OMAGIU SATULUI EROU MĂRĂŞTI (1)
În 1916 linia frontului trecea şi prin Mărăşti, un sat mic, cu oameni simpli, agricultori şi crescători de animale. Tăvălugul evenimentelor le-a dat peste cap viaţa simplă, dusă între munţi înalţi, cu un peisaj accidentat, în care nimeni n-ar fi crezut că va ajunge maşina de război nemţească. În cel mai scurt timp, locuitorii au fost evacuaţi, fie la Cîmpuri, fie la Vidra sau Vizantea. Au fost urcaţi în căruţe, cu copii cu tot, doar cu ce aveau pe ei, şi îndepărtaţi de linia frontului. Oamenii povestesc şi acum, ce au aflat de la bunicii şi părinţii lor, că era o vreme câinoasa, nu aveau ce mânca, nu aveau ce îmbrăca. Copiii mici au murit fiind îngropaţi departe de casele lor. Situaţia era atât de disperată, încât nimeni nu mai credea în minuni.
În Mărăşti nemţii şi-au ridicat case din lemn, şi-au făcut adăposturi, ca şi cum acolo ar fi trebuit să rămână, pe veci. Copiii mureau foame, cei mai mărişori, se apropiau de punctele în care nemţii sacrificau animale şi se băteau pe maţele aruncate la câini.... Aşa au dus-o până în iulie 1917. În cea mai glorioasă bătălie dată de la începutul campaniei de trupele Diviziei a III-a, s-a eliberat la 11 iulie 1917 satul Mărăşti din mâinile duşmanilor. Bravele trupe au mai eliberat în acea memorabilă bătălie şi alte sate, însă nici unul n-a avut de suferit de pe urma armatei duşmane ca satul Mărăşti, ajuns o ruină, iar sătenii alungaţi de urgie. Luptele care s-au dat aici au fost grele, multe dintre atacuri s-au dus la baionetă. Cu pierderi mari, nemţii au fost nevoiţi să se retragă, soldaţii români reuşind să împingă linia frontului cu 20 de kilometri spre vest. Martorii acelor vremuri au declarat că soldaţii români au urcat pieptiş coasta Mărăştiului şi i-au surprins pe nemţii, care au lăsat pe masă, aşa cum au apucat, cafeaua, şapca, îmbrăcămintea..., şi au fugit. Însuşi Generalul Anton Ludwig August von Mackensen, care nici până la moartea sa nu şi-a recunoscut înfrângerea suferită, a povestit un lucru incredibil şi anume, că armata română a renăscut din propria-i cenuşă, soldaţii, mai mult goi decât îmbrăcai luptând ca nişte diavoli.
Bucuria a fost de scurta durată. Întorşi acasă, oamenii şi-au găsit satul sfârtecat de bombe, ras de pe faţa pământului, cu vitele dispărute. Nu mai aveau nimic, decât sufletul din ei.
Bunica Marioara Puiu are 89 de ani... A trăit o viaţă de om cu bune şi rele, şi-a auzit de nenumărate ori bunicii povestind grozăviile trăite în timpul Primului Război Mondial. I-au rămas atât de bine întipărite în memorie, încât nu-i de mirare că le retrăieşte, cu aceeaşi intensitate, ori de câte ori le povesteşte celor care vor s-o asculte. Plânge şi acum, de parcă a fost ieri, deşi au trecut 100 de ani bătuţi pe muche.
„Tata era de vreo 8 ani, mama lui hiind singură cu copiii, iar tatăl la război. Cu armata şi războiul, la un loc, a făcut vreo 7 ani. Nu era acasă, când au venit nemţii, care i-a luat pe toţi şi le-a zis, Hai, hai, sus la Câmpureni...!, adică la Câmpuri. Mama lui, bunica mea, a lăsat porţile deschise şi a ieşit oile, a ieşit vitele afara din curte şi zghierau după ei, povesteşte bunica Marioara şi ochii i se umplu de lacrimi. Durerea, frica, foamea. frigul sunt adânc imprimate în codul genetic, transmise de la bunici la părinţi, de la părinţi la copii şi mai departe...
I-a pus nemţii pe toţi, într-o căruţă şi i-a dus jos, acolo. A lăsat şi vite şi oi şi cai, iar pe un frate de-a tatălui meu, mai mare, de vreo 16 ani, l-au pus nemţii să aducă răniţii din fundu dealului, de la Mausoleu, tot la deal, la deal. Îi punea unul peste altul, morţii cu vii. Mama lui ( bunica mea), ce-i spune, Du-te mamă şi lasă căruţa. cu boi cu tot, în faţa Sfatului Popular şi vino înapoi... Plecăm, şi tu te pierzi de noi. Şi el aşa a făcut, a lăsat totul, a anunţat şi a plecat. Ei s-au lăsat pe drumu ista, de la şcoală înainte, de-a ajuns în Gogoi şi din Gogoi în Cîmpuri. I-a tooot dus..., şi au stat un an de zile refugiaţi. N-aveau mâncare, n-aveau nici de unele... Au luat doar ceaunul de mămăligă şi nişte castroane, să aivă în ce mânca. Mama lu tata
(bunica mea), avea doi copii gemeni, pe unul îl ţinea în braţe şi unul îl ducea de mână, ceilalţi se ţineau unul după altul. Din cauza foamei, a frigului - i-a apucat iarna, vai de capul lor! - , cei doi gemeni au murit. Tata aduna poamă de pe urmă, de prin vii şi mâncau. Era şi un lagăr cu prizonieri români. Ei cereau copiilor să le aducă perje, struguri şi le dădeau la schimb cuţitaşe de scobit nuci, făcute de ei.”
- Ce mâncau în acele vremuri grele?
„Bunica mea le făcea mâncare din maţe de la animalele tăiate de nemţi, la abatorul lor. Se băteau copiii pe maţe, erau numai bălegar, dar nu se lăsau, până nu apuca fiecare o bucată. Pe tata l-a văzut un neamţ şi l-a chemat la el. I-a pus pe umeri o căpătână de bou pe care abia a adus-o acasă. Mamă-sa, când l-a văzut, să-l bage în sân de bucurie! A gătit mâncare şi au mâncat o săptămână, cu porţia, să aivă mai mult timp”, povesteşte bunica Marioara.
- Cât au stat în pribegie?
„Au stat vreun an şi a fost foarte greu. Când a venit bunicu acasă, a găsit la o gară nişte fasole împrăştiată. S-a pus jos, a pus căciula alături şi a adunat toata fasolea aceea. A luat căciula cu fasole şi a adus-o acasă, că nu avea ce pune în pământ. Era primăvară, nu avea nici boi, nici cai să are..., ce să facă? N-avea ce să dea de mâncare la copii. S-a pus tata şi cu bunica şi făceau în felul următor, cum nu aveau cu ce ara, unul făcea o gropiţă, aşa, şi unul punea sămânţa de porumb, boabe. Au început ei să puie şi când au terminat bucata, din urmă răsăreau. De-acoalea, s-au luat de prăşit şi lumea toată s-a crucit, când a văzut. Şi aşa a umplut podul de porumb. Când s-au întors acasă, au găsit totul ars. S-au adăpostit sub o plasă, să nu-i plouă.”
Apoi a venit Regina Maria, a făcut şcoala, biserica şi case pentru cele mai necăjite familii din sat. Au primit şi bunicii Marioarei Puiu o casă nou-nouţă, aproape un conac pentru acele vremuri, în care au crescut copiii şi care a rămas în proprietatea unuia dintre ei, preot în judeţul Galaţi. Nenorocirea i-a mai lovit odată, mama copiilor, bunica Marioarei Puiu, s-a îmbolnăvit de inimă şi a murit. Ultimul dintre fraţi, o copilă de doi ani, a fost dată de suflet.
Bunica Ioana Cristian, care împlineşte 95 de ani în septembrie, a trecut prin multe. S-a născut la trei ani de la încetarea războiului. Au fost 9 copii în casă, dintre care 5 sunt încă în viaţă. A muncit pe brânci, şi-a crescut singură fetele şi credea că măcar la bătrâneţe îi va fi mai bine. Cu trecerea anilor, i-au slăbit puterile, iar dureri de tot felul au ţintuit-o la pat, dar are o minte sclipitoare, iar memoria nu-i joacă feste. Povesteşte calm, cum s-a petrecut totul, cum familia ei a fost mutată, pe furiş, că era graniţă, întâi la Vizantea şi de acolo la Cornăţălu.
„Nemţii se localizaseră în Mărăşti, îşi făcuseră câte o căsuţă de stăteau ei. Aveau cazemate şi băteau către Cornăţălu, spre Muşunoaie. După ce s-a încheiat armistiţiu, a fugit fiecare pe la casele lor. Când au ajuns, au găsit satul tot trântit jos. Nu mai era casă în picioare. Care cum a avut o căsuţă, a reparat-o, să aibă unde sta. Tata şi mama a găsit casa noastră toată cu acoperişu jos. Era un păr..., lângă el o căsuţă numai din bârne şi paie. A lipit-o, a făcut-o de-a stat în ea, până a ridicat o casă nouă. În căsuţa aceea a născut-o mama pe sora mea şi pe mine, trei ani mai târziu. Abia după aceea ne-am mutat în casa mare. Mama povestea mereu cât a fost de greu, cum au plecat cu ce aveau pe ei, n-au luat nica. Mama venea noaptea în sat, pe sub gloanţe. Îngropase un sac de grăunţe în casă, venea să ia din ele, să dea de mâncare la copii... În refugiu mi-au murit doi fraţi, unul de 2-3 ani, celălalt de 1 an şi jumătate, unul în Vizantea, celălalt în Cornăţălu. Au murit multi copii atunci, eu m-am născut pe 2 septembrie 1922....”, povesteşte bunica Ioana.
- Pe Regina Maria, aţi văzut-o?
„Am văzut-o la sfinţirea bisericii. Era foarte frumoasă. I-au pus covor de la maşină până la altar. Era cu regele Mihai”, spune bunica Ioana, zâmbind vremurilor de mult trecute.
Tanti Floarea Dobrin este mai tânără, are doar 78 de ani, îşi aminteşte bine ce-i povesteau bunicii.
„Când a venit războiul, au plecat cu toţii la Vizantea. Mama mea era mică. Când s-au întors, după un an, totul era ars, n-au mai găsit nica. Din casa arsă rămăsese un rest dintr-o cameră. Au făcut oleacă de adăpost şi au stat acolo. Au plecat fără nic, pe fugă, şi n-au mai găsit nic! Le-a fost foarte greu”, oftează tanti Floarea privind ţintă icoanele din biserică.
Generalii români, care au condus armata la victorie, împreună cu Regina Maria şi Regele Ferdinand, au decis să înfiinţeze o asociaţie care să reconstruiască satul şi un Mausoleu unde să fie aduse osemintele eroilor. Lucrările de refacere au început în 1919. S-au ridicat case făcute din cărămidă, cu largi ceardacuri în faţă, cu ferestre mari, iar de jur împrejur grădiniţe pline cu flori, pe care locuitori le-au primit gratuit de la Societatea Mărăşti, restul caselor fiind refăcute şi amenajate ca şi cele noi. Reconstrucţia a costat 20 milioane lei, adunaţi din chete, donaţii şi cotizaţii. Casele, a căror arhitectură a fost alterată de-a lungul anilor, nu şi-au pierdut farmecuL. Eleganţa detaliilor fac acest colţ de lume special.
În centrul satului a fost înălţată o frumoasă biserică în timpul regelui Ferdinand şi a Majestăţii Sale Regina Maria, care sunt şi ctitorii consemnaţi ai sfântului locaş. Construirea bisericii s-a început în anul 1920 pentru a înlocui vechea biserică surpată de tunuri, lucrările fiind definitivate cu pictură în anul 1928. Sfinţirea a avut loc pe data de 10 iunie 1928.
Nu departe de biserică se află Şcoala, care poartă numele celei mai iubite Regine, Maria. Construcţia şcolii a început în anul 1920, după un plan architectural conceput, se pare, de arhitectul Pandele Şerbănescu, un plan original de o concepţie arhitectonică unică în ţară. .
Piatra de temelie a Mausoleului, destinat celor care şi-au dat viaţa pe câmpul de bătălie, a fost pusă la 10 iunie 1928 în prezenţa Reginei Maria şi a unei impresionante asistenţe lucrările fiind încheiate în anul 1938.
Acest mausoleu a fost înălţat „Spre odihna veşnică a rămăşiţelor sfinte neamului românesc a 35.000 de viteji căzuţi pentru ţară în bătălia de la Mărăşti şi împrejurimi, să fie pururea vie în sufletele urmaşilor. amintirea mareţei jertfe”, dar şi ca un omagiu adus oamenilor simpli care au avut de suferit şi de pierdut în acest război infinit mai mult decât s-a spus, un omagiu care, de aproape 100 de ani, ţine vie amintirea jertfei lor. (Janine VADISLAV )
Citiți și:
OMAGIU SATULUI EROU MĂRĂSTI (2)
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
