Educație

Răcoasa în anul Centenarului/ Viața ca o poveste(1)

Janine VADISLAV
5 apr 2018 1497 vizualizări

Bărbați pentru care în viață importantă este țara, onoarea, familia.

În satul erou Mărăşti, după prăpădul lăsat de război, Societatea „.Mărăşti”, care a strâns banii şi Regina Maria care a adus proiectul şi a supravegheat cum satul  renaşte din propria-i cenuşă, casele ridicate acum 100 de ani să adăpostească sub acoperişul lor familiile rămase doar cu ce aveau pe ele. Una dintre case  a ajuns în ziua de azi - prin moştenire - la preotul Ion Croitoru. Primită de tatăl său de la bunicul care a luptat în război, preotul Croitoru a dus-o mai departe făcând din ea un adevărat muzeu. Casa a aparţinut unui erou care a lăsat-o fiului - tot un erou care s-a luptat cu greutăţile vieţii, şi-a ţinut familia unită, punându-i pe drumul lor pe cei 7 copii pe care i-a avut. N-a fost uşor, dar copii au înţeles mesajul unui om simplu care  trăia după legile nescrise transmise din bătrâni, şi au dus mai departe, la un alt nivel, ceea ce au moştenit.

„Casa asta este tipul nr. 2...  Intram rar în odaia bună..., când ne îmbrăca mama de Paşti, la sărbători.... În patul acesta dormeam noi, copiii, iar în patul de la fereastră părinţii...  Pe sobă stătea  întotdeauna pisica... ”, povesteşte părintele Ion Croitoru.

Iar eu pot  „vedea” cu ochiul minţii pisica, pot simţi căldura flăcărilor din vatră într-o zi de iarnă târzie, şi lumina  lămpii deasupra mesei. E atâta linişte că-mi aud bătăile inimii. Am pătruns într-o altă lume care s-ar lăsa şi nu s-ar lăsa dezvăluită. E multă durere, sunt multe despărţiri, uneori frică, dar simt şi multă bucurie, bucuria casei pline cu copii sănătoşi şi ascultători, cu părinţi care se înţeleg, se ascultă unul pe celălalt, se îngăduie, ca să fie totul bine. Casa, acum singură cu amintirile ei, pare rece, distantă... O înţeleg, nu poţi avea încredere în primul venit, ar trebui să ne cunoaştem mai bine. Părintele Croitoru acceptă cu bucurie.

- Cun era Mărăşti-ul pe vremea copilăriei? întreb.

„Mărăştii şi toate întâmplările care au fost legate de Mărăşti, m-au marcat de mic copil.Când mergeam la prăşit aici, în ţarină, aproape de sat, găseam  bile de plumb  şi ne umpleam buzunarul cu acele bile. Întrebam pe mama, pe tata: „Ce-s astea?”

„De la bombardament, toate...”, spuneau ei.  Am găsit lăzi de cartuşe, grenade, căşti pentru militarii germani. Le-am păstrat  mult timp. O parte din ele le punea mama cu apă la păsări. Când au ruginit au fost aruncate cu timpul. În copilăria mea m-am jucat in tranşee unde am găsit tot felul de obiecte de-ale militarilor, mai ales germani. La un moment dat, mergând  pe aceste dealuri, păzind oile, vitele, caii, am găsit nenumărate tranşee fapt care m-a marcat, Am vrut să aflu unde a fost linia frontului... Am mers pe urma săpăturilor unde au fost îngropate cablurile de telefoane cu ajutorul cărora transmitea armata germana şi chiar armata română. Aşa am ajuns pe culmea dealului şi acolo m-am oprit, era hotarul cu judeţul Bacău, prea departe de casa. Am reţinut perfect hotarul prin care era marcată linia frontului în acea perioadă a anului 1916.

Mărturiile  tatălui  

 Am o casetă  în care tata ne povesteşte exact ce s-a întâmplat cu oamenii  din această localitate când nemţii au venit cu vreo două săptămâni înainte de Crăciun şi i-au luat pe români, i-au aruncat în spatele frontului şi i-au lăsat de izbelişte. Din toate poveştile pe care tata ni le-a spus am constituit romanul meu  „Vremuri în flăcări”. N-am putut să redau tot ce a simţit tata şi ceilalţi oameni din sat: durerea, înstrăinarea lor de vatra strămoşească, dar cât de cât am legat firul poveştilor auzite.”

- Bunicul a luptat în Primul Război Mondial? întreb.

„Nu numai bunicul... Străbunicul  meu a murit la 1877, iar bunica a făcut prin notariat  de stat un fel de act cu ceea ce i-a rămas după război. Este extraordinar, a trecut  acolo ce avere avea. Străbunicul, mort la 1877 a fost decorat. Bunicul după mamă a murit in 1917 iar în urma lui a lăsat de asemeni avere. Bunicul după tată, când a venit după război, a găsit totul dărâmat. A venit o comisie Vidra şi a evaluat pierderile, se ridicau la vreo 17.000 lei. După un an de zile bunica mea a murit şi a lăsat 5 copii. Doi s-au pierdut în timpul cât au fost alungaţi din sat -  cei mai mici. Tot atunci a murit şi bunicul după mama, la Vizantea, iar cei care s-au întors acasă, s-au aşezat  pe un loc pustiu. Casa era dărâmată. Nu mai aveau nimic decât o plasă  pe care au pus-o într-o rână şi s-au băgat de ploaie sub aceasta „casă”. În partea de nord, unde este casa de astăzi, a făcut un fel de colibă până când Societatea „Mărăşti” i-a ajutat şi le-a ridicat aceasta casă, o casă cu o istorie  zbuciumată, o casă din cărămidă cu o deosebită frumuseţe... ” povesteşte părintele Ion Croitoru.

- Mai ştiţi ce-a spus bunicul dumneavoastră când s-a întors acasă şi n-a mai găsit nimic din gospodăria de altădată?

„Prima data a venit bunica cu cei 5 copii Când a venit bunicul din război, nu l-au cunoscut, s-au speriat de el. Avea un pantalon din foaie de cort, era îmbrăcat foarte sărăcăcios. Bunica le-a spus copiilor:„Uite mamă, ăsta e tatăl vostru.” S-au uitat cam  speriaţi apoi, cu timpul, s-au obişnuit. Bunica a mai trăit un an  cu bunicul  aicea. Când bunica şi-a simţit moartea, i-a spus bunicului: „Bărbate, când ai plecat tu în război m-ai lăsat cu 7 copii, toţi minori. Doi i-am pierdut pe drum, acum îţi las ţie pe ceilalţi  5 să-i duci mai departe AŞA CUM AM CREZUT ŞI NE-AM FĂCUT NOI PLANURILE  CÂND NE-AM CĂSĂTORIT...” ( Nimeni şi nimic nu poate spune mai mult de-atât, soţii nu plecau la drum la întâmplare, chiar dacă se luau din dragoste. Totul era rânduit astfel încât, după cununie viaţa lor curgea după datina străbună.) Într-adevăr, bunica a murit, a fost înmormântată la cimitirul de lângă biserica de azi. Bunicul a mai trăit mult timp. dar n-a putut face faţă greutăţilor celor 5 copii. Ne având casa, ne având animale, au  trăit foarte greu, mai ales că duceau lipsă de haine, de mâncare. ”

Lipsea stâlpul casei.   

„Aproape 2 ani, în timpul războiului, bunica n-a mai putut ţese, n-a mai putut face nimica fiind printre străini. Toată Vrancea au colindat-o şi ţin minte că povestea tata, când au plecat de aici s-au oprit la Cîmpuri, la Rotileşti. Unde este iarmarocul de astăzi era un abator al nemţilor. Mai mulţi copii din Mărăşti se băteau pe maţele  aruncate de la abator. De multe ori tata nu prindea maţele aruncate pe apa. La un moment dat un neamţ, care a ieşit din abator şi i-a văzut pe copiii românilor cum se bat, l-a chemat pe tata, avea vreo 9-10 ani, în abator. S-a dus cu frică şi povesteşte tata cum neamţul a luat un cap de taur şi i l-a pus pe umeri de aşa manieră să-l poată ţine de coarne. Când l-a văzut bunica plin de sânge şi de balegă, s-a lăsat de toate şi l-a sărutat că din acel cap au mâncat o săptămână de zile”.

- Întotdeauna  m-au impresionat  relaţiile care existau pe vremea aceea între soţ şi soţie, între copii şi părinţi, zic.

„Relaţiile între părinţi erau de înţelegere, nu de supunerea femeii. Femeia însă era, într-un anume fel, ascultătoare. Ţin minte, când eram copil, cum stăteau mama cu tata,  dormeau în patul de-alăturea, câteodată mă trezeam şi-i auzeam vorbind: „Măi Ioane,  ce facem mâine, unde ne ducem?” Şi tata îi spunea, „Păi tu rămâi acasă şi ai grijă de copii, eu mă duc la deal, Neculai se duce cu oile, Ion se duce cu vitele, caii ...”  Sau, spunea tata: „Mă duc şi tai la deal, curăţ muşuroaiele de cârtiţă”. Aşa se planificau unul pe altul, fără divergenţe.

Eram 7 copii. În momentul în care ne-am făcut mai mari, mama ne muştruluia şi avea dreptate. Fiind majoritatea băieţi, ne mai zbenguiam, mai făceam murdar, nu ascultam şi mama mai punea mâna pe coada măturii şi ne bătea, sau cu cleştele cu care lua jarul din sobă. Când ne-am făcut mai mari, o apucam de mătură sau de vătrai şi atunci ne ameninţa: „Lasă că vă spun eu la taică-tu! Când auzeam de tata, fugeam ca iepurii. Tata era foarte sever, ş-avea dreptate, că aşa era situaţia, foarte dificilă. Aveam de toate, nu ne-a lipsit mâncarea niciodată, dar nu aveam haine. Mama n-avea putere să facă haine pentru toţi copiii, de aceea şi sora mea şi tata şi noi torceam, răsuceam ţeseam, ridicam  furceii la război. Ţin minte că mama, până-n noapte târziu, stătea şi torcea, ţesea, ca să ne facă nouă ciorapi, cămăşi din in sau din cânepă, ca să putem fi în rând cu ceilalţi oameni.”, mai spune părintele  Ion  Croitoru, născut şi crescut în Mărăşti.

Femeile au avut întotdeauna calităţi de excepţie, indiferent de locul unde s-au născut, de educaţia primită sau pregătirea profesională. Cele din zona de munte însă - mai ales cele care au avut nenorocul să trăiască momentele îngrozitoare din Primul Război Mondial şi al Doilea... au dat dovadă de tărie de caracter, de o dârzenie şi o extraordinară putere de sacrificiu, de o rezistenţă ieşită din comun, toate din dorinţa de a-şi duce familia mai departe, de a-şi ţine copiii aproape şi în viaţă şi să-şi aştepte bărbaţii sortiţi de Dumnezeu - cu bune, cu rele - dar ai lor. Vrânceana a înţeles  mai bine decât oricine războiul cu grozăviile lui, cu  lupta de zi cu zi să nu cadă pradă morţii,  cu fuga, cu dorinţa supraomenească de-a supravieţui, nu un singur om, să supravieţuiască naţia şi, la scară puţin mai mică, întreaga comunitate de mocani care nu s-a plâns, a dat jertfa de suflete, bărbaţii în război, cei rămaşi acasă  răpuşi de boli, de foame, de frig... Mai presus de orice m-a uimit  felul în care femeile s-au împăcat cu toate, ele fiind cele care şi-au pierdut taţii, soţii, fraţii, copiii pe care apoi i-au plâns, cărora le aprind o lumânare în zile de pomenire. S-au împăcat cu toate, dar nu s-au resemnat.  ( VA URMA )

( Janine VADISLAV )

 

 


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.