Foto | Transhumanţa la Soveja. Un tulburător fenomen uitat, care a definit istoria comunității
„Suntem și vom fi totdeauna neam de țărani. De aceea, destinul nostru ca neam, ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se afla în sufletul țăranului, creatorul și păstrătorul culturii populare, centrul generator, binecuvântat și rodnic” (Lucian Blaga).
Cel mai frumos cadou pe care îl poți face locului unde trăiești este TIMPUL TĂU, pentru că dăruiești o bucată din viața ta pe care nu o vei mai lua niciodată înapoi. Aceste gânduri-neliniști ne-au călăuzit viața de dascăl de țară mai bine de jumătate de secol pe acest „picior de plai/ gură de rai”, unde-s izvoarele Mioriței, cuib al capodoperei, ce, în opinia unanim acceptată, este produs spiritual al unui tulburător fenomen din viața românilor, ce vorbește de un întreg complex de valori ce a asigurat dăinuirea noastră milenară - T R A N S H U M AN Ț A. Și de aici a ieșit acestă trăire frumoasă de-o viață ce stă la baza neliniștilor dascălului de țară ce sunt și îmi place să-mi zic. Și nimic discriminatoriu nu ascunde această zicere a mea, care să ducă la o interpretare antonimică - dacăl de țară - dascăl de oraș. Totul are la bază CUNOAȘTEREA reciprocă, dascăl - comunitate.
Conform DEX, dar și a explicațiilor bătrânilor de demult cu care am discutat și de a căror înțelepciune m-am apropiat transhumanța este legată de animale care sunt strămutate dintr-un loc în altul, pe spații vaste, după anotimpuri, în special toamna și iarna, în vederea asigurării hranei necesare acestora. Spune o vorba: „cine nu are bătrâni să-și cumpere”, iar eu nu i-am cumpărat, ci i-a ascultat, i-am respectat, i-am prețuit și am construit bătrânul din mine. Am vazut în bătrâni temelia trainica a satului, depozitarii acelor coduri, legi nescrise ce asigura, cu adevarat, trăinicia, veșnicia. Și-mi vine în minte imaginea lor din MOȘNEGII : „S-a primenit tot rostul lumii, numai moşnegii cei vechi de zile au rămas cum apucaseră din bătrâni: trăieşte fiecare sub corhana lui, păzind peste zi oile, cu ajutorul dulăilor, iar noaptea, dormind lângă un foc de buturugi şi măsurând vremea după mersul domol al stelelor în care licăresc tainic sufletele duşilor de pe lume...Rar când se mai abat şi ei prin sat. Doar pe la Înviere, când se mărturisesc duhovnicului, să le citească molifta dezlegării de păcate, de care ei sunt de mult străini, ca şi copacii pădurilor; ori pe la Înălţare, când lămâile, măslinele şi roşcovele aduse de negustori la iarmaroc, lasă câteva zile prin sat un miros de bunătăţi necunoscute prin meleagurile acelea; în sfârşit, pe la Sumedru, când încep ninsorile, iar uncheşii mai fac o mătanie-două pe la biserică, cu presupusul că, până la primăvară, Dumnezeu ştie ce se mai poate întâmpla… şi nu e bine să treacă omul la cele veşnice cu sufletul neîngrijit. Ar mai veni şi ei pe la Crăciun, dar nămeţii astupă drumurile, potmolesc cărările şi fiecare stă închis ca în bârlog lângă ţarcul vitelor. În schimb, la Bobotează, cei de-acasă pornesc pe cineva mai sprinten să le ducă agheasma, cu care bătrânii stropesc fundacul clăilor, izvoarele buduelor şi beau şi ei, împărtăşindu-se de departe din sfânta slujbă a bisericii.”
Românii au rămas de-a lungul secolelor, un neam în care păstoritul a jucat un rol esenţial. Și această trudă, că este o trudă, are la bază o zicere tot a bătrânilor: „ Ochiul stăpânului îngrașă animalul”. Iar pentru asta trebuie să existe animal, trebuie să existe stăpân, iar între ei iubire. Și aceasta a generat acest sacrificiu căruia cercetătorii i-au zis transhumanță. Că un uriaș SACRIFICIU este. Cu nu mult timp în urmă, încă mai avea loc la scară mare acest tulburător fenomene care au definit istoria acestui neam: transhumanţa.
Subiectul este vast, fiind imposibil de clarificat aici în detaliu. De fapt, nu vin în acestă intervenție, cu noutăți, ci doar cu niște aduceri-aminte din lecturile mele cu privire la acest fenomen, și el, la rându-i, precum Miorița, supus multor judecăți și, deci diverselor interpretări de azi, legați fiind toți, în prezent, prin fire invizibile la lumea modernă. Două texte, unul inedit, provenit din amintirile profesorului Constantin Tomescu, păstrat în arhivele naţionale, al doilea fiind un raport întocmit de Anton Raţiu, membru al echipei de sociologi ai Institutului Central de Statistică, condusă de Anton Golopenţia, care, în perioada 1941-1944, a efectuat o amplă investigaţie printre comunităţile de români întinse de la Bug până spre munţii Caucaz, stau la baza celor ce mai jos evocate, va o provocare la spusele ce vor urma. Și am considerat de mare importanță să le aduc aici în discuție, ca o contribuție modestă la clarificarea acestui fenomen turburător, cum spuneam – transhumanța ce a definit istoria Sovejei, ce s-a înscris faptic, odinioară ca punct obligatoriu de trecere păe traiectul radial al transhumanței în Carpați. Menționez că subiectul a fost abordat și de cercetătorul George Enache, în 2011, având la bază aceleași surse, materialul său fiind la rându-i o provocare a subsemnatului pentru cele mai jos prezentate. Repet că cele ce vă sunt prezentate sunt o actualizare a anumitor informații despre fenomenul transhumanță, care sper să fie o provocare pentru posibilele dezbateri, dar mai ales acțiuni ce se impun și care sper că vom avea puterea, voința și capacitatea să le provocăm...
Și mai ales ACUM, când, uite-așa, din gâlceavă în gâlceavă, de vreo trei decenii, tot căutând drum spre BIRUINȚA GÂNDULUI, biruit-a! Gândeam un muzeu al transhumanței ce dat-a MIORIȚA, să facem odată. Și Dumnezeu lucrează prin oameni. Căzu recent o știre ca un trăznet, dar unul luminător de minți intelectuale, de român. CITEZ cu bucurie:
Dosarul multinaţional ”Transhumanţa, strămutarea sezonieră a turmelor”, depus de zece ţări, între care şi România, a fost înscris marţi pe Lista reprezentativă a patrimoniului cultural imaterial al umanităţii a UNESCO, la cea de-a 18-a sesiune a Comitetului Interguvernamental pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural imaterial care se desfăşoară săptămâna aceasta în Botswana. Și adaugă acest comunicat și o motivație:
„Potrivit site-ului UNESCO, transhumanţa contribuie la incluziunea socială, consolidând identitatea culturală şi legăturile dintre familii, comunităţi şi teritorii, contracarând în acelaşi timp efectele depopulării rurale. Practică ancestrală, transhumanţa decurge dintr-o cunoaştere profundă a mediului şi presupune practici sociale şi rituaL”. Doamne-ajută!
În cele ce voi spune cel mai mult mă voi axa pe constatările mele, de la bătrânii de odinioară, octogenari, nonagenari la acea vreme, când am fost luat de mână de Dumnezeu și m-a adus la Soveja, cătora cândva, le-am dedicat două numere ale revistei LA NOI...a Sovejei, introspectând în memoria lor, deslușindu-le înțelepciunea. Dar și pe multele informații aflate din lecturile mele cu privire la acest fenomen. Iar între acestea scrierile literare lui Simion Mehedinți, care au fost pentru mine subiect de licență. Și de înțeles este că multe referiri voi face la spațiul vrâncean, iar acesta cu precădere acest „picior de plai/ gură de rai!”- SOVEJA. Trei sunt motivele pentru care mă voi axa pe Soveja. Primul este că despre Vrancea concret, nu am decât foarte puține informații privind transhumanța. Știu că Vrancea a fost pe traiectul transhumanței turmelor din Ardeal, că ei înșiși păstorii vrânceni au luat acest drum cu turmele lor și ale consătenilor, având ca traiect Vale Putnei, dar și a Șușitei, uneori. Urcatul la Constantin și Elena, și coborâtul turmelor la Sfântul Dumitru, se mai face și azi la Negrilești, ca o reverberație a marii transhumanțe, și martor am fost ades, cât și în alte localități limitrofe, ca păstorit pendular, în interiorul vetrei satului. În al doilea rând, lucrez, trăiesc, mă fericesc, „sufăr” de 60 de ani aici la SOVEJA, ca profesor, vrâncean din Țifești la origine, naturalizat sovejan prin căsătorie cu o sovejancă, o Ariadnă, foarte bună cunoscătoare a vieții Sovejei sub toate aspectele. Și în al treilea rându, aici am aflat pe îndelete de Miorița, care m-a fascinat, m-a subjugat, și, cum este un produs al transhumanței, m-a interesat. Și m-am dedicat ca o „ cea mai de frumos zăbavă” în care am văzut în viața și în capodoperele acestor oameni de la munte expresia cea mai înaltă a eticii și esteticii românești, în viață, în muncă și în moarte. Și mărturisesc și aici, precum în cartea ce stă să apară - MIORIȚA LA EA ACASĂ - RĂDĂCINI - o provocare, că suspectez și pe acești mocani, făuritori de Mioriță, încă din faza ei embrionară. Și ca să nu fie uitată, că au trecut 175 de ani de la aflarea ei aici, la SOVEJA și nu găsită pe un petec de hârtie sau în vreun caiet uitat în vreun raft de bibliotecă, sau în vreo biserică, ci din gura „ unui mândru voinic din acel soi de oamini ce se numesc mocani, adică oamini de la munte și carii fac oarecare deosebire între neamul lor și oamenilor de la câmp și care știe a o întoarce și pe struna celei poeme așa de simplă și nevinovată, așa de dulce și plină de har și guioșie, ce se cheamă doină”, ( Alecu Russo - Jurnalul unui exilat politic -Soveja), câte ceva am făcut, ca un continuator al înaintașilor mei dascăli, de la care multe am învățat, adăugându-mă trudei lor comune, ca un dar viitorimii.
Și așa, însoțind în vara anului 1967, pe marele folclorist Ion DIACONU, la Soveja într-o descindere a sa pe urmele Mioriței, încet încet am re-descoperit Miorița la acești oameni de la munte, din care am făcut cea mai sigură și originală bibliografie. Și cu ei, cu foștii elevi am făcut trei simpozioane Miorița, 150, 165, 175, am făcut unicul muzeu Miorița din țară, și Ansamblul Nunta sovejană, în 1983, ca niște instituții emblemă a Sovejei, generate de proiectul european MERIDIANUL MIORIȚA, am ridicat Obeliscul Miorița, dar și Monumentul eroilor sovejeni din toate timpurile. Am scos și scoatem revista LA NOI..., am făcut două filme despre această nuntă, despre Miorița și oamenii și locurile acestea, dr și o bibliotecă MIORIȚA, centru documentar. Așa ca să nu se uite, că...
Și, de ceva vreme, sunt pe urmele ciobanului transhumant, „ mândru ciobănel”, plecat cu simbrie la oi să facă și el un botei ca apoi să se însoare. Și suspectez a fi „ cel moldovean”, îngrijat de acel „ de-fi să mor”, ca alți fârtați ai săi prin cine știe ce „ câmp de mohor”, ca fiind urmaș al celui ancestral. Dar purtând în mentalul său nunta, așa nu știu cum, apare în optimismul său un punct de inflexiune. Și refuză moartea. Și, cine știe când și unde visează nunta și iată „ acea inspirațiune fără seamă, acel suspin al brazilor de pe Carpați”. Și CINEVA, EL, NOI i-am zis Meoara, i-am zis Miorița. Iar Russo a aflat-o la Soveja. Și așa Soveja e CUIBUL CAPODOPEREI. Mare lucru! Mai e pe undeva vreo comunitate care să se mândrească cu așa capodoperă, drept ce mai nobilă manifestare a sufletului românesc?!?! Mândri să fim!
Și pe acest drum al transhumanței, am dormit în falterica lui, i-am citit gândurile, am trăit lături de fârtații lui...și...l-am adus ACASĂ, la NUNTA SOVEJANĂ. Și mă gălcevesc cu unul, cu altul. Că așa i-a zis un prieten al meu, din Cașin, alt frumos nebun al satului, discuțiilor noastre întru Miorița - GÂLCEAVĂ. Frumoasă gâlceavă! Hrană de suflet intelectual, aici pe meridianul Miorița.
Și, cum când zici MIORIȚA, zici TRANSHUMANȚĂ, că în transhumanță a trăit ,,mândrul ciobănel” zbuciumul lui interior, mioritic. Și SOVEJA a fost un punct deosebit pe acest drum al GOLGOTEI ciobanilor.
Iar dincolo de memoria tot mai regresivă a satului, lecturile mele cu privire la acest fenomen, din Simion Mehedinți, scrierile lui literare ce au fost pentru mine subiect de licență, mi-au alimentat neliniștile. Și de înțeles este că referiri voi face și la spațiul vrâncean, iar acesta cu precădere acest „picior de plai/ gură de rai!”- SOVEJA. Și le împărtășesc ca o modestă contribuție la elucidarea acestui fenomen, căruia iată, în sfârșit, omenirea îi acordă atenția binemeritată. Și să fim la înălțimea gestului NOI vrâncenii, care, iată, suntem în atenția unuia din cel mai înalt forum spirtual - UNESCO. Și un sfat: SĂ LĂSĂM ORGOLIILE la poarta țarnei și să intrăm, să trăim în sat cu și printre oameni - singurii făuritori de bunuri, făuritori de istorie. Și, cu Mehedinți la braț, să purcedem în lumea amintirilor, în care multe despre transhumanță e aici, din Soveja.
Și poate un MUZEU al transhumanței se va naște, circumscris muzeului Miorița. Subiectul este vast, fiind imposibil de clarificat aici în detaliu. De fapt, nu vin cu acestă intervenție, cu noutăți, ci doar cu niște aduceri-aminte din lecturile mele cu privire la acest fenomen, și el, la rându-i, precum Miorița, supus multor judecăți și, deci diverselor interpretări de azi, legați fiind toți, în prezent, prin fire invizibile la lumea modernă.
Căteva considerente generale, pentru cititorul neavizat, consider a fi necesare. Turmele se duceau și se întorceau periodic, pe un traseu cu locuri de popas bine stabilite, radial, care în timp deveneau adevărate spaţii de locuit în care ciobanii cumpărau locuri, construiau case, saivane, unde se opreau la întoarcere sau unde poposeau în următorii ani. Mai mult, în aceste locuri se stabileau definitiv adesea membri ai familiilor de ciobani.
Deducem, așadar, că transhumanța sugera libertatea oierilor, iar lucrul acesta nu convenea câtuși de puţin unora. Însă, până atunci, „timp de mai bine de 1. 000 de ani, păstorii „vlahi” au circulat, în spații extinse din munţii Tatra până-n Pind, mai apoi în stepele cuprinse între Carpaţi și Caucaz, asigurând astfel formidabila unitate de limbă, cuget și simţire românească și dovedind că niciodată munţii Carpaţi nu au fost o barieră între fraţi.”
Cu întinsele lor legături în întreg spaţiul românesc și dincolo de el, cu spiritul lor de libertate și cu forţa lor economică, acești păstori au înţeles să-și păstreze credinţa străbună, tradițiile, limba, obiceiurile, preferând ades chiar să plece cu turmele lor spre alte ţinuturi unde-și puteau exprima credinţa în mod liber. În trăiștile lor acești ciobani au dus până departe cărţi de rugăciuni, ceasloave de grai românesc și simţire creștinească. Au dus rugăciuni, pe care le citeau dintr-o carte - un ceaslov, tipărit în românește la Sibiul Transilvaniei, spunând „Tatăl nostru”, „Doamne miluiește-ne pe noi”. Lângă icoane ardeau candele aprinse peste tot în camerele bacilor și ale ciobanilor.
Venind mai aproape, spre secolul al XIX-lea, constatăm că fenomenul transhumanței s-a menținut și găsim fapte care dovedesc cele mai înainte prezentate, făcând referință în mod special la ardelenii car erau păstori „per excelențiam”, cum afirma George Coșbuc. „Aceștia creșteau oi; primăvara, vara și toamna le pășteau pe munţii din împrejurimi, iar spre sfârșitul toamnei și pe iarnă, coborau turmele lor de oi, la care adăugau și alte turme ale unor săteni, spre Dunăre, ca să ierneze ori în Dobrogea, pe atunci turcească, ori să treacă mult mai departe, în Crimeea, ba și-n Caucaz, pe unde erau pășuni bogate și mai cald, iar stăpânitorii acelor locuri, turci sau tătari, le îngăduiau, trăgând folos din pășunat.” Iar între aceștia au fost și sovejeni.Și ne-o spune Simion Mehedinți.
Dacă transhumanța mare, este și la Soveja o dulce floare a uitării, transhumanța locală, s-a menținut până la desființarea CVAP-urilor, urmare a evenimentului decembrie 1989, când Soveja, având peste 15 mii de oi, toamna le deplasa la Sovejana, la Mărășești pentru iernat. În prezent, numărul oilor fiind în jur de o mie, iar stâni sunt doar două, a lui Lazăr Ionică și a lui Oancea Costel. Mai mult, fânețele sunt cam 99% abandonate, invadate de lăstăriș, de mărcinișuri, ciobanii preferând sa cumpere nureță-lucernă îmbalotată de la câmpie. Așa oieritul, la Soveja, e pe cale de dispariție. Se vor găsi, prin acestă decizie, resurse, metode pentru a redresa, oe și parțial, situația?! Timpul, politicile guvernamentale își vor spune cuvântul.
În "Moșnegii", povestire a savantului din Oameni de la munte, aflăm despre locurile pe unde ajungeau ciobanii sovejeni, despre dramele pe care le trăiau, din amintirile moșnegilor, acum retrași în liniștea muntelui, de la odăi.
Așa că, totul la timpul trecut. A fost odată...
„Ştii… zice Neacșu, când am iernat cu oile la coada Ialpugului. Iaca, aşa a fost, ca acuma. Încă zicea Meemet, cel cu doua Tătarce, că aşa-i la Rusalim; că intră hagiii cu straie cu tot în apele Iordanului, apoi ies pe mal şi se zvântă apa pe ei, de cald şi bine ce e pe acolo.
Cei din Chilug îşi aduc aminte de demult, din vremea, când în munţii dinspre apus nici nu erau cărări prin bungetul codrului de brazi, iar spre şes boteile de oi coborau slobode până dincolo de Dunăre şi de Nistru. Plecau turmele să ierneze peste Prut, cum pleacă cucoarele rânduri-rânduri...
- Şi aşa, măi vere Neacşule, ce timpuri mai erau şi acelea, când ciobăneam noi în şesul Buceagului! Oare câţi ani să fie de când cu holera dintâi?
Dar primăvara a fost rea avan. Trecuseră Câşlegile, şi când să zicem Doamne-ajută, unde nu s-a întors, nenişorule, din Crivăţ. Şi unde n-a început a ninge... ţin minte ca acuş, trei zile şi trei nopţi, viscolul nu s-a mai ostoit; îngheţase lâna pe oi. Boteiul lui Gosav l-a fost mânat iforul până în Dunăre...
- Că bine zici, alde frate-meu şi cu mine ţineam stână cu Balcu.
- Vezi că-ţi aduci aminte?... Iar pe Grumezea îl apucase zabărul la capul Ialpugului şi cum s-o fi răsucit vântul, îi scăpătaseră, bietul de el, toţi cârlanii în lac. Noroc că noi ne adăpostisem sub un mal... da toată ziulica şi toată noaptea, am călcat omătul şi am răscolit mereu oile, să nu le înăbuşe troianul,”( MOȘNEGII)
În opera sa literară „Oameni de la munte” Simion Mehedinți vorbește în povestirea „Pribeagul” despre întâmplări care duc cu gândul drame le transhumanței, ca sacrificii neocolite, izvorând din dragostea acestora pentru ciobănie, la rându-le, potențiale izvoare ale Mioriței. Soveja, era punct de vamă, poarta primă, după trecerea Carpaților prin care e buluceau oile brețcanilor, ale ardelenilor de două ori pe an: pe la Ziua Crucii, la plecare și pe la Înălțare, la întoarcere. Era Soveja localitate de confluență a turmelor din Ardeal, Moldova și Vrancea. Și nu întâmplător, în cadrul acțiunii Cașinului, împreună cu fundația sovejană, cu Rucărul și Dragoslavele, OBÂRȘIA MIORIȚEI, lansată acum șase ani, pe vârful Zboinei, cășunenii au ridicat Obeliscul Miorița. Se consfințea faptul că Soveja era un fel de „triplex confinium”, pe traiectul transhumanței. Când turmele coborau „la vale”, prin Soveja (termenul nu este un pleonasm, deoarece în vorbirea oamenilor de la munte „la vale” înseamnă la câmpie, la luncă, unde sovejenii, vrâncenii își au pământurile, unde cultivă cereale) „prindeau a răsuna din depărtare tălăncile: banga-banga, iar copii dau năvală cu capul gol vestind în gura mare: - Vin oile, vine herghelia, vin brețcanii”. La trecerea oilor, băietanii satului, îndată ce învățau să-și lege singuri nojițele la opinci, se angajau cu simbrie la brețcani. Pe vremea aceea, satul Punga era loc de vamă, dar stăpânirea n-avea ce vămui acolo în creierul muntelui, afară de oile breţcanilor care coborau din Ardeal. De două ori pe an, la Înălţare şi pe la Ziua Crucii, prindeau a răsuna din depărtare tălăncile: banga-banga… banga-banga…, iar copiii dau năvală pe uliţi, cu capul gol, vestind în gura mare: vin oile! vine herghelia…! vin breţcanii…!
Şi, în adevăr, după călăreţul care sălta înainte cu harapnicul la oblânc, soseau buluc preucile de iepe şi de armăsari pe jumătate sălbateci, cu coamele şi cozile pline de scai aduşi tocmai din Bugeac, iar în urma lor veneau turmele, înaintând domol ca o apă în revărsare. Unde şi unde, câte un măgăruş încărcat cu tărhatul stânei, ca o plavie purtată pe spatele puhoiului.
Să fi văzut atunci ce sprinten era vameşul Gheorghe care tot anul tăia câinilor frunză! Parcă întinerea. Da poruncă să se aşeze îndată o gratie în curmezişul drumului, lăsând numai o strungă la mijloc, şi numărătoarea începea: 1, 2, 3, 4, 5,… înseamnă zece. – 1, 2, 3, 4… înseamnă zece!
De câte ori răsună zece, vameşul făcea o crestătură într-o nuia de alun, spre a şti cât se cuvine visteriei. Cât despre caşul, urda şi mieii care se mai opreau prin ograda lui, asta era başca socoteală. Însă Pungenii nu luau seama la unele ca acestea. Ei aveau alte griji: toţi băietanii satului, îndată ce puteau să-şi lege singuri nojiţele la opinci, intrau cu simbrie la Breţcani şi ciobăneau până la însurătoare, colindând şesurile în Buceag, în Dobrogea, la Krâm şi spre bălţile Azovului, unde a înţărcat dracul copiii.
De aceea, toamna, cum auzeau tălăngile, cei din partea locului se grăbeau la strunga, unde se făcea numărătoarea. Cum se vestea întoarcerea turmelor, la Ziua Crucii, sovejenii, măicuțe „ bătrâne cu brâul de lână, iubitele, „mândre crăiese”, se grăbeau la strunga unde se făcea numărătoarea oilor.. Iar locul era satul Rucăreni, partea de vest, care până prin anii 60 se numea LA VĂMI.
- Văzut-aţi maică, pe unul Gligore Bunghez? întreba o mătuşică, adusă din spate şi sprijinită pe toiag.
Dar n-apuca cineva să-i răspundă, că alţii se îndesau cu vorba…
- Da pe Vlad al nost, nu l-aţi văzut? adăuga o nevastă tinerică cu copilul în braţe.
- Ba l-am văzut, surată, l-am văzut… Am mas joi cu toţii la podul Siretului; la vreo mâine-poimâne, chică şi el…
Ochii nevestei se luminau de bucurie. Însă alteori răspunsul era îngăimat:
- Nu l-am prea văzut de un timp… De când cu viscolul de la Bobotează, nu l-am mai întâlnit. Poate că în vara asta o fi rămas cu vreo târlă în câmp…
Un prepus de nenorocire învăluia atunci sufletul celei care întrebase, căci astfel de vorbe înconjurau de obicei, taina despre moartea cuiva. Dar nădejdea nu piere cu una cu două. Când tălăncile vesteau apropierea altor turme, cei cu gândul în de-părtări veneau iarăşi la numărătoare, iscodind mereu, până ce oile se scurgeau toate, iar drumurile rămâneau pustii.
Apoi, săptămâni de-a rândul, cimitirul din deal răsuna de bocete. În fiecare dimineaţă femeile suiau la tămâiat pentru sufletul celor rătăciţi în largul lumii, ori morţi de moarte năprasnică, în iernile pline de vifore şi de ninsori.
După îndelungă așteptare, cei ai familie închipuiau din haine ale mortului un sicriu și făceau obiceiul înmormântării. Dacă era nenuntit i se făcea o ceremonie de nuntă. Apoi săptămâni la rând, cimitirul din deal răsuna de bocete. În fiecare dimineață femeile „suiau la tămâiat pentru sufletul celor rătăciți în largul lumii, dând glas simțămintelor lor ascunse în sufletele lor de român.
,,Odihnește, Dine,/ sub cruce de lemn/ creștinescul semn/. Numai cei pribegi/ odinesc în veci/ pe-ntregul pământ/ n-au loc de mormânt. Nimene ni știe/ crucea und’ s-o puie, groapa s-o tămâie”, sau „Dragele mamii sprâncene,/cum v-oți face buruiene/ Dragii mamii ochișori/ cu o să vă faceți flori!”( Popas în Soveja- Simion Mehedinți) Sunt versuri de bocete ce duc cu gândul, desigur, la Miorița. Bocetele păstrate și azi, improvizate, obiceiurile de ieșire la mormânt unde încep monologul cu cei duși, pomenirile ciclice – sunt mărturii ce duc cu gândul la tarnshumanță, la tot atâtea izvoare ale Mioriței.
„Dar, toate astea - mai demult. Azi, în Punga nu mai e nici unghie de oaie. Vameşul Gheorghe, mutat tocmai la Catârleţ, la gura Dunării, o fi demult oale şi ulcele. Însă cei de sub Zboina pomenesc şi acum de vifore cumplite şi de ciobanii pieriţi între străini, iar pricina acestor povestiri e o întâmplare grozavă, care a stârnit mare vâlvă în sat, dând prilej părintelui Matei să spună o vorbă ca aceea, greu de ascultat din gura unui om cucernic, cum era Sfinţia sa.” ( PRIBEAGUL)
În "Pribeagul", povestire de Simion Mehedinți, emblematică, emoționantă pentru viața pe traiectul transhumanței, personajul principal este baciul Dobrin, din care Mehedinți face arhetipul baciului transhumant. Încă de copil o plăcuse pe Ilinca, juându-se împreună și cu Sandu, de-a „ omul și femeia”. Mai târziu Dobrin pleacă și el cu simbrie. Ilinca, credincioasă, îl așteaptă. Și Dobrin se întoarce cu oarecare avere și se însoară cu Ilinca. „Şi iarăşi, vremea începu a toarce firul ei necurmat”. Ilinca îi dărui doi copii, între timp.
„Într-o duminică, după slujba bisericii, pungenii aflară că Sandu Samoilă s-a hotărât să facă stână pe sama lui şi să ducă oile satului la iernatic peste Nistru. Se întâmplase în anul acela să fie fân puţin. Cele mai mari clăi erau abia ca nişte boghece. De aceea, oamenii s-au arătat bucuroşi, să trimită oile la câmp. Dar adevărul era că Sandu se gândea nu atât la oile pungenilor, cât mai ales să risipească târla lui Balcu, moşul lui Dobrin, care ţinuse până atunci stâna la munte, în Lozia. Cu asemenea întocmire, putea să dovedească nevestii că n-a scăzut cu nimic, măritându-se după el, - mai ales că Dobrin, (rivalul său n.n) rămânând neînsurat, lumea începuse a sporovăi că gândul lui ar fi tot la Ilinca.
Zis şi făcut. După Ziua Crucii, oile satului au pornit la câmp, cu ciobani tocmiţi de Sandu. Pornise turma înainte, iar el, ca stăpân mai zăbovise, cu chip să-i ajungă din urmă”
Și au trecut săptămâni, căzuse bruma, începuse iarna şi Sandu tot nu se îndura să plece.
„- Nu cumva îşi teme nevasta? Se întrebau gospodarii, cu grija mereu la oi.”
În postul Crăciunului, o veste neaşteptată căzu ca un trăsnet deasupra satului. „La Crâm, unde se aşezaseră oile, se petrecuseră lucruri deochiate. În târla lui Sandu s-au fost descoperit nişte oi tătăreşti şi muscăleşti. Poate că era fapta vreunui cioban nărăvit; poate o întâmplare fără vină, căci numai pasărea măiastră ar putea deosebi mereu oaie de oaie în stufărişul bălţilor, când turmele se întâlnesc. Dar fapta era faptă. Un pomojnic făcuse ispaşă, iar Mocanul (adică Sandu) fusese osândit în lipsă a plăti gloaba cu jumătate de turmă. Ba se mai ridicaseră şi alţi pârâţi, care se jeluiau pentru pagube mai vechi – ca omul când se simte la largul lui faţă de străin”
Cei din Punga, adică din Soveja ( nota noastră), au înlemnit. Se mai zvonise că un vifor grozav ar fi năpădit şi ce mai scăpase din mâna Muscalilor. Toată averea lor de râpă!
Să fi auzit acum blestemele păgubaşilor, ocările şi sudălmile…
- Tâlharul!
- Prilostitul! a stat în sat să-şi păzească muierea…
- Dacă s-a pus în rândul stăpânilor, de ce nu s-a dus cu târla? Aşa fac breţcanii?
- L-a fermecat înţepata de Ilinca… Nu i-ar mai ajuta Dumnezeu să-i ajute… adăugau femeile.
Sandu încremenise şi el. Uluit de atâta năpastă, câteva zile nici n-a ieşit din poartă, căci cei care veneau să întrebe de rostul oilor ridicau glasul şi erau gata să ridice ciomegele. Era văzut lucru că întâiaşi dată, când se vor întâlni mai mulţi, va fi prăpădenie mare, - poate chiar moarte de om.
- Ştii ce, Ilincă?
Nevasta îşi privi bărbatul cu o mută deznădejde…
- M-am gândit fel şi chip, urmă el. Nu-i altă cale, decât să mă duc la faţa locului, să cer altă cercetare.
- Ce să faci tu, unul singur, între atâţia străini; la ei - dovada, la ei - judecata, răspunse Ilinca. Şi, gândindu-se mai mult la copii decât la ea, nevasta se porni pe plâns.
- Doamne, soro! Da ţine-ţi firea, o mustră Sandu cu blândeţe… Doar n-am ieşit acum întâiaşi dată din sat.
Şi păgubaşul se îndârjea împotriva nedreptăţii; avea să dovedească cu jurământ că nu-i el de vină; va pune şi martori…
- Chiar dacă aş zăbovi în judecăţi un an şi mai mult, tu fii bărbată; grijeşte de ale casei şi, mare-i Dumnezeu, le astup eu gura la toţi.”
Și cum s-a stâmpărat viforul, joi, înainte de Crăciun, a pus şeaua pe cal şi, îndată ce s-a înnoptat bine, cel gata de drum porni la drum. „Când a ieşit după dânsul, în bezna întunericului, se mai auzea doar ticăitul potcoavelor pe şosea.”
Și timpul trecea, iar de la Sandu - nicio veste. Și au trecut alte veri şi ierni, însă despre cel plecat în lume - nimic. „Parcă-l înghiţise pământul. Când tălăngile vesteau de două ori pe an, că se apropie turmele breţcanilor, pungenii veneau grămadă la numărătoare nădăjduind că doar-doar vor afla vreo ispravă dinspre Nistru. Ci cum soseau, aşa se întorceau. Păgubaşii înghiţeau noduri; femeile boceau ciobanii risipiţi în lume, şi Ilinca abia dacă îndrăznea să se apropie de gloata oamenilor. Când dau cu ochii de nevasta lui Sandu, cei cu pricina bodogăneau, iar ea punea ochii în pământ, ferindu-se ca un câne al nimănui, să nu mai audă sudalme şi vorbe rele.”
..........................................................................................................................................................
„Însă nădejdea e în sufletul omului ca pirul în arătură: are o sută şi o mie de rădăcini. În fiecare an, de câte ori de apropiau turmele breţcanilor, Ilinca începea a aştepta şi venea să întrebe despre Sandu. Însă nimeni nu ştia să-i spună măcar un cuvinţel. Singur unchiaş Baină o întâmpinase cu o vorbă mai de nădejde:
- De văzut, nu l-am văzut, nepoată. Dar am auzit de la un baci, că Sandu ar fi cerut întâi judecată, şi că martorii i-ar fi stat împotrivă… Dar cine ştie? O fi izbândit poate, judecându-se mai departe. Şubredă mângâiere pentru sărmana Ilinca. Însă bătrânul, ca toţi bătrânii, care au văzut şi au petrecut multe, nu se da biruit.”
Și uncheșuul o tot încuraja.
„- Un frate al bunicului, a întârziat la oi 16 ani, de-l credeau toţi mort. Tot aşa păţise o pacoste cu nişte cai furaţi de chercezi. Când a văzut şi-a văzut că nu-i chip, că trebuie să plătească el toată paguba, a intrat herghelegiu încolo, spre Kavacs - unde o mai fi şi aia. Şi tocmai când îi isprăviseră acasă toate pomenirile, ca la morţi, iată că se trezeşte bunicul şi bunica cu el, venind cu o preucă de cai, de se minunau satele pe unde trecea. Şi iaca aşa, a fost om cu stare până a murit.”
Și cu nădăjduind la acestea, de la o vară la alta, anii treceau. Lumea începuse a născoci că Sandu s-a apucat de haiducie, şi-a adunat comori, alţii ziceau că l-ar fi împuşcat o poteră… Dar Ilinca nu punea nici un temei pe astfel de scorneli. Încredinţată că a murit, începuse a face slujbe pentru pomenirea bărbatului şi, cernindu-şi catrinţele, luă portul văduvelor.
„- Să ştiţi că Sandu s-a prăpădit, suratelor, ziceau acum femeile, căinind pe Ilinca. Ba, de la o vreme, începuse a se muia şi sufletul păgubaşilor, văzând în ce strâmtoare ajunsese biata văduvă, după ce i se luase vitele rămase de la maică-sa.
Bulgăraş de ghiaţă rece,
Iarna vine, vara trece
Şi n-am cu cine-mi petrece,
Că cu cine-am petrecut
A pus spate la pământ
Şi faţa la răsărit…se auzea o voce bocind.
Dar tocmai când se muncea cu astfel de gânduri, o întâmplare neaşteptată îl tulbură şi mai mult. Un cioban adusese vestea că Dinu, un văr al lui, a fost ucis în Bugeac.
Potrivit obiceiului din Punga, de câte ori moare cineva departe între străini, femeile îi fac un sicriu, în care pun hainele mortului şi-l îngroapă, închipuind aidoma pe cel răposat. E drept că preoţii nu-l slujesc, dar bocitoarele jelesc lângă sicriu, întocmai ca la orice înmormântare.
Nedelea, mama lui Dinu, aşezase pe laiţă, într-o lacră, cămaşa flăcăului înjunghiat şi chemase pe vecini şi cunoscuţi la priveghi. Cu capul rezemat de scândura cea albă, unde ardea lumânarea, bătrâna îşi tânguia feciorul, suspinând. Care cum intra, se aşeza la perete. Abia în răstimpuri se auzea câte o vorbă de la unul la altul, pomenind vrednicia lui Dinu şi jălind moartea lui cea năprasnică.
Odaia se umpluse mai toată, când uşa s-a deschis şi o nevastă în haine cernite păşi uşor pragul. Era Ilinca. La moartea maică-si, văduva bocise aşa de frumos, că tot satul plângea, iar vorbele ei se spuneau acuma şi la alţi morţi. Fără să privească împrejur, ea se apropie de mama mortului, privi o clipă în tăcere… apoi, ca şi cum plânsul bătrânei i-ar fi muiat dintr-o dată picioarele, nevasta îngenunche, se sprijini cu mâinile de sicriu şi începu cu glas înecat de jale:
- Unde eşti tu Dine? Unde-ai rămas, Dine? Cine o să aducă bucurie mamii…
Nedelea schimbă plânsetul în gemet. Dar bocitoarea urmă, ca pentru sine:
- Geaba te chemăm, geaba te-aşteptăm… Mult eşti supărat, de te-ai depărtat… Nu te-a răpus vântul… nu te-a închis mormântul… ci-n vreme de sară, hoţii te junghiară…
Ochii tuturor începură a se păienjeni…
Dragile mamii sprâncene,
Cum vi-ţi face buruene:
Dragii mamii ochişori,
Cum o să vă faceţi flori!
Dragile mamii odoare,
Cum vi-ţi face lăcrămioare…
Obida îi copleşise pe toţi. Suspine năbuşite umpleau toată casa, iar bătrâna gemea pe înfundate.
Însă jalea pentru alţii deşteptase în sufletul văduvei durerea ei nevindecată şi, cu ochii pironiţi asupra sicriului, Ilinca urmă:
- Odihneşte, Dine! Sub cruce de lemn… creştinescul semn… numai cei pribegi… rătăcesc pe veci… Pe întregul pământ… n-au loc de mormânt… nimeni nu le ştie… groapa - s-o tămâie… crucea un-s-o pue…
Cu-n geamăt surd, văduva lunecă la pământ. Toţi se repeziră s-o ajute, iar femeile o ridicară pe braţe, sprijinind-o până la scaunul de lângă perete.
……………………………………………………………………..
Dragile mele odoare,
Cum vi-ţi face lăcrămioare!
„Nădejdea ei era că Dobrin va veni măcar de sărbătorile Crăciunului. Dar Crăciunul a venit şi a trecut; a venit Sf. Vasile, a venit Boboteaza, Sf. Ioan… iar Dobrin - pace.
- Pesemne că s-au înfundat drumurile, se gândea Ilinca, auzind că au căzut troiene mari în valea Siretului. Unii scorniseră că Dobrin s-a aşezat cu gândul pe carte şi va rămâne pe acolo, preoţindu-se la oraş.
Astfel, cu inima îndoită, fata aştepta şi plângea de câte ori rămânea singură. Nunţile începuseră, iar suratele, după obicei, se a-dunau să împletească cununi pentru mirese şi nuntaşi. Peste tot, Sandu o păştea din ochi. Se prindea la joc tot lângă ea, dar cu sfiala celui care aşteaptă o vorbă de care se teme. Însă gândul fetei era departe. Ochii ei începuseră a fi umbriţi de o tainică întristare”
„Şi iarăşi, vremea începu a toarce firul ei necurmat.
Treci zi, treci noapte, anii s-au perindat, iarba răsărea şi se usca, ninsorile cădeau şi se topeau, pâraiele lunecau la vale, adâncind albii. Doar pe la Înălţare, când se auzeau tălăncile breţcăneşti, Ilinca tresărea ca cineva, care se deştepta dintr-un somn.
De aceea, când peste trei zile s-a vestit că turmele breţcanilor s-au apropiat de Vădurele, o grijă nelămurită se coborî în inima Ilincăi. Abia când s-a scurs toată zarva oilor, împreună cu cel din urmă breţcan, a prins a se mai linişti.
- Pesemne, sufletul lui Sandu e neîmpăcat, că nu i-am făcut pomeniri destule, zise în sine-şi nevasta, plecând dimineaţa spre cimitir la tămâiat.
Și nevasta îi face pomenirile.
Finalul povestirii este unul zguduitor, de o mare forță ce vorbește de spirtul de dreptate al oierilor. De acea îngăduit fie a-l reproduce întocmai.
„Şi poate ar fi trecut şi asta, şi s-ar fi uitat, cum se uită multe în viaţă, dacă în ajunul Sfântului Petru nu s-ar fi oprit în faţa hanului din Punga un drumeţ cărunt, călare pe un cal voinic, rusesc. După minteanul cel scurt şi desagii cu vârste negre, străinul părea a fi un breţcan, iar după noroiul de pe pântecele calului se vedea că vine din cale lungă.
Cititorul bănuieşte că străinul poate ştia ceva despre Sandu Samoilă, ori că e Sandu însuşi. E drept că în portul lui schimbat şi sub barba căruntă a drumeţului, nimeni n-ar fi putut bănui chipul scutarului de odinioară. De aceea, spre a lămuri taina să ne întoarcem cu anii îndărăt, până la plecarea pripită a pribeagului. Izbit de lovitura soartei, Sandu căutase în Crâm să-şi scoată dreptatea, iar judecăţile îi fuseseră potrivnice. Atunci, cu puţinul ce-i mai rămăsese, a pornit să-şi încerce norocul dincolo de Don, unde auzise că s-a pricopsit un mocan fugit de oaste. Şi norocul părea că-l slujeşte. Oile, şi mai ales o prăsilă bună de cai, crescuţi de el în largul bărăganelor, îl puseseră iarăşi în picioare. Dar dorul de ai lui îl usca la inimă. Ce să facă? Cu socoteala neisprăvită, nu se putea întoarce.
Se mângâia doar cu atât, că printr-un om de taină trimisese nevestei cuvinte de nădejde şi bani. Însă lipsa de răspuns îl apăsa cumplit. Uneori îi venea ca o furie: să lase toate baltă şi să pornească spre Moldova. Mai ales primăvara, când ciocârliile prindeau a ţurlui până în înaltul cerului, iar turmele se găteau de plecare spre munte, Sandu simţea că se sfârşeşte de inimă rea.
Dar, vorba ceea: să nu dea D-zeu omului cât poate duce… Pribeagul răbdase şi, an cu an, pusese la o parte toate agoniselile lui. Era aproape să împlinească paguba întreagă a satului, când într-o zi, în târg la Cerkask, zăreşte lângă o troică o căciulă rotată, breţcănească.
Inima scutarului îi sări din loc, ca şi cum ar fi văzut o rudă ori un frate.
- Să nu fie cu bănat: n-ei fi dinspre Moldova…?
Căciula cea miţoasă săltă în sus, lăsând să se vadă fruntea unui bătrân cu pletele retezate.
- Zău, ni, că chiar de acolo sunt… numai o ţâră mai departe - de la Breţcu, dincolo de munţi.
Lui Sandu i se păru că toată lumea e a lui.
- Nu cumva ai trecut prin Punga când ai venit…
- Ba, da.
- De unu, Sandu Samoilă, ai auzit?
- O! a murit săracul. De întâmplarea lui ştiu toţi breţcanii… Mai acu vreo trei ani nevasta i s-a măritat…
Ca un mort, căruia îi iei pânza de pe ochi, aşa a rămas Sandu… Nici n-a ştiut cum a ieşit din târg; o noapte întreagă a zăcut în nesimţire pe marginea drumului… şase săptămâni a fost apoi între viaţă şi moarte. În sfârşit, a prins a se întrema, dar se alesese de atunci cu un năduf, care i se urca în coşul pieptului şi sta uneori să-l înece… A vândut la repezeală tot ce avea şi a pornit spre Nistru, numai cu o scânteie de suflet în el. Un gând ucigaş îl mâna dinapoi: Oricine o fi, îl ucid…
Astfel cu calul vlăguit de cale lungă, topit de inimă rea şi de oboseală, sosise la hanul din Punga. Dar n-apucase bine să moaie o coajă de pâne în paharul de vin adus de cârciumar, că în roata de lumină a lămpii de la tejghea se opri un băietan cu o ploscă în mână.
- A zis tata, să-i dai din cel roşu.
Negustorul se cufundă cu lumânarea în gârliciul pivniţei, iar Sandu, uitându-şi de pâine, pironi ochii asupra băiatului. Era leit chipul lui din tinereţe. Să fie oare chiar copilul lui? Simţea că tot sângele îi năvăleşte spre inimă… Năduful începu a-i opri răsuflarea.
Când cârciumarul se ivi şi, întinzând plosca, zise: ţine Neagule, Sandu nu mai avu nici o îndoială: era chiar el… şovăind, coborî treptele în urma băiatului care pierise în întuneric. Vrea să-şi vadă îndată copiii şi nevasta. Dar abia la punte aflând ograda casei lui plină de întuneric, şi-a dat seama că trebuie să-i caute în casa lui Dobrin.
- Acasă-s gospodarii? întrebă el, suind cu el treptele. O fetişcană cu păr cârlionţat se arată în pervazul de lumină a uşii.
- Zi-i, mamă, să intre, - răspunse din casă un glas de femeie.
Auzind pe Ilinca, Sandu simţi că i se învârteşte pământul sub picioare. Păşi în neştire… În faţa focului, Ilinca sprijinea în poală capul unui copil mic, iar băieţelul Neagu sta pe un scaun, alături.
Îngăimând vorbele, drumeţul întrebă dacă poate fi găzduit până a doua zi şi, auzind cuvântul soţiei, îmbiindu-l cu bunătate, se sprijini de laiţă, de teamă să nu se năruie la pământ. Îi venea să geamă, să plângă, să strige, ca să-l audă tot satul… şi poate că zbuciumul l-ar fi dat de gol, dacă tocmai atunci nu s-ar fi arătat in prag şi Dobrin.
În faţa potrivnicului de odinioară, Sandu se oţărî.
- Bun sosit la casa noastră, îi zise dascălul deprins a găzdui călători…Ai mai trecut prin vama Pungii?
- Acum vreo zece ani, răspunse pribeagul cu jumătate de glas.
- He! De atunci s-au schimbat multe. Breţcanii trec pe la Hârja că pe la noi oile s-au împuţinat…
- De ce? întrebă străinul.
Ilinca se uită spre Dobrin, ca şi cum s-ar fi temut de răspunsul lui, dar bărbatul cel cumpătat la vorbă, grăi potolit pentru drumeţ:
- Au mai fost şi boli, dar a mai căzut o pacoste peste noi. Nişte oameni răi au amestecat peste Nistru oile noastre cu ale altora. De aici judecată, gloabă şi risipă…
La un răspuns ca astă nu se aşteptase măcar o clipă Sandu. Pribeagul simţi că lunecă în gol…Pe cine să se răzbune şi pentru ce?
Tocmai atunci, Neagu se întoarse către Dobrin:
- Tată, să aduc plosca?
Cuvântul tată, pătrunse ca un cui în sufletul lui de părinte şi, mulţumind pentru îmbierea la masă, ieşi cerând un loc de odihnă pe prispă, cu chip să-şi adune gândurile…
Luna se ivise tocmai deasupra dealului din faţă, umplând ca un abur de lumină gălbuie toată valea. Drumeţul se aşeză lângă perete, simţindu-şi picioarele frânte. Cruţarea lui Dobrin îl apăsa mai mult decât o suta de vorbe grele. Viaţa i se oprise în loc, ca o apă revărsată, care intră pe încetul în pământ.
Dinăuntru, răsunau glasurile celor care stau la masă. Un nod de lacrimi se sui în gâtul pribeagului: Dacă nici Ilinca n-a simţit apropierea lui, ce-a mai rămas din el? Să întârzie până a doua zi, să se dea de gol?... Ar fi mila satului şi a nevestei, dacă l-ar asemui pe el, îmbătrânit şi răpus de suferinţă, cu Dobrin plin de tinereţe şi voie bună…
Şovăind ca un moşneag, Sandu se strecură pe poartă, lua calul de la han şi porni pe drum la vale, ca-n noaptea când plecase prima oară. Dar n-apucase a ieşi din sat şi junghiul i se ridică iarăşi în coşul pieptului. O slăbiciune ca de vis îl cuprinse, iar trupul pribeagului se prăbuşi domol la pământ.
A doua zi, când Voicu pădurarul l-a găsit în marginea drumului, Sandu sufla încă. Grabnic sosi părintele Matei, iar bolnavul, venindu-şi puţin în simţire, ceru să se spovedească.
- Părinte, ţi-aduci… aminte… de unu …Sandu Samoilă…?
Duhovnicul bănui că în faţa lui se află ucigaşul lui Sandu ori vreun tovarăş de haiducie.
- Eu … eu… sunt Sandu…
Preotul tresări speriat. Gândul la femeia cununată de el cu alt bărbat, îl săgetă sufletul.
- Am… greşit, urmă drumeţul. Am prăpădit agoniseala oa-menilor. Dumnezeu m-a pedepsit… Dar am muncit şi am adus nevestei, să întoarcă toată paguba…
O lacrimă lunecă pe obrazul celui cuprins de fiorul morţii. Cu o mână care tremura, întinse punga către preot.
- Ilincăi să-i spui… să-i spui… că i-am păstrat credinţă înaintea lui Dumnezeu şi-a oamenilor… să îngrijească de copii. Dar să nu destăinuieşti cine sunt , până nu m-or îngropa …
Obida îi curmase glasul. Câteva clipe, ochii lui priviră ţintă, apoi gâtul se frânse, şi capul căzu alături pe gluga, care îi slujise de căpătâi.
Încremenirea morţii liniştise pe vecie chipul pribeagului ajuns, în sfârşit, la liman.”
Și ca o postfață:
Aceste rememorări la care am apelat, realități ale satului de odinioară, SOVEJA, în povestirile savantului PUNGA, alteori Chilug, ca sat arhetip al satului de la munte, vrâncean, dincolo că dau o imagine reală a existenței transhumanței în spațiul sovejan de sub Zboina , vorbesc de dimensiunea morală a acestor oameni de la munte, în care munca, izvor al bunei-stări, iubirea de sat, de animale, spirtul de sacrificiu, demnitatea, respectul pentru credință, pentru obiceiurile valoroase de muncă și viață, sunt bogății de suflet, le sunt Biblia lor. Iar toate sunt puse sub semnul aspirației pentru frumos, până și în moarte. Căci oamenii aceștia și de murit, mor frumos.
„În Chilug nu oricine poate face mendrele, după cum îl taie capul. Acolo, toate îşi au rânduiala lor ştiută, ca şi drumul soarelui şi al stelelor pe cer. Vorba preotului şi a vornicului, e lege.” ( UN BURSUC)
Și aș încheia cu o altă zicere emblematică peentru scurgerea timpului, tot dinspre „bâtu” Simion venind.
„Ceasornicul veșniciei nu bate la fel pentru toți. Pentru munți, crugul veacurilor se schimbă domol, ca și mersul stelelor pe cer; pentru copacii pădurilor mai repede; pentru vietățile codrului și mai repede, iar pentru oameni – repede de tot. De la Dacii lui Decebal și până la bacii stânilor din munții de azi ai Vrancei, au trecut doar câteva săptămâni de veacuri.... Nepoții nu mai știu nimic din vremea bunicilor... Dacă n-ar mai fi câte un colț de țară ca Vrancea, cine ar mai ști cum a fost traiul bunilor și străbunilor noștri?”
Și aș adăuga... câte un colț de țară ca... SOVEJA... Fiindcă și Soveja este un colț de țară unde se mai păstrează tradiții, datini, ce pot fi bază a acelui „a ști” pentru nepoții de azi și de mâine, colț de țară a Vrancei cu care s-a interferat de-a lungul veacu
