, știe despre ce fac vorbire).
În Marea Britanie stimabililor, nimeni, absolut nimeni nu are dreptul de a moșteni titlurile nobiliare cuvenite prin legătura de sânge, împlicând accederea în funcții publice, fără a fi slujit sub arme Coroanei Britanice, nici măcar prințul moștenitor al Marii Britanii. Ce ziceți? Lecție de morală, onoare, demnitate.
În România însă, nefiind monarhie și neavând la îndemână asemenea titluri nobiliare, aș propune spre legiferare ca totuși nimeni să nu poată accede în funcții publice cu însemnătate: senatori, miniștri, președinte, primari, tot felul de președinți și vicepreședinți (mai mulți decât o armată), etc., fără ca aceștia să fi depus în tinerețea lor un jurământ la Drapel de credință față de țară, sub arme, (adică, pentru cei ce nu înțeleg sau se fac că nu înțeleg, să facă armata). Ce spuneți de asta, ar fi onorabil, sau măcar de bun simț?
Poate că așa vor avea considerație pentru o profesie ce are în statut și in obligație renunțarea la propria viață pentru ca unii ce astăzi sunt vajnici părerologi să fie la adăpost... sau nu, într-un război, nimeni neintrând cu certitudinea că va fi fost câștigat, însă cu certitudinea că își va fi dat viața pentru asta, așa cum a jurat,
Nu cunosc alte profesii din România care să își asume printr-un jurământ renunțarea la propria viață. Întreb: este suficient de specială situația, domnilor a căror unice griji sunt doar cele referitoare la propriile lor paturi călduțe, și job-uri de asemenea (mulți dintre aceștia neavând Km. parcurși la volanul propriilor mașini câți am eu parcurși la pas în cei 20 de ani de cătănie)
Tot în Marea Britanie strategia națională de apărare nu este doar apanajul generalilor, după cum bine afirma un alt distins general al armatei române, din echipa de concepție a strategiei de apărare fac parte oameni de afaceri, regizori și scenariști de film, personalități ale lumii academice, lucru propus de decidenții militari de pe la noi, dar refuzat cu brio de decidenții politici, ori deontologi (formatori de opinie) posesori de doctorate plagiate ori inventate, fără a fi măcar în stare de enunțul unei fraze din cadrul strategiei de securitate a României. Astăzi, culegem roadele, și nu doar încercăm să cârpim lucrurile din mers, dar ca să fim siguri de calitatea unui dezastru săpăm de zor la temelia armatei și am bănuiala că se face asta tocmai pentru a se găsi un țap ispășitor, mascând astfel propria incompetență a celor ce ar fi trebuit să fie primii responsabili de securitatea României. Este practic aceeași rețetă, când aceștia (decidenți politici) de la înălțimea propriilor doctorate, din cauza propriei lor incompetențe și debilitate organizatorică, nefiind în stare să producă ceva corect, administrație sau legislație, deformează sistemele, mai apoi arătând cu degetul în direcția lor, ele fiind decretate unice responsabile ale eșecului. Cam așa s-a întâmplat în sănătate, în educație, aș spune în asistența socială.
Aștept cu nerăbdare și totodată cu mare îngrijorare un deznodământ, sper să fie unul drept, și mai sper să nu fie prea târziu.
Cu stimă, caporal (rez.) Iacob Florin, (în prezent îmi exercit profesia, conform educației în viața civilă, în cultul aceleiași demnități dobândite în vremea când eram militar activ) , unul ce va fi pensionat pentru cei aproape 20 de ani de cătănie în octombrie 2028, când sper că voi fi împlinit 60 de ani, fiind demisionar din sistem și având 35 de ani de vechime integrală în muncă (neimputabil mie, aș zice tot sistemului, insă nici așa nu voi avea căderea de a-l huli vreodată, voi huli decidenții politici ai vremurilor care au păstorit o asemenea stare de fapt, în total dispreț față de om, de profesie, de carieră militară) și sperând că voi primi o pensie decentă, habar nu am, iar astăzi fiind în postura de a fi umilit de câțiva care nu au pășit în viața lor în bocanci de armată.
P.S. a mai existat un ilustru înaintaș care și-a bătut joc de armată, transformându-i pe militari în mineri, făuritori de canale, culegători de porumb prin Insula Mare a Brăilei, ori prin alte insule, iar Revoluția din 1989, sau ce o fi fost, a făcut dovada unui adevărat fiasco. Se pare că nu suntem în stare să învățăm din asta.
Considerație și respect!
Florin Iacob / Răcoasa – Focșani / februarie 2023
Colaborator Ziarul de Vrancea și Gazeta culturală
Chiar de în unele pasaje, va fi repetitiv, înaintez un protest în completarea eseului, în replică la unele afirmații ale cuiva care se pretide deținător de adevăruri:
„Domn` profesor” de la Digi TV.
Protestez!
Protestez pentru jignirea ce o aduce istoriei un „Domn` profesor”, nu i-am reținut numele (persoană importantă, căci moderatorul era în extaz de atâta reverență), ce declara la postul Digi TV, în ziua de 27 februarie anul curent, la o oră de audiență considerabilă, senin, o „mizerie” ce se dorea prelegere științifică, despre cât de militari sunt cei din arma „fanfara militară”, și despre ce îi recomandă pe aceștia să fie beneficiarii unei pensii de serviciu militar.
Îl anunț pe „Domn` profesor”, cu totala mea lipsă de respect, asta pentru buna lui cunoaștere, deși ar fi trebuit să se documenteze, că doar este professor nu?... că lupta începe și se termină în sunetul fanfarei militare.
Nici nu aș mai îndrăzni să amintesc că tot dumnealui îmi spune mie de la înălțimea propriei lui necunoașteri, că pensia mea pentru serviciul militar, pe care încă nu o am, ar putea fi mare. Tot pentru buna dumnealui cunoaștere, evident cu toată lipsa mea de considerație (neputând avea considerație pentru unul ce desconsideră o întreagă profesie), amintesc că am fost militar activ, vreme de aproape 20 ani, perioadă în care am avut infinit mai multe drepturi civile suspendate sau îngrădite, din ziua în care m-am înrolat, și am fost plătit cu puțin peste salariul minim pe economie.
Care este privilegiul meu?... îl întreb pe „Domn` profesor” , cel cu norma zilnică de 6 ore, comparativ cu norma mea zilnică de 24 ore, armata fiind de drept proprietara timpului meu, astfel, dreptul meu de a părăsi domiciliul în afara orelor de program, în afara garnizoanei, era inexistent fără aprobarea comandantului unității, și nu am avut atunci dreptul să protestez ori să mă opun acestei reguli, neavând dreptul de a fi afiliat vreunei organizații sindicale, ori de a face grevă, cum de altfel nu am avut nici dreptul de a avea și un alt job , cum spre exemplu are „Domn` profesor”, care într-o zi de lucru de 12 ore, prestează pe la diferite universități particulare 14 ore/zi; drept este să protestez pentru „egalitatea de șanse” (așa afirma „Domn` profesor”), fie și militarii să beneficieze de acest drept, fie nimeni să nu mai beneficieze de el.
Mai sunt și alte drepturi, cum ar fi dreptul de a studia , cu excepția studiului în domeniul militar, dreptul de a mă afilia politic, cum spre exemplu îl are „Domn` profesor”.
În ochii dumnealui, militarii sunt privilegiați. Îi amintesc distinsului „Domn` profesor” că urmare a acestor privilegii am demisionat din structurile M.Ap.N., în urmă cu 15 ani, alegând munca fără privilegii din viața civilă, asta și pentru că spre deosebire de dumenalui în ultimii 5 ani din cariera mea militară, am avut „privilegiul” de a dormi 4-5 luni/an sub cerul patriei, în zăpadă sau prin păduri, pentru că stimabile „Domn` profesor”, instruirea militarului în timp de pace se face aproximativ respectând scenarii și situații tactice specifice condițiilor de război, noi militarii neputându-ne instrui prin sufragerii ori studiouri de televiziune, unde se țin prelegeri despre privilegiile militarilor, evident și cu o băutură răcoritoare pe masă.
Rușine că se prezintă această carieră în această cheie!
Grozăvia mare este că în acest mod, armata se va demobiliza, și o să avem privilegiul de a-l vedea pe „Domn` profesor” la luptă, văd că e bărbat tânăr, cu potențial, eu unul deși militar în rezervă, sunt încă eligibil, și deși nu sunt posesorul unei pensii miltare, mă aflu încă în planurile de mobilizare, pe listele de rezerviști, și drept ar fi să dăm șanse egale și „Domnului profesor” pentru a face parte din aceste liste, asta în situația în care a satisfăcut un stagiu militar, iar dacă nu, nu este problemă, prevăd că se va reveni la obligativitatea de a efectua stagiul militar, având în vedere desfășurarea evenimentelor din apropierea granițelor României. Ce spuneți „Domn` profesor” de un asemenea privilegiu?... sunt convins că vă veți bucura.
Însă înainte de asta, îl îndemn pe „Domn` profesor” să citeacă o carte de istorie , ori chiar de literatură, acolo va afla că unul din primii eroi căzuți în Războiul de Independență, a fost gornistul, care făcea parte din fanfara militară, pe caretocmai ce ați desconsiderat-o cu grația unui distins „Domn` profesor”. S-au scris și poeme despre acești eroi. Ar trebui să vă cereți scuze, fie și pentru faptul nu că desconsiderați o profesie de la înălțimea unuia care ar trebui să educe tânăra generație, ci mai ales pentru împietatea ce o faceți istoriei… tocmai ce v-ați ușurat pe mormintele unor eroi, care ce să vezi?... erau de la „fanfara militară”
Cum am scris, eu nu protestez pentru un drept al meu, nefiind beneficiarul unei pensii militare, însă ca unul care a fost acolo aproape 20 ani nu pot accepta jignirea ce o proliferează unul care probabil nu a încălțat vreodată bocancii militari, dându-și cu părerea despre așzisele mele privilegii. Îl înștiințez că infinit mai multe privilegii are „Domn` profesor” decât aș fi avut eu ca militar, și nu am protestat atunci, poate că ar fi fost cazul, deși e penibil ca unui militar să i se dea voie să protesteze, sau dreptul la grevă; îl asigur pe „Domn` profesor” că există riscul să o facă cu arma în mână, și nu am dori asta, nu-i așa? … și atunci pentru „egalitate de șanse”, spun că nici „Domn` profesor” nu ar trebui să fie deținătorul acestor drepturi democratice, nu? Așa sper că „Domn` profesor” va fi mai atent înainte de a cumpăni privilegiile mele sau ale lui pe la televiziuni la ore de maximă audiență, aș zice mai degrabă în scopul creșterii propriei sale notorietăți, nicidecum în scopul grijei față de patrie.
Reamintesc un alt drept ce îl aveam îngrădit în perioada în care eram militar, dreptul de a da declarații la presă ori televiziuni, fără aprobarea unui superior ierarhic, bineînțeles declarații cu referire doar la activitatea profesională… a mea, nu a domnului profesor.
Astăzi mă găsesc în situația de a beneficia din plin de acest „privilegiu”, nefiind oprit de vreun regulament militar. Și am s-o fac din plin.
Pentru o bună înțelegere, cer public scuze tagmei PROFESORILOR (am scris asta cu majuscule, tocmai pentru a-mi manifesta considerația pentru cei ce sunt profesori, din care cu onor am făcut parte la începutul anilor 90), folosind în mod obsesiv sintagma „Domn` profesor”, vă asigur în sensul pamfletistic, considerând că este privilegiul meu de civil de a da scriere unui asemenea pamflet.
Cu stimă,
Caporal (rez.) Florin iacob / Focșani / 27 februarie 2023 / IV
Volumul Anotimpuri (Eseuri) 2023
Colaborator „Ziarul de Vrancea” și „Gazeta Culturală”
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
