Foto | Centenar Colegiul Tehnic „Valeriu D. Cotea” Focșani – istoria unei unități de învățământ ca parte a istoriei naționale
Motto:
„Omul nu este niciodată atât de mare
ca atunci când se lasă în genunchi în fața unui copil”-(Pitagora, c. 570 – c. 500 înaintea erei creștine)
Devenit o cenușăreasă a guvernărilor postdecembriste, învățământul românesc a avut și o perioadă de reală dezvoltare grație unor personalități care au rămas în conștiința neamului ca niște icoane. Prima dintre acestea este tribunul ardelean Gheorghe Lazăr, care a înființat și condus la Mânăstirea „Sf. Sava” din București, între 1818 și 1821, o școală având cursuri începătoare, medii și superioare, cu predare în limba română.
Ctitorul învățământului românesc modern este însă Spiru Haret, titular la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii în guvernul liberal al lui Dimitrie A. Sturdza din 1897. Prin „Legea Învățământului secundar și superior”, elaborată în 1898 de Spiru Haret și Constantin Dimitrescu-Iași, se introduce învățământul secundar de opt clase, în două cicluri (inferior și superior), cu secțiile modernă, reală și clasică, temeinic fiind organizat și învățământul superior. Un an mai târziu, în 1898, cu o lună înainte de a cădea guvernul, Spiru Haret trece prin Parlament „Legea organizării învățământului profesional”, modificată ulterior de mai multe ori.
Un continuator al reformelor haretiene este medicul Constantin Angelescu, un apropiat al lui Ion I. C. Brătianu, care, în decembrie 1918, îl aduce în guvern ca titular al Ministerului Instrucțiunii și Cultelor. Începând cu 1922, Constantin Angelescu avea să facă parte din toate guvernele liberale din perioada interbelică, devenind un mare reformator al învățământului preuniversitar românesc.
În 2008, la 60 de ani de la moarte, o nepoată a fostului ministru, Ioana Angelescu Monteoru, scria pe coperta unei cărți dedicate de câțiva buzoieni acestuia: „Sunt șaizeci de ani de abuzuri, mistificări și de boicot mediatic susținut de aceia care, după ce ne-au furat proprietățile, încă mai cred că ne pot fura și istoria”.
O cruntă asemănare cu soarta Liceului Agricol din Focșani, căruia i s-au furat proprietățile și unii cred că i se poate fura și istoria. Articolul de față se vrea un mic obstacol în calea acestora.
„Mai multă școală, mai bună și cât mai românească”
Cel care avea să dea o nouă față școlii românești s-a născut la 15 iunie 1869, la Craiova, unde își face și studiile primare și secundare. Urmează apoi Facultatea de Medicină din Paris (1887-1897), de unde se întoarce cu un doctorat în chirurgie. În 1898 se căsătorește cu Virginia Monteoru, nepoata lui Spiru Haret, fiica milionarului Grigore Constantinescu-Monteoru, devenind proprietarul Stațiunii Sărata-Monteoru, declarată din 1895 stațiune balneo-climaterică.
În 1902 se înscrie în Partidul Național Liberal, nu ca să facă bani, cum fac cei mai mulți politicieni români, ci ca să poată lua decizii în domeniile de care se va ocupa. Din 1903 este profesor și director al clinicii chirurgicale a Facultății de Medicină din București, publicând numeroase studii de specialitate în franceză și română. Din ianuarie 1914 până în decembrie 1916 este ministrul lucrărilor publice în guvernul lui Ion I. C. Brătianu, alături de care se retrage la Iași în urma ocupării Bucureștiului de către trupele germane.
În 1917-1918 este ministru plenipotențiar la Washington, de unde vine în alt guvern al lui Ion I. C. Brătianu, până în septembrie 1919, ca ministru al instrucțiunii publice și cultelor. Revine la conducerea acestui minister în februarie 1922, unde rămâne, cu câteva întreruperi, până în 1937, când îi schimbă denumirea în Ministerul Educației Naționale.
După Războiul de Reîntregire a Neamului, învățmântul românesc era suferind din cel puțin trei motive. Primul: multe școli erau distruse, împreună cu tot inventarul lor, altele fuseseră transformate în spitale sau spații de încartiruire a trupelor germane de ocupație. Se furase mobilier, aparatură și material didactic, obiecte de artă și de patrimoniu național aparținând școlilor. Al doilea: după Marea Unire din 1918, țării i se alăturaseră provincii cu puternice influențe din alte culturi și civilizații, care trebuiau „românizate” – Transilvania austro-ungare, Basarabia rusești, Bucovina germane, Banatul, prin sași, germane. Al treilea: numărul mare al neștiutorilor de carte – 94% în Basarabia, 60% în Bucovina, 40% în Transilvania, față de numai 4% în Vechiul Regat.
În aceste condiții, învățământul a devenit o cale de omogenizare culturală și spirituală a societății, o cale de formare a burgheziei naționale, elitele moderne fiind create de școală. În plus, dr. C. Angelescu ajunsese la concluzia că prin învățătură se înlesnește îmbunătățirea condiției umane a unor largi pături ale populației, susținând, din multe motive, prioritatea problemelor școlii față de toate activitățile publice. O, Doamne, ce timpuri!...
Ales 30 de ani în Parlamentul României, ca deputat ori senator, chiar și atunci când liberalii erau în opoziție, ministru al învățământului în toate guvernele conduse de Ion I. C. Brătianu și cu o bună stare materială, dr. C. Angelescu a putut și a avut timp să-și pună în practică toate ideile sale inovatoare. Numai Spiru Haret, al cărui continuitor se declara, mai reușise acest lucru.
Meritele celui care avea să capete porecla ineptă de „doctorul cărămidă” încep de fapt în 1919, odată cu înființarea „comitetelor școlare” (idee lansată, dar nefinalizată, de Simion Mehedinți, proiect aprobat de Regele Ferdinand în ianuarie 1920). Proiectul consta în înființarea pe lângă fiecare școală a unui „comitet” din care să facă parte reprezentanți ai corpului didactic, ai autorităților locale, părinți ai elevilor și foști elevi. Arhitecții „Casei Școalelor” întocmeau planurile construcțiilor de școli, pădurile statului furnizau lemnul necesar, industriașii dădeau varul, cimentul și piatra, proprietarii rurali donau terenul, oamenii avuți contribuiau și cu bani, locuitorii satelor făceau cărăușie cu atelajele lor sau participau cu mână de lucru. Așa s-au ridicat peste 12.000 de localuri de școli. Printre acestea avem astăzi principalele colegii din Capitală: „Sfântul Sava”, „Matei Basarab”, „Mihai Viteazul”, „Gheorghe Șincai”, „Dimitrie Cantemir”, „Spiru Haret”, „Carmen Sylva”, „Iulia Hașdeu” etc. De la 25 de școli normale câte găsise în 1918, a ajuns la 101 în 1928, cu 25.410 elevi, din care 23.877 bursieri. În privința școlilor de meserii, a școlilor profesionale de fete și a școlilor de comerț, de la 119, câte existau în 1919, s-a ajuns la 460 în 1928, cu 60.000 elevi.
Ca ministru al instrucțiunii publice a avut o reală contribuție în reorganizarea prin lege a învățământului preuniversitar: în 1924 a legiferat în domeniul învățământului primar, în 1925 a introdus bacalaureatul și a integrat învățământul particular în sistemul educativ național (cu precizarea că școli particulare înființau doar românii, nu ca astăzi), în 1928 a elaborat legea învățământului secundar, în 1936 – legea liceelor industriale și comerciale. Nu i-a fost străină nici obținerea de performanțe școlare. Din 1925, când reintroducea bacalaureatul și până în 1928, an de an au trecut examenul sub 50% din absolvenți, în timp ce în mandatul miniștrilor care i-au urmat procentul a fost de 75%. Revenit la Ministerul Instrucțiunii Publice între 1934 și 1938, procentul de promovare la bacalaureat a scăzut din nou sub 50%.Un bacalaureat promovat atunci valora cât un doctorat de astăzi, dacă nu chiar mai mult.
În afara marilor realizări în reformarea învățământului, dr. C. Angelescu a avut contribuții fundamentale și în domeniul culturii naționale, în calitate de director al Ateneului Român, pe care l-a renovat din temelii, al Ligii Culturale, al Societății pentru Învățătura Poporului Român. În 1930 este primit ca membru al Societății Internaționale de Urologie și membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris. În 1932 este cooptat ca membru asociat al Academiei de Chirurgie din Paris, pentru ca în 1934 să devină membru de onoare al Academiei Române. Între 1938 și 1940 este consilier ministerial al Coroanei, apoi președinte al Academiei de Medicină din București între 1936 și 1948, președinte al Academiei de Științe din România între 1941 și 1948.
Drept recunoștință pentru tot ce făcuse bine pentru țara sa, staliniștii români din „obsedantul deceniu” i-au luat casa și averea la sfârșitul anului 1947, l-au exclus din Academia Română în 1948 (reprimit în 1990) și l-au lăsat să-și dea obștescul sfârșit pe un pat la Spitalul Francez „Vincent de Paul” din București. La priveghiul de la Biserica Boteanu au participat doar câteva rude apropiate. Cel ce dezvoltase învățământul sub îndemnul „Mai multă școală, mai bună și cât mai românească” n-a avut parte nici de un mormânt propriu, sicriul său fiind înghesuit în cavoul unui prieten politic din București, deși cavoul familiei se afla la Sărata-Monteoru. Bolșevicii aduși de tancurile rusești ne împuținau dramatic elitele intelectuale și politice și „aliații” nu spuneau nimic.
În săptămâna de început a școlii de anul acesta s-au împlinit 75 de ani de la martirizarea ultimului mare reformator al învățământului preuniversitar românesc. Deși sunt adeptul social-democrației de tip suedez, bazată pe principiul liberalismului economic, independenței justiției și protecției sociale, nu pot să nu recunosc, ca profesor, ca român, ca om, că modernizarea școlii românești au făcut-o liberalii, prin Spiru Haret și Constantin Angelescu. Românii ar trebui să aibă permanent un prinos de recunoștință în memoria lor...
Colaborarea interbelică dintre stat și comunitățile locale
Actualul Colegiu Tehnic „Valeriu D. Cotea” a fost la început, în această locație, o Școală Inferioară de Meserii, înființată acum o sută de ani din inițiativa ministrului C. Angelescu. În scrisoarea semnată de acesta și adresată, la 6 februarie 1923, atât Comisiei Interimare a Focșanilor (Consiliul Local de astăzi), cât și prefectului, se arăta că prosperitatea economică a României Mari nu se poate realiza decât prin dezvoltarea culturală, o pondere însemnată având-o învățământul aplicat. „Rolul pe care e menit să-l joace România întregită alături de celelalte națiuni civilizate – se spunea în scrisoare – cere întărirea organismului nostru de stat, care nu se poate dobândi decât printr-o puternică dezvoltare culturală, împreună cu o puternică propășire economică. (...) În statele cu o mare cultură și avânt economic ca Anglia, Germania, America inițiativa particulară completează sarcina statului și roadele sunt strălucite. (...) Ne trebuie școli de meserii, profesionale și comerciale, care să formeze marea masă a meseriașilor, industriașilor și comercianților, temelia propășirii economice a țării. (...) Bazat pe activitatea ce ați depus în trecut inspirată de patriotismul Dv., avem toată speranța, Domnule Preșdinte, că veți asocia la această operă salutară pe toți bunii români și prin colaborarea tuturor se vor dobândi rezultatele așteptate. Țara va fi recunoscătoare față de inițiatori, iar generațiile ce se vor succeda în acele școli vor binecuvânta pe acei care au înlesnit luminarea lor”.
La 18 aprilie 1923, Comisia Interimară răspundea ministrului:„Orașul Focșani este printre puținele orașe care nu posedă încă o școală inferioară de meserii. Interesându-ne îndeaproape pentru găsirea unui local necesar școlii de meserii, am luat informații că la 15 mai a.c. se vinde prin licitație publică, la Tribunalul Putna, imobilul cu fabrica Societății <<Fierul>> din Calea Cuza-Vodă.Acest imobil este situat în partea cea mai frumoasă a orașului și are, pe lângă clădirea necesară instalării școlii de meserii și deosebite instalații mecanice și ustensilele pentru industria fierului și a lemnului, instalații care pot fi întrebuințate cu folos imediat, așa că școala va putea să înceapă a funcționa fără întârziere.Cumpărându-se acest imobil de către stat, se satisface neapărata necesitate pentru școala de meserii”.
În ședința din 2 mai 1923, Comisia Interimară a decis să cumpere imobilul Societății „Fierul” cu tot inventarul, alocând pentru aceasta 100.000 lei, Prefectura Putna anunțând că va contribui cu 200.000 lei. Terenul și mașinile erau însă evaluate la 1.230.000 lei. După aprobarea cumpărării și de către Ministerul de Interne la 24 mai 1923, a venit participarea la licitație. În ședința din 4 iunie 1923, Secția I a Tribunalului Putna a adjudecat cumpărarea Societății „Fierul” de către Primăria Focșani cu suma de 1.160.000 lei. În procesul-verbal încheiat cu această ocazie se menționează componența celor cumpărate: „un rând de case construcție de zid masiv, învelite cu tablă și compus din opt camere cu două săli, împreună cu o magazie nouă de lemn cu pereții tencuiți pe dinafară, două șoproane din scânduri pentru depozitarea materialelor, o hazna betonată pentru latrină, toate cuprinse între str. Gh. Apostoleanu la nord-est (ulterior Al. Sihleanu), Școala Profesională de Fete „Smaranda Apostoleanu” la sud și Calea Cuza-Vodă la Vest. Dincolo de Școala Profesională de Fete se afla Școala de Băieți nr. 1, prima școală din Moldova ridicată prin efectul Regulamentului Organic, aprobat în octombrie 1831 și aplicat de la 1 ianuarie 1832.
După treisprezece ani, în 1936, când dr. Constantin Angelescu, din nou ministru al instrucțiunii, scoate Legea liceelor industriale și comerciale, școala se transformă în Liceul Industrial de Băieți, denumire sub care funcționează încă treisprezece ani, până în 1949, când devine Școală Medie Tehnică Agricolă, cu durata de trei ani, ca majoritatea liceelor intrate în reforma de tip sovietic.
Tăvălugul modelului sovietic de „făurire a omului nou”
Ocupația sovietică de 14 ani de după încheierea războiului a forțat România să se îndrepte spre alte orizonturi decât cele la care visa și pentru care era pregătită. În timp ce Adunarea Generală ONU adopta „Declarația universală a drepturilor omului”, la noi se naționalizau principalele mijloace de producție industrială, se trecea la transformarea socialistă a agriculturii, cooperația de consum se organiza în sistem leninist, se introducea regimul cotelor obligatorii la cereale, se înființau sfaturile populare ca organe ale puterii locale de stat, partidul comunist fiind prezent în toate... Învățământul, unificat și laicizat, trecea și el pe model sovietic.
Liceul Industrial de Băieți Focșani, a cărui istorie o urmărim în continuare, se transformă în 1949 în Școală Medie Tehnică Agricolă. În septembrie 1954 descinde ca director al acesteia inginerul agronom Alexandru Cucereanu, care lucrase trei ani la o secție agricolă din județul Ilfov, fără să fi predat o singură oră la clasă. „La venirea mea – spunea domnia sa într-unul din primele numere ale revistei «Dialog» –, în cele opt-nouă clase ale școlii învățau 250-280 de elevi, băieți și fete. Într-o incintă de pe str. Cuza-Vodă, în cinci corpuri de clădiri, unele foarte vechi, funcționa școala cu anexele sale, cancelarie, birouri, laboratoare. Ca bază de practică dispunea de 15 ha teren, o vie cu livadă de 2,5 ha, o pepinieră agrosilvică de 0,25 ha, o seră floricolă și o fermă de animale (cai, porci, păsări). Pentru instrucție exista un corp profesoral nu prea numeros, dar bine pregătit. (...) Având în vedere cele de mai sus, numirea mea în funcția de director mi s-a părut a fi (și așa a și fost) o condamnare. Este lesne de presupus prin ce treceam când apăream la consilii în fața acelui corp profesoral care, cu mâna pe Biblie susțin, s-a comportat exemplar, acordându-mi o îngăduință nu lipsită de o nobilă și nemeritată ocrotire, deși în materie de învățământ eram „tabula rasa”...
Autoritățile locale ale acelor vremi, legate strict de interese citadine, au încercat să mute școala la Florești, Petrești, Țigănești sau chiar să o lichideze ca unitate de învățământ, dar basarabeanul nostru (se născuse în Zgurița, județul Soroca) s-a opus categoric. Fugise din fața trupelor sovietice de ocupație în 1940, dar acum se conforma, cu strângere de inimă, „făuririi omului nou”. „Din școală medie – își continuă el confesiunile în revista «Dialog» – ne-am transformat în școală medie tehnică (cu înlăturarea disciplinelor de cultură generală), apoi din școală medie tehnică am ajuns la școală profesională (Școala Profesională de Mecanici Agricoli între 1970 și 1974 – n.n.) cu reducerea masivă a timpului de studiu (o treime) față de practica în producție. Pe urmă le-a venit mintea la cap și ne-a transformat iar în liceu, în 1974-1975, când am trecut în subordinea Ministerului Agriculturii”.
Toate aceste schimbări au avut un final greu de înțeles: s-a pierdut întreaga bază de practică proprie, pregătirea în profil realizându-se în unitățile de producție (triada ceaușistă „învățământ-cercetare-producție”). Dezmembrarea și privatizarea acestora a făcut practica aproape imposibil de realizat. Ceea ce a reușit, după multe insistențe, a fost obținerea de fonduri pentru construcția unui local nou pentru liceu, internat și cantină.
După ce s-a pensionat în 1987, „nea Cuci”, cum i se adresau cei apropiați, s-a apucat de publicistică, de scris romane și ilustrat cărți. În „Jurnal de pribegie către Țară” (2002) evocă drama românilor de dincolo de Prut, obligați să se refugieze în 1940 din fața invaziei bolșevice în Vechiul Regat. În „De bună voie” (2003) redă universul concentraționar al anilor 1950, când demnitatea omului era călcată în picioare de slugile noilor potentați ai regimului totalitar. Cea mai reprezentativă rămâne însă „Rezervația” (2006), în care transfigurează, cu discreția și suplețea harului său narativ, lumea pestriță din împrejurimile Oborului din Focșani, în care se stabilește definitiv. Nicio istorie a Orașului de pe Milcov nu va fi completă fără a face cunoștință cu lumea Focșanilor din acest cartier. La 9 septembrie anul acesta, inginerul, profesorul și scriitorul Alexandru Cucereanu a împlinit 96 de ani. L-a felicitat și i-a transmis urări de sănătate fostul director Florin Iamandei.Și-o mai fi adus cineva aminte de el?
Cum au fentat „comuniștii” de jos... comunismul „de sus”
Odată cu ridicarea Școlii Profesionale de Mecanici Agricoli la rangul de Liceu și trecerea acestuia în subordinea Ministerului Agriculturii în 1975, au apărut catedre noi, ocupate de profesori tineri, ieșiți de curând de pe băncile universităților, cu reală competență didactică și informativă. Dintre aceștia s-a remarcat profesorul de matematică Florin Iamandei, pe care Alexandru Cucereanu l-a luat adjunct începând cu anul 1982, l-a „crescut” în slujirea adevărului și a faptelor sociale bune, din 1987 ocupând funcția de director plin până în 2011, aceeași perioadă de 28 de ani ca și predecesorul său.
Noul director s-a lovit, în exercitarea funcției, de aceleași probleme de care auzise la venire. Dacă în perioada 1975-1977 am avut Liceul Agroindustrial Focșani, din 1977 și până în 1990, când șefa Cabinetului 2 din conducerea de partid și de stat a țării a ordonat mutarea liceelor agricole în mediul rural, denumirea s-a schimbat în Liceul Industrial nr. 5, pentru a rămâne în Focșani. Era un afront adus conducerii partidului de „comuniștii” de jos.
O problemă care trebuia rezolvată urgent datorită numărului mare de elevi înscriși la liceu și școala profesională (se învăța și în spațiile insalubre din Ana Ipătescu nr. 14, unde, la început, cantina era „amenajată” în sala de vopsitorie a unei fabrici de țesături naționalizată de la un evreu) era extinderea construcției noi cu încă patru săli de clasă. Așa a apărut aripa din stânga liceului, construită de IAS Focșani, pe inventarul căreia figura sub titulatura de „cămin de nefamiliști”. Nicolae Alexandrescu, directorul IAS-ului Focșani, și-a asumat riscul alături de directorul liceului.
Numai că închiderea străzii i-a deranjat pe unii și cazul a ajuns la Miliție. Lucrurile s-au agravat și ofițerii de miliție i-au întocmit directorului Florin Iamandei dosar penal. Prim-secretar al județenei de partid era Niculina Moraru, inginer agronom, fostă directoare a Casei Agronomului din Ialomița. Domnul Florin Iamandei reușise însă să câștige „prietenia” directorului general din Ministerul Agriculturii, Teodor Marian, fie-i numele slăvit în veci, care răspundea de învățământul agricol. Spirit practic, directorul îl vizita înainte de fiecare Paște și Crăciun, să-i spună „Hristos a înviat!” sau „Sărbători fericite!”, lăsându-i păhărelul de vin și bucățica de carne proaspătă pe care le avea în portbagaj. Așa că i-a povestit tărășenia: directorul își riscase cariera și libertatea pentru a lăsa posterității un obiectiv folositor tuturor – și elevilor, care aveau unde să învețe, și cadrelor didactice, care aveau unde să profeseze. Teodor Marian a venit la Focșani, l-a luat pe Florin Iamandei cu el și s-au dus la prima-secretară, pe care, la Casa Agronomului, o ajutase să-și ia doctoratul în agronomie. A intrat în biroul Niculinei Moraru fără măcar să-l salute pe șeful de cabinet al acesteia, s-au îmbrățișat și a rugat-o să-l ajute pe „profesorul nostru, care face numai lucruri bune în folosul societății”. Aflând despre ce este vorba, prima-secretară l-a chemat telefonic pe ofițerul care se ocupa de caz, cu dosar cu tot. Acesta a venit, i-a înmânat dosarul primei-secretare, care l-a făcut bucăți și l-a aruncat la coș.
Văzând el Florin Iamandei că o „cunoștință” în socialism face cât o moșie în capitalism, a mai urzit o poveste: actuala sală de sport, construită de IAS Cotești, în inventarul căreia figura ca „atelier mecanic cu pod rulant”. Directorul IAS-ului era Dorel Mircea.Aici au fost mai norocoși amândoi, pentru că au venit evenimentele din decembrie 1989 și sala de sport a fost cumpărată până la urmă cu bani de la Ministerul Educației Naționale. Toți acești directori de IAS-uri, ca și șeful lor de trust Horia Furtună, erau membri de partid, cu răspunderi în organizațiile din care făceau parte, dar își slujeau conjudețenii.
O altă „bătălie” pe viață și pe moarte purtată de Florin Iamandei a fost în legătură cu mutarea Liceului Agricol la Câmpineanca. Autoritățile județene făcuseră toate demersurile, ministrul învățământului semnase ordinul, mai rămânea ca Florin Iamandei să semneze de luarea la cunoștință și să se conformeze. Numai că Florin Iamandei n-a stat pasiv: avea în subordine un cadru didactic cu o rudă „sus-pusă”, cu mare influență în cercurile de vârf ale puterii. Când să-și semneze „sinuciderea” ca director, în biroul președintelui județean a intrat val-vârtej secretara acestuia, strigând disperată:„Stop! Nu mai semnați nimic, ministrul a anulat ordinul”. Nimeni nu știa ce se întâmplase, doar directorul pleca zâmbind...
Avusese, desigur, și probleme pe care nu le rezolvase, pe moment, așa cum ar fi dorit. Unde este acum gardul care desparte terenul de sport de stradă a existat o construcție cu o sală mai mare, folosită ca sală de sport și o sală mai mică în care funcționa biblioteca. Când s-a lărgit strada, construcția a trebuit să fie demolată. Directorul Florin Iamandei a amenajat însă rapid actualul teren de sport, cu „peretele verde” care îl separă de trotuar, a construit gardul de beton și fier forjat pe toată latura vestică a liceului, între acesta și terenul de sport plantând un gard viu, tuns permanent, ca peste tot în lume, nu lăsat să crească sălbatic, pentru a nu da impresia de indolență.
Stimați foști colegi de cancelarie și actuali colegi de breaslă! Spațiul din oraș în care vă desfășurați activitatea primind un salariu cu care să vă întrețineți familia, v-a fost lăsat „moștenire” de acest Florin Iamandei. Și nu numai atât! Când îl întâlniți, salutați-l reverențios și gândiți-vă cum ați putea să-i ridicați un bust în „spațiul verde” dintre clădirea liceului și terenul de sport, spațiu „albit” prin greșeala iertată a unor oameni de bine...
Domnul a dat, Domnul a luat, Domnul fie lăudat!
Profesorul Florin Iamandei n-a avut deloc o viață liniștită ca director. Fiind însă sportiv de performanță la judo (în facultate participa la campionatele naționale), era obișnuit cu „lupta corp la corp”, dezlănțuit până la epuizare pentru victorie. De aceea „a ars” pentru interesele liceului în toate cazurile în care acestea erau lezate, așa cum a fost reconstituirea dreptului de proprietate asupra a 20 ha teren arabil situat în nordul orașului, spre Mărășești. Cum suprafața respectivă era acum plină de construcții, dreptul de proprietate n-a mai putut fi reconstituit pe vechile amplasamente. S-a apelat atunci la proprietatea privată a statului, administrată de Filiala Vrancea ADS și înregistrată la Stațiunea de Cercetare Pomicola Focșani.
La 5 decembrie 2002, ADS a predat Primăriei Focșani suprafața de 12,04 ha „livadă” din suprafața Pomicolei, echivalentul a 20 de ha arabil. La 16 decembrie același an, Grupul Școlar Agricol a fost pus în posesie cu cele 12,04 ha de „livadă”, titlul de proprietate fiind eliberat în februarie 2003 de către Comisia Județeană Vrancea de aplicare a Legilor fondului funciar (nr. 18/1991 și 1/2000). Deoarece ADS nu și-a actualizat datele, suprafața de 12,04 ha, proprietate a Grupului Școlar Agricol, este inclusă în mod eronat într-un Proces-verbal de adjudecare prin licitație publică a unei suprafețe de cca 60 ha de la Pomicola, acestea intrând în posesia unei persoane numită T. L., care a cumpărat astfel un teren de la un neproprietar parțial, teren pe care după câteva săptămâni l-a vândut lui Al. R..
Aflând din întâmplare de situație, Grupul Școlar Agricol a solicitat lămuriri Comisiei Județene de aplicare a Legilor fondului funciar, care, prin Oficiul juridic al Prefecturii, a fost îndrumat să se adreseze Judecătoriei Panciu. A doua mare eroare, terenul și persoanele implicate în proces se aflau pe raza municipiului Focșani, cazul în speță intrând în jurisdicția Judecătoriei Focșani. Martor la depunerea acțiunii la Judecătoria Panciu, abia târziu mi-am dat seama de ce judecătorul care a primit hârtiile s-a arătat nemulțumit: „Încă una, domnule?”
Procesul, judecat de Anișoara Topor, condamnată ulterior pentru luare de mită într-un alt proces, a fost pierdut pe motiv că s-a sesizat instanța de judecată tardiv, mai mult de 15 zile de la adjudecare. Colac peste pupăză, este anulat titlul de proprietate. Se face apel la Tribunalul Vrancea și două judecătoare – Victoria Manole, președinta Secției civile și Sonia Roșu dau câștig de cauză Grupului Școlar Agricol, arătând că la data organizării licitației, terenul în discuție nu mai era deținut de ADS.
T. L. și Al. R. fac apel la Galați, unde Curtea de Apel decide, în mai 2005, că acțiunea Grupului Școlar Agricol nu este nefondată, ci tardivă, titlul de proprietate rămânând anulat. Liceul face recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, dar recursul este judecat tot la Galați, de un alt complet de judecători, care invocă același termen de 15 zile în care se putea face contestație împotriva adjudecării, menționând că ADS-ul se afla în proprietatea bunurilor vândute la licitație. Doamne, Dumnezeule, cum putea atunci Comisia Județeană de aplicare a Legilor fondului funciar să emită un titlu de proprietate pe un teren care era al statului?
Lucrurile le încurcaseră cei de la ADS Vrancea, care nu operează în baza lor de date transmiterea suprafeței de 12,04 ha către Primăria Focșani pentru a se rezolva proprietatea liceului. O instanță de cel mai înalt rang dă astfel gir falsului și uzului de fals comis de ADS, care, în realitate, era doar administrator, nu și proprietar al suprafeței în discuție. Singurele judecătoare (procesul a fost judecat numai de judecătoare) care au fost corecte și au admis că ADS „a vândut” un teren pe care nu-l mai avea în registrele sale, acesta fiind dat, la cererea Primăriei Focșani, pentru reconstituirea dreptului de proprietate Grupului Școlar Agricol au fost cele de la Tribunalul Vrancea.
Priviți, stimați cititori, fotografia de mai înainte, în care directorul Florin Iamandei se uită la „livada” de 12,04 ha pe care o primise liceul cu 1500 de elevi, condus de dânsul, pentru a realiza o microfermă școlară și gândul îi zbura la Liceul Agricol din La Bretonnière (la 60 km est de Paris), cu care era înfrățit, unde 150 de elevi lucrau peste 30 de ha, aveau cai, vaci, oi și păsări, dar și mașini agricole de toate tipurile, fiind finanțați de Ministerul Agriculturii și Ministerul Educației, de departament (cum ar fi la noi județul), de autoritățile locale. O Franță cu un învățământ agricol superdezvoltat și o Românie eșuată ca stat, cum avea să constate președintele țării peste ani.
De la Școala Inferioară de Meserii la Colegiul Tehnic „Valeriu D. Cotea”
„Blestemata” de societate burghezo-moșierească de acum o sută de ani a făcut tot ce era posibil pentru a-și pregăti profesional muncitorii de care avea nevoie – dogărie, tâmplărie, strungărie în lemn, lăcătușerie, tinichigerie, mecanică și strungărie în fier, țesătorie și împletitură de sârmă –, toate acestea la nivelul anului 1923. Comuniștii au dezvoltat baza de practică cu tractoare și remorci, autocamioane, autoturisme și un poligon auto – primul omologat din Moldova (astăzi ocupat și acesta parțial de Primărie), ateliere școlare, laboratoare de practică alimentară etc. Revenirea la capitalism părea de bun augur, așteptările fiind la început foarte mari. Numai că autoritățile postdecembriste s-au pus în slujba profitorilor, a celor interesați doar de sporirea averii lor.
Transformarea Grupului Școlar Agricol în Colegiul Tehnic „Valeriu D. Cotea” acum 15 ani a întrerupt doar pe moment decăderea învățământului, fenomenul fiind la nivel național. În mandatul său de director, inginerul Remus Paraschiv a avut liniște în raport cu predecesorii săi și a menținut pe linia de plutire Colegiul prin proiecte, așa cum cerea „moda”. Bine intenționat este și actualul director, inginerul Nicolaie Coman, dar structurarea anului școlar pe cinci module și învățarea notată când dă Dumnezeu ne duce la modelul sovietic cu patru pătrare pe care l-am apucat eu. Perindarea în fruntea educației (care nu mai este națională) a unor persoane lipsite de anvergura științifică a unor oameni ai școlii ca Gh. Lazăr, Petrache Poenaru, Spiru Haret sau dr. C. Angelescu, subfinanțarea școlilor și școlarizarea peticită a tinerilor au contribuit tot mai mult la adâncirea „analfabetismului funcțional” constatat de „europenii” care ne țin tot mai departe de ei.
Centenarul – marea sărbătoare a elevilor
Centenarul unei unități de învățământ este o sărbătoare în primul rând a elevilor, fără de care școala respectivă n-ar fi existat, ei fiind beneficiarii primari pentru care s-a înființat. De aceea îmi cer scuze acestora pentru faptul că în articolul de față am atacat aspectele mai puțin cunoscute ale bazei didactico-materiale și nu am prezentat și realizările elevilor. M-am gândit că acestea vor fi evidențiate în revista școlară pe care ei o vor edita cu prilejul centenarului, așa cum se procedează pe toate meridianele globului. Despre succesele școlii vor vorbi, în mod sigur, și foștii elevi ajunși pe poziții sociale mai înalte, invitați în acest scop.
De-a lungul anilor, aici au fost pregătiți pentru economia locală tehnicieni și muncitori în domeniul agricol și al industriei alimentare: mecanici, automatiști, lucrători la întreținerea și reparațiile utilajelor agricole, electricieni auto, brutari, patiseri, zootehniști, horticultori, tehnicieni în controlul produselor alimentare, tinichigii/vopsitori auto, ecologi etc.Mulți dintre ei au obținut la concursurile pe obiecte de învățământ (în specialitățile lor) premii la nivel județean și național. Nu de puține ori elevii de la „Agricol” s-au situat deasupra celor de la liceele considerate „de elită” în domenii cultural-artistice, cum ar fi editarea unei reviste școlare, ani în șir obținând Marele Premiu la nivel de județ și de două ori laureată la nivel de țară, iar într-un an – Marele Premiu la Stagiunea Teatrală a Elevilor Focșăneni (STEF). Colegiul „Valeriu D. Cotea” este singurul din județ care a debutat în poezie doi elevi: Ana-Maria Ionescu, descoperită de profesoara de română Monica Chiriac și Georgel Mocanu, descoperit de profesoara de franceză Elena Iliescu (azi Micu). O parte dintre absolvenții de liceu au urmat ulterior școli postliceale și de maiștri și chiar institute de învățământ agricol, ocupând, ca specialiști, diferite funcții de conducere.
O altă categorie de absolvenți s-a îndreptat spre alte profesiuni, devenind ofițeri de poliție, juriști, prelați (arhimandritul Vitalie Danciu, stareț al Mânăstirii Golia din Iași), profesori, jurnaliști, actori (Livia Iorga de la Teatrul Național din Iași) etc. Întâlniri cu foști elevi de felul acestora pot demonstra celor de azi ce înseamnă să înveți, profesorii lor nefiind cu nimic mai prejos față de cei de la liceele de top.
Acesta este, în mare, Colegiul Tehnic „Valeriu D. Cotea” din Focșani. A îl goli de conținutul său istoric ar însemna să-i dai foc și pe cenușa lui să încerci să-ți ridici propria statuie, care nu va rămâne niciodată alături de cele ale inginerului Corneliu Rusescu din perioada interbelică, inginerului Alexandru Cucereanu din „epoca socialistă” și profesorului Florin Iamandei din tranziția „capitalismului sălbatic”, toți trei cu directorate de peste un sfert de veac fiecare. Cuiele bătute astăzi peste cuie, necesare probabil, sunt sortite ruginei; eternității sunt menite doar actele de cultură autentică. Așa cum ne învață un proverb arab:
„Cine nu știe și nu știe că nu știe e prost: ocolește-l!
Cine nu știe și știe că nu știe e neștiutor: învață-l!
Cine știe și nu știe că știe e adormit: trezește-l!
Cine știe și știe că știe e înțelept: ascultă-l!”
La ceas aniversar – un secol de la înființarea școlii de meserii și cincisprezece ani de la transformarea liceului în colegiu – să sperăm în mai bine și să urăm corpului profesoral, personalului tehnic-administrativ, elevilor și părinților „La mulți ani cu sănătate și succese cât mai mari!”
Prof. Valeriu Anghel
Anunțuri ZdV Premium
De același autor
