Foto | Tradiții și obiceiuri de Sfântul Andrei în comuna Vrâncioaia
Ziua Sfântului Andrei marchează începutul iernii, fiind cunoscută în calendarul popular sub denumirea de Sântandrei Cap-de-Iarnă şi se serbează la 30 noiembrie, ca unul dintre cele mai mari ajunuri ale calendarului popular, Ajunul Sf. Andrei.
În această zi, Sf. Petru şi Sf. Andrei, cei doi protectori ai lupilor, coboară pe pământ şi le dezleagă limba ca să poată vorbi. Românul care aude cum vorbesc lupii şi nu-şi face imediat semnul crucii sfinte, moare până în an. Lupii au darul prezicerii şi spun cum o să fie şi ce o să se întâmple. Dacă noaptea este frumoasă şi lupii nu urlă, va fi un an bun. În această zi nu se lucrează pentru că e începutul iernii şi oamenii vor să le meargă bine tot anul, ca să nu strice lupii vitele şi oamenii care pornesc la drum în această zi să nu fie atacaţi de lupi. Gospodarii obişnuiesc ca de Sfântul Andrei să pună grâu la încolţit pentru a afla cum va fi recolta de anul viitor, dar şi cât de prosperă va fi casa şi familia lor în anul care vine.
În această noapte, spiritele morţilor ies din morminte şi se iau la bătaie la răspântii de drumuri şi prin alte locuri necurate, folosindu-se de limbile de meliţă şi coasele furate din gospodăriile oamenilor. Uneori atacă şi oameni. Pentru a fi protejaţi, oamenii au grija să ungă cu usturoi cercevelele ferestrelor, uşa şi hornul, să fie apăraţi până la cântatul cocoşilor. Gospodinele întorc de cu seară toate cănile şi vasele cu gura în jos, să nu se strecoare spiritele rele în ele.
În comuna Vrâncioaia, ca în toată Vrancea Arhaică, gospodinele ţin cu stricteţe toate obiceiurile din strămoşi. Bunica Maria nu uită niciodată să-şi înveţe nepoţii, aşa cum şi-a învăţat şi copiii, cât de importante sunt sărbătorile, iar sărbătoarea Crăciunului, începând de la Sf. Andrei şi până după Sf. Ştefan, are o magie aparte.
„Oalele le întoarcem cu gura în jos pentru ca în noaptea de Sf. Andrei spiritele rele să nu se mai ascundă în ele”, spune bunica Maria Ochean, arătându-i Elenei cum se face. Fata întoarce toate oalele de lut pe marginea plitei până la ultima căniţă.
Tot în ziua de Sf. Andrei se ung cu usturoi tocurile la uşi şi la geamurile de la casă şi de la gradjdul animalelor.
„Pe vremea mea, în noaptea de Sf. Andrei, aşa se făcea, era obiceiul să frecăm bine cu usturoi la geamuri, pe la uşi, pe la sălaşul animalelor”.
„Bunico, de ce dăm cu usturoi?” întreabă Andreea.
„Se spune că de Sf. Andrei ies strigoii din morminte, iar noi noi dăm cu usturoi ca să-i ţinem departe de casele noastre”, spune bunica Maria.
De Sf. Andrei nu se protejează doar oamenii, ci şi animalele din ogradă, mai ales în zona de munte unde sălbăticiunile pădurii ies la drumul mare, dacă nu au ce mânca. Abia sosit de la drum, calul bunicului Ştefan este hrănit ca la o zi mare, fân din cel mai bun în care se amestecă busuioc şi agheazmă, ca să fie sănătos, ferit de accidente, iar cel care-i pregăteşte mâncarea este nepotul Andrei, un mare iubitor de animale.
„Bunicule, de ce punem doar la Sf. Andrei busuioc şi agheasmă, întreabă băiatul.
„Se pune busuioc la animale pentru a le păzi Dumnezeu de rele, şi pe noi şi pe ele, şi să le păzească şi de animalele sălbatice. De acelea, cine ne-a făcut pe noi le-a făcut şi pe ele, ca să mănânce ce-o vrea Dumnezeu”, spune bunicul Ştefan Hîrnea.
Dar cel mai aşteptat moment este acela în care fetele mari îşi fac pe ursită, seara târziu, să nu le vadă străinii, doar la lumina a două lumânări aprinse pe masă. Anul acesta este rândul Mariei, care abia a împlinit 15 ani. Are emoţii, dar curiozitatea este mai mare.
„Bunico, cum era pe vremea matale de Sf. Andrei, când se făcea pe ursită”? întreabă fata.
„Cum să fie?... Ne adunam 2-3 fete, aduceam şi o bătrână care ştia să facă pe ursită. Într-o oală punea apă şi o verighetă şi ne punea să ne uităm în fundu oalei... Ne spunea să privim bine, că acolo o să-l vedem pe cel juruit nouă”, spune bunica privindu-si cu drag nepoţica.
„L-ai văzut pe bunicul”? întreabă fata curioasă.
„L-am văzut, bunica, stătea pe nişte lemne în fundu grădinii noastre”, mai spune bunica Maria şi ochii i se umezesc de aduceri aminte.
Dar, bunica îşi revine, nu-i timp de lăcrimat, are o nepoată care vrea să-şi vadă sortitul. Repede aduce un cofer cu apa neîncepută, pe care-l aşează pe masă. Maria se apropie şi lasă să cadă în apă o verighetă sfinţită pentru cununie. Dintr-o dată se face linişte, flăcăruile celor doua lumânări aprinse, aşezate de-o parte şi de alta a coferului, fac să se aprindă galbenul verighetei în care Maria ar trebui să-şi vadă ursitul. Deoparte, prietenele ei privesc cu uimire cum obrajii frumoşi ai fetei înfloresc într-un zâmbet.
„Ai văzut? întreabă ele într-un glas. Ce-ai văzut?”
„Nu ştiu cine era. Era ca în ceaţă..., era înalt, părea chipeş, spune Maria uimită ca de amintirea unui vis.
După ce s-au mai liniştit, Maria a vrut să afle care dintre prietenele ei şi-a făcut pe ursită de Sf. Andrei.
„Tu când ţi-ai făcut pe ursită”? o întreabă pe Andreea, cea mai mare dintre ele.
„Anul trecut.”
„Şi... l-ai văzut?”
„Era un băiat aşa de frumos, înalt, brunet, cu ochii albaştri”, spune Andreea râzând.
„Sigur, l-ai văzut? întreabă Maria.
„Cred...”!
În Vrancea Arhaică, bătrânii spun că dacă în noaptea de Sfântul Andrei este cer senin, iarna care vine va fi una blândă. ( Janine VADISLAV )
