Foto | Din Vrancea de Ziua Naţională a Bibliotecarului: Câtă bucurie aduce o Carte, doar cel care o citeşte ştie!
Cartea este în viaţa mea de când mă ştiu, de pe vremea când, copil fiind, îmi citea mama. La 11-12 ani citeam Jane Eyre, Ana Karenina, Laleaua Neagra şi alte câteva cărţi aduse de bunica mea, Tante Fina, care nu se îndurase să le lase la Cernăuţi, de unde plecase în mare grabă la intrarea ruşilor în 1944. M-am născut după refugiul bunicilor şi al mamei mele, ca să zic aşa, într-un alt oraş, într-o altă casă, într-o altă ţară decât cea în care se născuseră bunica şi mama mea, într-o familie româno-ucraineană, ambiţioasă, harnică şi curajoasă, în care capul familiei era bunica mea, Leontina Palamariuc (cu mama româncă şi tată ucrainean). Dacă a contat pentru mine? A contat enorm, a fost modelul după care m-am educat, am muncit, am ştiut întotdeauna că pot face orice plănuiesc, dar mai ales că pot folosi ceea ce am primit în dar de la divinitate, talentul. Din tot ce-am câştigat, mai mult spiritual decât financiar, după ce trag linia şi socotesc rezultatul este acesta, am avut satisfacţia să fac în viaţă ceea ce mi-am dorit, să fiu propriul meu stăpân, să am cea mai bună prietenă şi sfătuitoare - Biblioteca (cărţile şi autorii lor), să cunosc 3 scriitori, pe care îi apreciam, îi citeam Cella Serghi, Radu Petrescu şi Mircea Horia Simionescu pe care l-am simţit aproape, nu doar ca autor ci şi ca om şi, pentru puţin timp, ca prieten.
Dragostea de carte, cititul, povestitul, tot de la bunica mea mi se trag şi ea o cititoare pasionată, ca şi mama, ca şi mine. Bucuria aceasta şi mulţumirea sufletească nu ni le-a putut lua nimeni, niciodată, nici în cele mai dificile momente ale vieţii, iar pe ele două le-a salvat. Bunica mea, „Tante Fina”, cum se numeşte în cărţile mele, mi-a spus tot felul de poveşti adevărate, avea un farmec deosebit. Stam amândouă până pe la 12 noaptea, ea ţesea la război, eu o ascultam, mai întrebam câte ceva... Poveştile le-am ţinut minte, dar limba germana, pe care bunica mea o vorbea impecabil, n-am putut, n-am avut talent şi gata. Bunicii mei nu mai sunt demult, în timp li s-au alăturat şi părinţii. Ca să spun aşa, unii ar putea crede că sunt singură pe lume, chiar dacă există familia mea restrânsă. Dar nu sunt, Biblioteca, mi-a rămas pe viaţă, alături. Nu m-a dezamăgit niciodată, m-a acceptat aşa cum sunt, nu m-a judecat când am greşit şi s-a bucurat pentru reuşitele mele. Deşi, intrarea în Bibliotecă am forţat-o puţin, adică, am făcut-o în stilul meu. Nu mai ştiu de ce, nu doream să mă înscriu la Secţia pentru Copii, şi atunci am declarat mai mulţi ani decât aveam. Mi s-a părut corect să fiu înscrisă oficial, ca toată lumea, dar nu la copii, deşi nici buletin nu aveam. M-am folosit de numele unei mătuşi ca de un pseudonim, cum fac scriitorii, deşi, cu toată dragostea mea pentru citit nu mi-a trecut o clipă prin cap că voi scrie într-o zi o carte, doua, trei... Nu cred că şi-a dat seama cineva, sau dacă, da, o fi crezut că e o toană de copil. Aşa am reuşit să trec pragul Bibliotecii, Secţia pentru Adulţi, când încă eram un copil. Pe vremea aceea Biblioteca era găzduită de Ateneului Popular. Am trăit momentul, recunosc, ca pe o mare victorie.
Dar, am avut doar de câştigat, am citit întotdeauna tot ce mi-am dorit, de la basme şi poveşti până la marii povestitori ai lumii şi am găsit mereu cărţile de care aveam nevoie. Biblioteca este a doua mea casă, după casa bunicii mele, şi-i mulţumesc din inimă că mi-a rămas atâta timp o bună prietenă şi, mai bine de trei sferturi din viaţa mea, un tovarăş de drum foarte lung, de care poate îşi va aminti când mâna mea nu-i va mai deschide uşa cu un gest repezit...
Dar, mai am multe de făcut, mai am multe de citit, voi lansa ultima mea carte tot aici, la Bibliotecă. Doamna director Oana Raluca Boian, o persoana caldă, calmă, drăguţă, atentă, pe care am simţit-o din prima clipă dedicată acestui lăcaş de cultură, cărţilor, va duce aceasta zestre - a noastră, a tuturor -, mai departe. Nu oricine poate, Biblioteca în sine are hachiţele ei, momentele ei bune şi mai puţin bune, disponibilitatea de a fi gata să-ţi împlinească orice dorinţă cititorule, sau nu, pentru că Biblioteca este vie, respiră, se încarcă cu toate cele care îi trec pragul, chiar şi cu supărările cărţilor şifonate sau uitate cine ştie pe unde, care nu sunt întotdeauna respectate aşa cum se cuvine.... Noroc am avut şi când am cunoscut-o pe Teodora, cu ea vorbesc tot timpul despre cărţi..., vorbim aceeaşi limbă, dar acesta este un secret.
Acum, ce să spun? Cu uimire realizez cât de legată a fost, este..., viaţa mea de cea a Bibliotecii, cât de bine ne-am înţeles doar făcând un schimb de carte... Biblioteca este un spaţiu magic încărcat cu şoapte gânduri, trăiri extraordinare, litere, poze şi copertele care le închid pe toate între ele. Biblioteca, în viziunea mea este o carte uriaşă locuită de o lume alcătuită din litere, semne de punctuaţie, poveşti, iar eu printre ele, o creaţie a EI.
De aceea îi doresc Bibliotecii, doamnei director Oana Raluca Boian, Teodorei, doamnelor care-şi petrec o parte din zi printre cărţi, celor care citesc şi iubesc cartea, în săptămâna dedicată „Zilei Naţionale a Bibliotecarului!”, să aibă o viaţă cât mai lungă, cât mai frumoasă, să crească alţi copii „nebuni” ca şi mine, pe care să-i înveţe tot ce ştiu ele, să le dea drumul apoi spre alte zări şi să-i aştepte cu poveşti despre experienţele şi întâmplările trăite în lume. Dar, să fiţi iubite şi preţuite doamnelor, să vă bucuraţi de tot aveţi mai scump pe lume.( Janine VADISLAV )
