Ar fi împlinit astăzi 89 de ani | Vrânceanca Leopoldina Bălănuţă izbânda unei înalte conştiinţe de ţară şi neam în teatru şi film
Marea tragediană a scenei româneşti a rămas în amintirea noastră nu atât ca o inegalabilă actriţă de teatru şi film, pe al cărei chip s-au întrupat toate bucuriile şi durerile lumii, ci, mai ales, ca o stare sufletească a omului, sublimată în artă. O stare emoţională care te pune pe gânduri prin idealul mistuitor căruia i s-a dăruit, o stare de dor de care vorbele se apropie cu sfială, ca-ntr-o supremă şi sfântă închinare.
Vrancea este ea insăşi o stare de dor a celor care doresc să contemple eternităţile, pentru că această „gură de rai“ este cu adevărat o eternitate, vie şi activă, al cărei puls răzbate din inima munţilor, din istoria şi tradiţiile care au personalizat-o în armonia neamului şi a lumii.
„În Vrancea nu sunt numai munţi“
Leopoldina Bălănuţă a văzut lumina zilei în satul Hăulişca, component al comunei Păuleşti (Vrancea), la miezul de noapte dintre 21 şi 22 noiembrie 1934, între două zodii: Scorpionul, care i-a prezis alegerea unei profesii în care va obţine mari satisfacţii, dar numai prin muncă tenace, şi Săgetătorul, care îi va solicita din plin puterea de creaţie, aşa cum s-a şi întâmplat.
„M-am născut la 12 noaptea, spunea ea mai târziu. Era începutul unei ierni cumplite şi m-au declarat pe 10 decembrie. În noaptea aceea, tata se întorcea de la deal cu căruţa cu fân. Nu s-a uitat la mine vreo două săptămâni, mi-a povestit el mai târziu, pentru că voia băiat“. Până la urmă a luat-o în braţe şi i-a spus că nu o dă nici pe o sută de băieţi.
Tatăl ei, Nicolae Bălănuţă, s-a mutat la Focşani în 1941, împreună cu familia, ca preot la Capela Militară. Cu gradul de maior, a luptat în linia întâi pe frontul de est până la Cotul Donului, unde a căzut prizonier. Reîntors în ţară după instaurarea comunismului, suportă cu greu presiunea regimului, în 1957 fiind arestat şi întemniţat fără ca familia să ştie unde este sau dacă măcar a fost judecat şi condamnat.
După absolvirea şcolii primare, Leopoldina Bălănuţă se înscrie în anul şcolar 1945-1946 la Liceul de Fete, Colegiul Naţional „Al. I. Cuza“ de astăzi, pe care îl absolvă în 1951. Viitoarea actriţă îşi aminteşte cu mare sensibilitate de copilărie şi adolescenţă. „Nu ştiu dacă cunoaşteţi ce înseamnă să trăieşti în apropierea muntelui, scria ea în 1963, când a debutat în cinematografie. Şi în Vrancea nu sunt numai munţi. E un peisaj foarte divers. Sunt şi ape, şi păduri în care cresc brazi şi mesteceni, dar şi oameni“, iar în 1989 declara la Radio România Actualităţi: „Când eram eu mică, primăvara venea… primăvara iarba era încolţită şi erau pajişti de violete şi de flori galbene şi mergeam la Înviere. Se umpleau drumurile satului de oameni cu lumânări aprinse, în special tineri şi copii, cei mai în vârstă rămânănd la slujba de Înviere până se termina. Ajunşi acasă, noi, copiii, aşteptam să vină mama, tata şi bunicii de la biserică, şi ciocneam ouă roşii.(...) Dar cel mai minunat obicei din Vrancea de atunci era că în prima zi de Paşte fetele de aceeaşi vârstă se prindeau surate. Ne legam astfel să nu ne facem rău una alteia până la moarte“.
Respinsă la Institutul de Teatru cu 10 la admitere
După absolvirea liceului în 1951, Poldi, cum aveau să-i spună mai târziu prietenii, a susţinut examenul de admitere la Institutul de Teatru din Bucureşti de patru ori, l-a promovat de fiecare dată, dar nu putea urma cursurile din cauza „dosarului politic“ al preotului. Şi pentru că facultatea îi închidea porţile, un an s-a angajat la Magazinul Dunărea din Focşani, unde număra bonurile, apoi a suplinit un an româna şi istoria la Şcoala din Jariştea, unde i-a învăţat pe elevi cum se organizează o serbare şcolară, iar pe colegii de cancelarie – o formaţie artistică.
În anul 1953 a obţinut din nou nota 10 la admitere, dar a fost respinsă pe aceleaşi motive politice. Rectorul Institutului de Teatru i-a îngăduit totuşi să urmeze cursurile, la două luni de la deschiderea lor.
„Am intrat prin negocieri, i se destăinuia actriţa lui Iosif Sava, la una din seratele acestuia. Rector era un domn Popescu, cam negricios la faţă, pe care l-am întrebat dacă are şi el copii. M-am angajat să obţin pe tot parcursul studiilor numai note de 10. Cred că i s-a făcut milă de mine şi m-a trimis la clasa doamnei Marietta Sadova, căreia i-am explicat ce se întâmplase. M-am ambiţionat şi toată facultatea am obţinut numai note de 10. O singură dată am luat un 9, dat de marele profesor Tudor Vianu la Estetică, deşi meritam 8 sau chiar 7. Domnul profesor era foarte generos cu studenţii“.
Din 1953, Leopoldina Bălănuţă devine deci studentă la clasa Mariettei Sadova, alături de Florin Piersic, Ica Matache, Cosma Braşoveanu, Dumitru Furdui, Ioana Bulcă, Lucia Mara ş.a.
„Dispreţuind propovăduitorii infatuaţi ai marilor idealuri…“
Marea actriţă vrânceană şi-a ales această profesie dintr-un îndemn al preaplinului ei sufletesc. N-a regretat niciodată că şi-a ales această aventură fantastică a spiritului, retrăind pe scenă atâtea destine amestecate cu propria-i viaţă. Curăţenia morală exemplară a actriţei se dezvăluie şi din câteva interviuri: „Eu cred că un adevăr pe care îl simţi şi pe care nu-l mărturiseşti se întoarce împotriva ta ca o otravă. Când am ajuns la adolescenţă, am înconjurat-o cu grijă şi am respectat-o, iubind-o. Iubind şi învăţând, citind şi dansând şi căutându-mi cu grijă calea ce aveam s-o urmez, aşa a trecut adolescenţa mea. Dispreţuind minciuna, răutatea, bunul plac şi, mai ales, pe propovăduitorii infatuaţi şi fără scrupule ai falselor idealuri. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă atunci, în cea mai frumoasă şi mai curată perioadă a vieţii mele, pentru ca niciodată să nu-mi fie ruşine de tinereţea mea“.
Şi aşa a procedat în iunie 1989, la împlinirea unui secol de la trecerea lui Eminescu în eternitate, când a fost invitată să participle la dezvelirea bustului poetului din Piaţa Teatrului „Mr. Gh. Pastia“ şi a electrizat auditoriul cu un recital de poezie din creaţia lui Eminescu. Cu câtva timp mai înainte, Leopoldinei i se solicitase un interviu pentru „Revista noastră“, publicaţie a elevilor de la Colegiul Naţional „Unirea“ de azi, pe care l-a refuzat politicos, trimiţându-i regretatului profesor Petrache Dima, iniţiatorul evenimentului, o tulburătoare scrisoare, din care reproducem câteva pasaje:
„Am primit plicul dv. cu întrebările. Le-am citit, răscitit şi mi-am dat seama, în vreo două zile care au trecut de atunci, că sunt incapabilă să scriu două rânduri în legătură cu cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea, dar care a fost şi foarte umbrită de nişte evenimente şi de nişte concepţii aşa-zise noi despre şcoală, încât aş fi nevoită să scriu lucruri care nu ar putea fi publicate, pentru că ar fi pline de amărăciune şi poate nu sunt eu cea mai în drept să judec ceea ce a fost liceul într-o anumită perioadă din ţara noastră.
Cum aş putea spune, de pildă, că Eminescu era prezent în manual doar cu «Împărat şi proletar», că Arghezi, Blaga, Barbu şi câţi alţii nici nu figurau în manualele noastre, că am trecut ca gâsca prin apă la atâtea materii, că dacă nu aş fi avut bunul simţ să mă pun la punct mai târziu cu lecturile, aş fi astăzi, iertaţi-mi expresia, tufă. (…)
Singurul lucru de care sunt sigură că a contribuit la formaţia mea a fost distincţia profesorilor mei, buna lor credinţă, bunăvoinţa şi înţelegerea faţă de noi, elevii. Ne-au învăţat să fim drepţi, cinstiţi, să nu furăm munca altuia, să spunem adevărul şi, ce e mai important, e că mereu am senzaţia, ascunsă undeva în adâncul inimii mele, că m-au învăţat să sper“.
„Teatrul e ca o dragoste dureroasă“
În cele peste 50 de roluri pe care le-a interpretat pe scena Teatrului Mic şi a Teatrului Foarte Mic (în ultima perioadă, câteva şi la Teatrul Naţional) şi alte 50 la radio şi televiziune, Leopoldina a rămas neabătut credincioasă idealului său artistic: „Teatrul e ca o dragoste dureroasă… Arde în tine ca o flacără şi, dacă ştii s-o stăpâneşti, flacăra nu se stinge. De nu, te pârjoleşte rău…“
A lucrat cu mari regizori de teatru şi film precum Andrei Şerban, Ion Cojar, Silviu Purcărete, Dinu Cernescu, Alexa Visarion, Mircea Veroiu, Lucian Pintilie, Dan Piţa, Mircea Mureşan, a jucat alături de Florin Piersic, Victor Rebengiuc, Mircea Albulescu, Amza Pellea, Olga Tudorache, Ion Marinescu, Mariana Mihuţ, Stefan Iordache, Dem Rădulescu, Mitică Popescu, Dorel Vişan şi mulţi alţii.
Un chip pentru toate durerile şi speranţele lumii
Prin 1980, un prieten i-a făcut horoscopul actriţei, plecând doar de la datele de naştere şi profesie. Acesta i-a prezis, printre altele, câteva lucruri care ulterior aveau să devină realitate. Anul 1986, i-a spus prietenul ei, va fi anul cel mai dureros din viaţa actriţei (în acest an s-a stins din viaţă tatăl). „În anul 1989 vor creşte ghiocei din sânge“ – a mai prevestit, apocaliptic, horoscopul. Ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 ştim cu toţii, cu precizarea că, după un sfert de veac de la evenimente, ghioceii s-au ofilit şi primăvara vieţii noastre tot n-a venit. În 1990, a mai continuat horoscopul, Leopoldina va atinge apogeul carierei ei. Şi aşa s-a şi întâmplat: cunoscutul regizor Andrei Şerban a distribuit-o în rolul Medeea din piesa „O trilogie antică“, obţinând în ţară şi peste hotare un succes răsunător.
Cariera cinematografică şi-a început-o în 1963 cu „Pisica de mare“. Filmografia ei numără doar 20 de roluri, neavând ocazia să-şi tezaurizeze imensa sensibilitate pe care actriţa şi-a cultivat-o, identificându-se cu unele dintre eroinele literaturii dramatice româneşti şi universale. Un succes deosebit a obţinut în „Nunta de piatră“, realizat de Mircea Veroiu şi Dan Piţa în 1973 după două povestiri ale scriitorului Ion Agârbiceanu. Filmul a primit trei premii la un festival internaţional din Panama: pentru cel mai bun film de artă, cea mai bună imagine şi cel mai bun rol episodic. Este greu de spus însă care sunt piscurile ei artistice, pe scenă sau pe ecran, pentru că a interpretat inconfundabil fiecare rol, s-a contopit cu personajele într-un joc incandescent, izvorât dintr-o neasemuită vibraţie interioară.
Aşa s-a stins din viaţă în dimineaţa zilei de 14 octombrie 1998, ziua Sfintei Parascheva, devenind o amintire care ne va da veşnic puterea de a visa şi a ne păzi cu demnitate visurile….
Prof. Valeriu Anghel
Articol republicat în Ziarul de Vrancea cu prilejul evocării marii actrițe originare din Vrancea, la 89 de ani de la naștere
Prima publicare a avut loc în noiembrie 2014
Citiți și:Portretul unei mari actrițe, originară din Vrancea: Leopoldina Bălănuţă;
Doamnele care au făcut faima Vrancei
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
VIDEO | Conferința de presă a echipei de robotică „AICitizens” a CN „Al.I.Cuza” Focșani după întoarcerea din SUA
Anunțuri ZdV Premium
Comentarii: 1
Adaugă comentariu
Silviu Cristescu, acum 3444 zile, 14 ore, 39 minute, 8 secunde 
