Pe urmele istoriei

Analiza profesorului vrâncean Valeriu Anghel în ZdV: Despre hărțile însângerate ale României

Valeriu Anghel
21 feb 2022 3073 vizualizări

Hărțile însângerate ale României: bucăți din trupul ei – monedă de schimb între marile puteri

Născut pe pământurile dintre Carpați, Dunăre și Mare, situate la una dintre cele mai devastatoare răscruci ale istoriei, poporul român a trebuit să sufere consecințele nefaste ale tuturor târguielilor cu care se încheiau războaiele dintre marile puteri europene.

În mentalul colectiv românesc, Bucovina e percepută „la pachet“ cu Basarabia. Drama istorică a celor două provincii românești coincide doar după 1940, când amândouă au fost anexate de sovietici. Bucovina a fost însă obiectul unui rapt la fel de odios ca acela al Basarabiei cu aproape patru decenii mai înainte.

Aducând vorba despre Bucovina, veteranul de război Ioan Lungu se întreba, cu ani în urmă, dacă Ucraina, atunci când a devenit stat independent, nu s-a rătăcit cumva prin Europa şi n-a mai văzut bine graniţele cu România. Ca să înţelegem ce a vrut să spună un om de peste 100 de ani, să presupunem că părinţii lui locuiau, când s-a născut, în Cernăuţi. În 1912 s-a înscris în registrul de naşteri ca cetăţean al Imperiului Habsburgic, acasă vorbindu-se româneşte şi oficial nemţeşte. După 1918, a aruncat germana pe apa Prutului şi a învăţat carte în română. Când s-a căsătorit, după 1944, la primărie vorbea ruseşte şi cu nevasta româneşte. Începând cu 1991, când Ucraina s-a dezlipit de URSS, dar cu Bucovina de Nord la subsuoară, la oficiul de pensii vorbea ucraineană şi doar acasă româna, apoi, cu Ştefan cel Mare în suflet, a trebuit să-şi dea votul Iuliei Timoşenko, ultimul, căci între timp s-a stins. Ceva „modern“,dacă ne uităm bine pe hartă: cel puţin o treime din europeni se află într-o situaţie similară, fără ca cineva să se întrebe din ce ţară le spun ei nepoţilor că sunt.

„Ţara de Sus“ a Moldovei – un mugure de cer înflorit pe pământ

Moldova de Sus, cu ţinuturile Cernăuţilor şi Sucevei, a fost încă de la început nucleul statului moldav întemeiat în 1359. Primii domnitori Muşatini sunt înmormântaţi la Rădăuţi, iar capitala noului voievodat s-a aflat mai întâi la Siret, apoi la Suceava. Aici sunt şi cele mai însemnate mânăstiri, adevărate podoabe de cultură şi artă, ridicate de Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş.

Conflictul ruso-turc din anii 1768-1774 a stârnit temerile Austriei privind expansiunea Moscovei spre Strâmtori. În acest context, Viena a încheiat în 1771 un acord secret cu sultanul, promiţându-i ajutor militar în schimbul cedării Olteniei, dar în urma unei călătorii incognito a viitorului împărat Iosif al II-lea, fiul Mariei Tereza, pe Valea Oltului, habsburgii au renunţat la acest proiect având în vedere sărăcia provinciei. Nordul Moldovei a fost evaluat însă la peste 21 milioane de florini, aşa că armata austriacă a ocupat acest teritoriu în septembrie-octombrie 1774. La începutul lui noiembrie acelaşi an, Maria Tereza nota: „... în chestiunea moldovenească, n-avem deloc dreptate; trebuie să mărturisesc că nu ştiu cum ne vom descurca; va fi greu să o facem cu cinste și mă doare“.

Tratatul de pace care va consfinţi alipirea Bucovinei de Nord la Imperiul Habsburgic avea să fie încheiat la 7 mai 1775. De acum încolo se încetăţeneşte şi denumirea de Bucovina, în germană Bucheland, derivat de la slavul buk (făget, pădure de fagi), toponim atestat documentar într-un act dat de Roman I în 1392.

În momentul ocupării, Bucovina numără 48.000 de români, 15.000 de ruteni (ucraineni) şi 7.000 armeni, ruşi, evrei. În perioada 1784-1912, populaţia provinciei a crescut de aproape 6 ori, numărul românilor de 3 ori, al rutenilor de aproape 10 ori, iar al evreilor, de la 526 în 1.784 la peste 100.000 în 1912. În acest an, de pildă, din cei 2.995 negustori, 2.517 erau evrei şi numai 45 români.

Deşi învăţământul era în limba germană, ca element pozitiv putem menţiona creşterea spectaculoasă a şcolarizării copiilor, de la 13% În anul şcolar 1870/1871 la cca 96% în 1912/1913.

În a doua jumătate a secolului XIX se înregistreză însă o resurecţie a spiritului naţional, de reţinut fiind aniversarea a 400 de ani de la zidirea Mânăstirii Putna din 1871, cu participarea lui Eminescu, Slavici, Ciprian Porumbescu, A. D. Xenopol, Kogălniceanu, Cuza, Alecsandri.

După ce a făcut parte din Moldova marilor noştri domnitori timp de 415 ani, Bucovina avea să rămână sub austrieci 144 de ani, până în 1918, când revine la patria mamă.

Stăpânirea austriacă a Bucovinei a fost contradictorie: pe de o parte a fost ferită de războaie o perioadă îndelungată, a modernizat instituţiile, a separat justiţia de administraţie, a încurajat agricultura, meşteşugurile şi comerţul, dar, pe de altă parte, a încredinţat austriecilor principalele pârghii de conducere a vieţii politice, economice şi culturale, care au susţinut colonizarea şi imigraţia, transformând Bucovina într-o regiune multietnică.   

În acest context, interesantă este evoluţia oraşului Cernăuţi, la început un mic târg moldovenesc, cu case vechi de lemn, care a cunoscut o dezvoltare urbană importantă, ajungând să fie numit „Mica Vienă“ a Estului, o adevărată oglindă a puterii imperiale. Numărând 87.000 de locuitori în 1910 (români, germani, evrei, ruteni, polonezi şi armeni), oraşul bucovinean căpătase un aer cosmopolit de important centru cultural, din 1875 având şi Universitate.

În programul lor politic, românii bucovineni au urmărit consolidarea caracterului românesc al fostei Țări de Sus a Moldovei, prin biserică şi şcoală, separarea de Galiţia şi constituirea unui ducat autonom. Lucrul acesta a fost posibil la 4 martie 1849, când Franz Iozef a promulgat noua Constituţie a imperiului. Vizitat de un jurnalist britanic în 1850, Cernăuţii păreau unul dintre cele mai frumoase oraşe: „Drumul pe care se intră în Bucovina este unul dintre cele mai bune ce pot fi întâlnite într-o ţară şi în câteva ore am ajuns în capitală, Cernăuţi, pentru noi o adevărată oază în pustietate, faţă de străzile înguste şi colibele de lemn din Turcia sau răsfiratele şi prost întocmite oraşe din sudul Rusiei“.

„Dreptul istoric“ invocat mereu de invadatori

Când au ocupat Bucovina, în 1774, Austria a invocat „dreptul istoric“ pe care îl avea asupra regiunii considerate parte din Pocuţia (inclusă în Imperiul Habsburgic, după împărţirea Poloniei). În realitate, Pocuţia făcuse parte din Moldova lui Ştefan cel Mare şi nu invers.

 Istoriografia rusă şi ucraineană susţin, la rândul lor că, în secolele XI-XII, Bucovina a făcut parte din statul medieval kievean al Rusiei. La fel a susţinut şi istoricul de etnie germană Eduard Robert Rössler, care afirma că Bucovina este leagănul poporului ucrainean şi că românizarea ucrainenilor s-a produs prin afluxul necontenit al românilor din Transilvania, veniţi acolo din sudul Dunării.

În timpul lui Iosif al II-lea, limba oficială în Galiţia (din care făcea parte și Bucovina) era germana, liantul lingvistic al numeroaselor provincii ale imperiului. După deschiderea granițelor în 1786, Bucovina a fost invadată de elemente galițiene (preoți, învățători, negustori, funcționari, meseriași), limba polonă devenind și ea oficială într-un fel, ceea ce a avut ca efect o slavizare a numelor. Această slavizare a servit apoi ucrainenilor în „demonstrarea“ caracterului slav al Bucovinei.

La 23 iunie 1940, Molotov, ministrul sovietic de externe, i-a comunicat ambasadorului german la Moscova că „soluționarea problemei basarabene nu mai suferă amânarea“. Cu această ocazie și-a exprimat însă și pretenția de a anexa și Bucovina. Ambasadorul a fost reținut față de ocuparea Bucovinei, deoarece nu era menționată în Protocolul secret din 23 august 1939. Führerul se considera moștenitorul defunctului Imperiu Habsburgic, al cărui cetățean fusese, și considera cererea sovietică un atentat la patrimoniul istoric al națiunii germane.

La 26 iunie 1940, ministrului român la Moscova, George Davidescu, i se înmânează, la orele 22, o notă ultimativă prin care URSS cerea României cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord. Ocuparea Bucovinei de Nord l-a iritat mult pe Hitler, receptând acest pas al lui Stalin ca un semn al presiunii ruse spre Vest. Acest diferend dintre Hitler și Stalin pe tema Bucovinei de Nord a constituit încă un argument pentru întocmirea planului de atacare a Uniunii Sovietice.

După înfrângerea Germaniei, Bucovina de Nord a rămas în componența URSS 47 de ani, până în 1991, când Ucraina a devenit independentă, cu Bucovina de Nord ținută strâns în poală. În timpul lui Stalin, conaționalii noștri din Basarabia și Bucovina de Nord au fost împărțiți în „moldoveni“ și „români“. La recensământul din 1989, în Ucraina, erau 324.525 „moldoveni“ și doar 134.825 „români“, împreună constituind a treia etnie, după ucraineni și ruși. Procesul de ucrainizare a românilor, care l-a înlocuit pe cel de rusificare, este evident prin numărul de școli în „moldovenească“: 124 în RSS Ucraineană și 84 în tânărul stat ucrainean. Ucrainizarea rapidă, menită să înlăture tot ce ținea de ruși, i-a prins în vârtejul deznaționalizării și pe români.


Târguieli pe seama teritoriilor locuite de români

Locuitorii Moldovei s-au organizat în formațiuni politice mai mici cu mult înainte de întemeierea statului, popularea teritoriului care avea să devină Moldova lui Ștefan cel Mare începând pe timpul primilor mușatini dinspre Carpați spre zonele de margine. Pe timpul lui Alexandru cel Bun, sate moldovenești se întâlneau până la Bug. Când, pe la mijlocul secolului XVIII, guvernul rus a trimis un cazac „în recunoaștere dincoace de Bug“, acesta nota în raportul său că în nicio localitate din cele vizitate nu a apărut vreun supus rus și n-a auzit decât vorbă moldovenească și tătărască.

Cu trupul sfârtecat de habsburgi, care ocupaseră Cetatea Sucevei și Mânăstirea Putna (cu mormântul lui Ștefan cel Mare), Rădăuți și Câmpulungul, precum și lăcașurile de preț Voroneț și Sucevița, Moldova cunoaște încă o amputare de teritoriu, de data aceasta din partea Rusiei țariste.

Începutul de secol XIX, plin de convulsii, frământări și modificări neașteptate de frontiere a fost dominat de lupta pentru hegemonie între visurile imperiale noi ale lui Napoleon Bonaparte și vechile imperii care stăpâneau sau voiau să pătrundă la gurile Dunării. Rusia era tot mai nemulțumită de influența crescândă a Franței în Balcani, unde majoritatea populațiilor era ortodoxă. Pe de altă parte, în anumite momente prevalau interesele ruso-franceze în detrimentul Austriei. Restabilirea păcii între Anglia și Poarta Otomană îi deranja pe ruși. În acest vălmășag de interese, principatele dunărene ajunseseră monedă de schimb pusă în joc la masa tuturor tratativelor.

Pe fondul războiului ruso-turc din anii 1806-1812, la mijlocul lui noiembrie 1807, țarul Alexandru I sugera ambasadorului francez la Petersburg să transmită la Paris cererea oficială a Rusiei de a anexa Principatele, intrând astfel în cursa abil întinsă de Napoleon, care a acceptat propunerea, cerând în schimb Silezia. Reluarea pregătirii militare de către Imperiul Habsburgic l-a determinat pe Napoleon ca la întâlnirea cu Alexandru I din toamna anului 1808 de la Erfurt să accepte încorporarea Țărilor Române în Imperiul Țarist, pe care armata rusă le ocupase din 1806. Marele Vizir n-a acceptat însă sacrificarea Țărilor Române de dragul încheierii păcii.

În fața intransigenței Porții și a răcirii relațiilor cu Napoleon, Rusia a lăsat să se înțeleagă că s-ar mulțumi numai cu Moldova de dincolo de Prut, pentru celelalte teritorii românești cerând un echivalent în bani. Concentrarea unei armate franceze imense în Polonia l-a obligat pe Alexandru I să ceară delegației rusești semnarea cât mai degrabă a păcii, lucru ce s-a realizat în mai 1812 la București, tratatul încheiat stipulând ca „hotarul dintre cele două state să fie pe râul Prut, de la intrarea acestuia în Țara Moldovei și până la locul unde se întâlnește cu fluviul Dunărea“. Ca să nu complice lucrurile, sultanul Mahmud al II-lea a semnat tratatul fără să mai aștepte deznodământul campaniei franceze în Rusia.

Prin tratatul încheiat (cu acordul lui Napoleon), Rusia reușea, fără niciun drept istoric, să smulgă jumătate din trupul Moldovei, acaparând un teritoriu care nu-i aparținuse niciodată.

După anexare a urmat colonizarea Basarabiei cu alogeni (ruși, ucraineni, bulgari, greci, polonezi, germani, evrei etc.). Ținuturile Tighina, Ismail și Cetatea Albă adăposteau și unele colonii găgăuze (populație de origine turcică, convertită la creștinism, venită din Bulgaria în locul tătarilor alungați). Cu toate încercările de rusificare în masă, elementul autohton românesc a rămas tot timpul preponderent. În 1910, de pildă, la aproape o sută de ani de la anexare, românii aveau 66% din populație, ucrainenii și rușii 20%, iar bulgarii și găgăuzii puțin peste 6%.

„Protecția“ Principatelor, la cheremul celor care câștigau războaiele

În mai 1853, Rusia rupe relațiile diplomatice cu Turcia, ca urmare a refuzului acesteia de a permite protecția rușilor asupra creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman, „ca o obligație de drept internațional“. La începutul lui iulie trupele țariste trec Prutul și ocupă Principatele, fără a declara război Turciei, puterea suzerană a acestora. În octombrie, Turcia (căreia ulterior i se alătură Anglia, Franța și Austria) declară război Rusiei și începe Războiul Crimeei (1853-1856).

Sub presiunea armatelor austriece, trupele țariste renunță la protecție și părăsesc Țările Române în aprilie-septembrie 1854. În locul lor ne ocupă Austria, ca „să ne apere împotriva unei eventuale invazii a rușilor“. Anglia, Franța, Austria și Turcia constituie o comisie care să rezolve problemele Moldovei și ale Țării Românești.

Rusia este învinsă și în februarie – martie 1856 are loc un Congres de pace la Paris. Partea din tratat privitoare la Principate prevedea revenirea la suzeranitatea otomană asupra acestora și retrocedarea către Moldova a județelor Bolgrad, Cahul și Izmail din sudul Basarabiei. Dobrogea făcea parte din Imperiul Otoman.

La 23 aprilie 1877, armatele ruse intră în România și a doua zi declară război Turciei. În urma bătăliilor de la Plevna, Smârdan și Vidin, în care trupele române ies victorioase, turcii cedează. În februarie – martie 1878 au loc tratative în cadrul cărora turcii recunosc Independența României declarată cu un an în urmă. Dobrogea este cedată de turci Rusiei, care o schimbă cu cele trei județe din sudul Basarabiei pierdute în 1856.

În urma hotărârii românilor din provinciile rupte din trupul țării, la 1 Decembrie 1918 acestea au revenit la patria-mamă. După o acerbă luptă diplomatică de recunoaștere a Marii Uniri, la 28 octombrie 1920 s-a semnat Tratatul de recunoaștere, fără – atenție! – Statele Unite ale Americii, care, în privința Basarabiei, doreau să se pronunțe și Rusia Sovietică (!). Unirea Basarabiei cu România a fost recunoscută de americani abia după 15 ani, în 1933, în timpul președinției lui Franklin Delano Roosevelt (ales președinte cu un an înainte), la sugestia secretarului de stat Cordell Hull. În 1919, președintele SUA de atunci, Woodrow Wilson, refuzase să semneze tratatul de la Versailles, deși era un susținător al autodeterminării popoarelor. Rusia, devenită URSS, n-a făcut-o niciodată...

1940. Mână-n mână – „ciuma roșie“ și „ciuma brună“

Liniștea și pacea de care începuseră să se bucure, în sânul aceleiași mari familii, toți românii, atât de râvnite de moșii și strămoșii lor, aveau să fie tulburate brutal în urma înțelegerilor secrete din 23 august 1939 între reprezentanții celor două „ciume“ care au bântuit umanitatea în secolul trecut: „ciuma roșie“ – bolșevismul și „ciuma brună“ – nazismul.

Delimitându-și sferele de influență în Europa prin Pactul Ribbentrop-Molotov, rușii n-au uitat să solicite Germaniei recunoașterea „intereselor speciale“ pentru Basarabia, cerere concretizată în art. 3 al Protocolului adițional secret: „În privința Europei Sud-Estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană își declară totalul dezinteres politic față de aceste teritorii“.

Pentru români, urmările odioasei înțelegeri au venit în fatidicul an 1940. În ultimatumul din seara de 26 iunie, guvernul sovietic cerea României „să-i înapoieze cu orice preț“ – în 48 de ore – Basarabia, „locuită în principal de ucraineni“, dezlipită de România de la Uniunea Sovietică (Rusia) în 1918, „călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei cu Republica Sovietică Ucraineană“. În plus, cerea și „transmiterea“ către URSS a Bucovinei de Nord (fostă provincie a Coroanei Austriece), ca despăgubire pentru marile pierderi pricinuite Uniunii Sovietice prin dominația de 22 de ani a României asupra Basarabiei.

Rămasă fără sprijin internațional, România a acceptat, după două întruniri ale Consiliului de Coroană, ultimatumul sovietic în forma în care a fost transmis. A doua zi, la 28 iunie 1940, ora 13, Armata Roșie trecea Nistrul, ocupând Basarabia și Bucovina de Nord (împreună – o suprafață de 50.500 kmp și o populație de peste 3.700.000 de locuitori).

În urma „arbitrajului“ germano-italian („Dictatul de la Viena“) din 30 august 1940, România pierdea și partea de nord-vest a Transilvaniei, predată Ungariei, iar la 7 septembrie același an – județele din sudul Dobrogei – Durostor și Caliacra. Ca rezultat al acestor „cedări“ România se micșora cu o treime din suprafață (97.900 kmp) și din populație (6.160.000 de locuitori). Începea una dintre cele mai mari tragedii din istoria sa modernă, sute de mii de români fugind cu ce aveau pe ei din fața Armatei Roșii și a trupelor horthyste.

Interesele Moscovei pentru teritoriile de la nordul gurilor Dunării și Mării Negre au rămas neschimbate până astăzi. Într-o revistă „Aurora“, editată de sovietici după 1985, citeam că Republica Moldova dădea un sfert din producție de struguri a Uniunii Sovietice și o cincime din cea de cartofi.

Lozinca horthyștilor în Transilvania: „Fără îndurare!“

„Conviețuirea“ dintre românii și maghiarii din Transilvania are rădăcini istorice care n-au dus niciodată la o împăcare între cele două etnii. Oricât s-ar supăra conaționalii noștri maghiari, realitățile cunoscute nu numai în țară, ci și în străinătate, vorbesc de la sine. Iată ce scria Georges Clemenceau, viitorul prim-ministru al Franței, în ziarul La Justice din 12 mai 1894: „Românii sunt lipsiți de orice drepturi politice. Românii din Ungaria și Transilvania, în număr de 3,5 milioane, ar avea dreptul, proporțional, la 75 de deputați din cei 417 câți are Camera și nu au niciunul. Libertatea presei e absolut iluzorie“.

Potrivit recensămintelor ungurești dintre anii 1880 și 1910, românii constituiau majoritatea populației, în procent de 46,20%, în timp ce maghiarii reprezentau 25,70%, germanii – 11,6%, secuii – 7%, restul fiind sârbi, croați, ruteni (ucraineni), slovaci etc. Aceeași situație este confirmată și de componența etnică a localităților din Transilvania: românii aveau majoritatea în 64,70% din localități, maghiarii în 13,40%, secuii în 5,10%, germanii în 7,60%, alții în 5,20%.

După Marea Unire din 1918, ungurii și secuii s-au organizat în Partidul Maghiar, înființat în decembrie 1922 la Cluj. La alegerile comunale din februarie 1926 a participat în cartel electoral cu liberalii și a obținut numeroase locuri în consiliile județene și comunale. La scrutinul din 1927 au obținut 8 mandate în cameră și unul la Senat. La alegerile parlamentare din 1937 a obținut 19 locuri în Camera Deputaților și 2 la Senat. A fost dizolvat cu toate celelalte partide de Carol al II-lea în 1938.

În perioada septembrie 1940 – octombrie 1944, cât a durat administrația maghiară impusă prin Dictatul de la Viena, regimul horthyst a încercat să extermine și să elimine populația românească prin crime și maltratări, expulzări și dislocări masive de populație, maghiarizarea forțată prin intermediul religiei, internări în lagăre de concentrare etc. Nu suntem și n-am fost niciodată antimaghiari, suntem dintre aceia care iartă, dar nu uită.

Programul de exterminare a populației românești din Transilvania a fost teoretizat într-o broșură semnată de Dücso Csaba, publicată în 1939 sub titlul „Nincs Kegyelem“ („Fără îndurare“), unde scria: „Voi suprima pe fiecare valah ce-mi iese în cale! Nu va fi îndurare. Voi aprinde satele valahe noaptea! Voi trage în sabie toată populația; voi otrăvi toate fântânile și voi ucide și copiii din leagăn. În genere, voi distruge acest neam! (...) Nu va fi pentru nimeni nicio milă.“

Cu acest program în mână, horthyștii au ucis 919 români, au fost schingiuiți 1126, bătuți 4128 și arestați 15.893 numai între 30 august 1940 și 1 noiembrie 1941. În anii următori aveau să li se adauge alte acțiuni, la fel de cumplite.

Întoarcerea armelor – un bolovan care s-a rostogolit urât

Încercând să estompeze șuierul rachetelor și huruitul tancurilor înșirate de-a lungul graniței cu Ucraina, declarațiile lui Vladimir Putin ni se par aidoma celor rostite de Viaceslav Molotov la 26 august 1944: „URSS nu are intenția să obțină o parte oarecare din teritoriul românesc, să schimbe ordinea socială existentă sau să aducă vreun prejudiciu independenței României. Guvernul sovietic consideră că este necesar să se restabilească, cu ajutorul trupelor românești, independența României, eliberând țara de opresiunea fascistă“.

Ceea ce s-a și întâmplat: teritoriul României a fost curățit de trupele germane numai de armata română. Urma să elibereze și Transilvania. „Guvernul român are convingerea fermă că tot ceea ce a fost convenit cu URSS va fi respectat întrutotul. Guvernul român consideră că raporturile prietenești, sincere și de încredere mutuală cu URSS constituie un element esențial al politicii externe a României“ – declara Grigore Niculescu-Buzești la 12 septembrie 1944 la București, în timp ce la Moscova sovieticii impuneau altceva.

După întoarcerea armelor împotriva Germaniei hitleriste, românii aveau să lupte alături de Armata Roșie 260 de zile. Campania militară dusă alături de sovietici avea să ne coste peste 350 de milioane de dolari. Ostașii români au înaintat 1000 de km până în inima Boemiei, pierzând în lupte 5.078 de ofițeri, 4.894 subofițeri și 159.760 soldați și a capturat 103.214 prizonieri. Numai pentru cucerirea Oradei s-au înregistrat aproape 30.000 de morți.

În loc să fim recunoscuți ca a patra țară învingătoare, Convenția de Armistițiu a impus României despăgubiri către URSS în valoare de 300 milioane dolari, care trebuiau plătite în șase ani sub formă de mărfuri, produse petroliere, lemn, vapoare maritime și fluviale etc. Nimeni n-a contorizat jaful rusesc care a ținut până în 1958, perioadă în care România a fost practic sub ocupație sovietică.

Sub ce ocupație om fi acum, din moment ce statul român a prorogat plata indemnizațiilor celor refugiați, expulzați sau deportați de horthyști în 1940, rămânând în plată doar cei deportați de comuniști după 1945, nu ne dăm seama.

Privind peste umăr către Bruxelles, cu pâslari rusești în picioare

Între 1941 și 1944, Basarabia este reintegrată în hotarele României, dar în august 1944 este ocupată din nou de Armata Roșie și anexată Uniunii Sovietice. Pe lângă Basarabia și Bucovina de Nord este alipit și Ținutul Herța, care nu fusese niciodată anexat până atunci, din „greșeala“ unui general sovietic, care nu știuse unde să se oprească.

În perioadele 1940-1941 și 1944-1953, sute de mii de locuitori ai Basarabiei sunt uciși, închiși în lagăre sau deportați în Siberia, politica de deznaționalizare continuând și după această dată. La recensământul din 1989, structura populației din RSS Moldovenească era totuși net favorabilă românilor, în procent de 64,5%, ucraineni – 13,8%, ruși – 13%, găgăuzi – 3,5%, bulgari – 2%, evrei – 1,5%, alte naționalități – 1,7%.

După căderea comunismului în 1989, în Basarabia se petrec fulgerător o serie de evenimente care nu vor rezolva decât parțial statutul românilor dintre Prut și Nistru. La 26 iunie 1990, Parlamentul de la Chișinău adoptă Declarația suveranității RSS Moldovenești, Mircea Snegur fiind ales președinte. În același an, la 16 august, în teritoriul din stânga Nistrului, controlat de forțe rusofone, este proclamată Republica Moldovenească Transnistria, care nu recunoaște apartenența la noua Republică de la Chișinău. Trei zile mai târziu, la 19 august 1990, parlamentarii și consilierii sătești de etnie găgăuză proclamă Republica Găgăuză.

În noiembrie 1990, Adrian Năstase, ministrul de externe al României, declara că România nu are pretenții teritoriale față de URSS. La 5 aprilie 1991, Ion Iliescu semnează Tratatul româno-sovietic cu Mihail Gorbaciov. Mircea Druc, prim-ministrul moldovean, cere amânarea ratificării tratatului, pe motiv că URSS va dispărea în curând. La 25 mai este adoptată noua denumire de Republica Moldova, care, trei luni mai târziu, la 27 august, își proclamă independența de stat, recunoscută în aceeași zi și de România. La 21 decembrie 1991, Republica Moldova semnează actele de constituire a Comunității Statelor Independente, alături de Rusia și Belarus.

În iarna 1991-1992 au loc confruntări armate între forțele transnistrene, sprijinite de Armata a XIV-a rusă, staționată în Transnistria, și detașamente ale Poliției de la Chișinău, susținute de voluntări moldoveni. Parlamentul ales la 27 februarie 1994 ratifică tratatul de aderare la CSI, renunță la Imnul de Stat „Deșteaptă-te, române!“ și declară „limba moldovenească“  limbă de stat.

Prin nouaConstituție și Legea privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova, adoptate în 1994, Transnistria și Găgăuzia devinrepublici autonome. Treptat, Mircea Snegur se îndepărtează de unioniști și de România, în 1995 Istoria Românilor fiind înlocuită cu Istoria Moldovenilor. Serviciile secrete ruse își făcuseră pe deplin datoria.

La intervenția OSCE, în 1994 se semnează un acord ruso-moldovean care stipula retragerea Armatei a XIV-a în trei ani. Promisiunea este reiterată la reuniunea OSCE din 2002, dar promisiunea rămâne doar promisiune, situație foarte convenabilă astăzi lui Putin.

Alegerile din februarie 2001 sunt câștigate de comuniști, Republica Moldova fiind singura țară din fosta Uniune Sovietică în care Partidul Comunist nu s-a reformat. Președinte este ales comunistul Vladimir Voronin, care se orientează când spre Bruxelles, când spre Moscova. Antiromânismul comunist devine tot mai evident, Voronin fiind susținătorul „moldovenismului“, deși numărul studenților moldoveni veniți în România crește de la an la an. Absolvenții nu se mai întorc însă în Republica Moldova, fie rămânând în România, fie migrând în Occident.

După Voronin este ales ca președinte un alt comunist, antiromân și antiunionist mai dur decât predecesorul său – Igor Dondon, de care moldovenii aveau să scape abia în 2020. Noul președinte, Maia Sandu, câștigă în 2021 un Parlament proeuropean și oarecum unionist, dar conflictul ruso-ucrainean aduce din nou nori negri asupra  românilor de dincolo de Prut. Frații lor de peste Nistru, câteva sute de mii, vor trebui să lupte, dacă va fi cazul, ca cetățeni ucraineni, cu o mașină de război greu de oprit.

Pactul Ribbentrop-Molotov reșapat, trupele speciale terestre (spețnaz)

Întâlnirile dintre Biden și Putin, apoi dintre miniștrii lor de externe Blinken și Lavrov, dublate de călătoriile separate ale celor două părți în Asia – Pacific au stârnit multe discuții.Nimeni nu mai contestă faptul că Rusia și Occidentul luptă pentru pace cu armele în mâini. Eșecul negocierilor se vede din satelit: rușii continuă să-și aducă masiv echipamente militare în jurul Ucrainei, NATO răspunde, parcă simbolic, cu soldați și armament pe flancul estic. Cum istoria se mai repetă uneori, totul aduce a Pactul Ribbentrop – Molotov din august 1939, când Hitler își ducea, în 1940, tehnica militară spre est, iar Stalin disloca la granițele din vest, în iarna anului 1941, un milion și jumătate de soldați.

Ucraina se află de fapt într-un război hibrid cu Rusia de 8 ani de zile, timp în care și-au pierdut viața peste 15.000 de ucraineni, finalizat până acum cu ocuparea Crimeei și a regiunii Dombas. Ceea ce nu convine Moscovei este dorința Ucrainei de a fi stat suveran și a avea dreptul de a-și formula singură opțiunile de politică externă. Concret – orientarea prooccidentală și aderarea la NATO.

În toată această inflamare a Occidentului, care îi apără pe ucraineni de ruși fără să ne spună cine îi apără pe românii din Bucovina de Nord și Basarabia de Sud de ucraineni, se uită de intervențiile sovietice în țările din sfera sa de influență, baza constituind-o trupele speciale terestre staționate în unitățile militare ucrainene din Odesa, Kiev și Ojgorod (Transcarpatia, la granița cu Slovacia de astăzi. „În aceste centre erau câte un batalion specializat pentru fiecare țară«vizată» – ne spune Tudor Păcuraru în „Planul Nistru – 1989“ apărută în 2020. Spre exemplu, Cehoslovacia, țară membră a Tratatului de la Varșovia, era vizată de un batalion specializat din cadrul Brigăzii 8 GRU din Districtul Militar Zacarpatia (...), care la ora 2 dimineața, în ziua de 21 august 1968, a ocupat în câteva minute Aeroportul Praha – Ruzyn, deschizând calea celor două regimente de cazaci din cadrul Diviziei 7 Aerodesant de Gardă, care au ocupat înainte de venirea zorilor principalele instituții. România era „vizată“ în 1989 de trei batalioane GRU – Spețnaz, cu un total de până la 1230 de militari din Zacarpatia, Kiev și Odesa“ (p.25-26). Acestea au înăbușit „Primăvara de la Praga“ în 1968 și au făcut „Revoluția“ română în 1989. La 21 ianuarie 1990, Biroul Politic al CC al PCUS aproba în unanimitate „Rezultatele intervenției trupelor spețnaz în România“. Ce naivi am fost și continuăm să fim!...

Pe unde mai sunt batalioanele acestea de intervenție în situații deosebite sau, dacă nu mai există, cu ce au fost înlocuite, nu știm. Atenția tuturor este îndreptată acum spre alunecarea conflictului Rusia – Ucraina spre un conflict Rusia – NATO. Aplicațiile navale rusești din apropierea Deltei Dunării și litoralului românesc sub privirile întregii conduceri militare și civile NATO prezente la baza de la Mihail Kogălniceanu ne îndreptățesc să actualizăm o butadă care circula pe timpul lui Nicolae Ceaușescu: „Vindem politică externă excepțională contra poziție geografică acceptabilă“. Ursul rusesc a fost umilit de istorie și acum s-a ridicat în două picioare și urlă la lume să nu se amestece în treburile interne ale țărilor din fosta Uniune Sovietică.

Notă. În articol s-au folosit pasaje din volumul Moldova lui Ștefan cel Mare publicată de Valeriu Anghel la Editura Pallas în 2006 și informații din lucrarea Teroarea horthystă fascistă în nord-vestul Transilvaniei (septembrie 1940 – octombrie 1944) apărută la Ed. Politică în 1986.

Profesor Valeriu Anghel     

Profesorul Valeriu Anghel este colaborator al Ziarului de Vrancea   


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.