FOTO | Fetig, satul vrâncean uitat de lume, situat la doar 40 km depărtare de Focşani
În comuna Andreiașu de jos, la doar 40 km depărtare de municipiul Focşani, într-un sat uitat de lume, în care nici câinii n-au mai rămas, îşi duc traiul vreo 3-4 familii, majoritatea bătrâni care şi-au trăit traiul şi-au mâncat mălaiul, cum spun chiar ei făcând haz de necaz. Deşi locurile sunt de-o frumuseţe rară, nu-i bucură prea mult căci drumul la vale este lung şi greu de bătut, medicul vine când vine şi dacă nu-i găseşte în ogradă se întoarce de unde a venit. N-au magazin de unde să cumpere o pâine, n-au pensie, unii nici ajutor social şi dacă n-ar fi copiii plecaţi prin lume, să-i ajute, greu s-ar mai fi descurcat.
„Nu ne-ntreabă nimeni că avem, că n-avem, că putem, că nu putem... Nimeni”.
O mână de oameni, trecuţi bine de 60 de ani, bolnavi, chinuiţi de necazuri de tot felul, au rămas aici să-și plângă singurătatea şi neputinţa bătrâneţilor şi să povestească celor care mai trec - ca prin minune prin zonă - cum era odată, când satul avea 88 de case, una şi una! copiii mergeau la şcoala din vârf de deal, sau se zbenguiau pe uliţele, acum năpădite de iarbă, iar în sat e linişte...
La vale coboară o dată pe lună, dacă e urgenţă, altfel la 3 luni odată, sau deloc. Sunt rupţi de lume.
- Din ce trăiţi? o întreb pe tanti Ancuţa Miloiu, care se întoarce de la animale.
„Din munca pe care o muncim cu palmele...”
„Am grijă de animale... Cum dă Dumnezeu, de pe azi, pe mâine”, spune şi Petrea Jitea, care abia şi-a îngropat tatăl.
Cei doi, mamă şi fiu, îşi cultivă cele necesare traiului pe un petec de pământ, să aibă peste iarnă când n-or mai putea ieşi din ogradă.
„Dacă am muncit, am fost harnici, am avut, dacă nu, nu!”
- Nu vă este teamă? întreb
„Nu, pentru că ceea ce au putut mâinile mele - au muncit toată viaţa lor - n-o să facă unul tânăr. Eu sunt mulţumită de viaţa mea şi de copiii mei în special. Eu m-am mulţumit din puţinul meu. Dacă am luat doi lei azi, m-am mulţumit şi cu ei”, mai spune tanti Ancuţa.
- Sunteţi sănătoasă? întreb
„Pe mine mă ţine sănătoasă, munca. M-am obişnuit şi cu singurătatea mea”.
La cei peste 70 de ani, tanti Ancuţa are planuri mari, să-şi crească nepoţii şi să meargă la nunta lor.
Mai la deal e casa familiei Miloiu. Nenea Toader, ager ca un flăcău până acum vreo 2 ani, abia se mişca ajutat de două cârje. Este trist, se descurcă greu, suferă că nu mai poate munci ca altădată. Ciudat, spune bătrânul, nici pensionat n-a fost, pe motiv că e bun de muncă, dar el abia se mişcă. Ar fi vrut să se opereze, dar n-a fost chip, costurile sunt foarte mari.
„Numai o tijă la un picior e 60 milioane, o tijă! N-am pensie, doar un ajutor de 1 milion două sute pe lună, cumpăr supozitoare, pastile şi-atâta tot”.
- Lemne aveţi? întreb
„Foarte prost, stăm foarte prost...” oftează nenea Toader.
Chiar dacă multe s-au schimbat şi nu mai poate face mare lucru prin ogradă, are două vaci ca două flori şi un cal, animale bine îngrijite, se cunoaşte mâna de gospodar.
„Eu mă uit cu ochii la ele, din drum, n-am ce le face, spune nenea Toader. Nici apă să le car cu găleata nu pot că eu..., că eu..., aoleu! cad!”
Abia se ridică de jos şi din cauza efortului, abia respiră. Tanti Ileana, firavă şi dumneaei, duce acum tot greul. Cea mai mare grijă, după nenea Toader, le-o poartă animalelor, sursa lor de trai.
„Cel mai apropiat vecin a murit, spune nenea Toader, un om deosebit, datorită lui avem curent electric şi drum cât de cât bun. A fost consilier la primărie. O casă e la 200 m distanţă de noi, alta la 500 m, nici nu mai ştiu dacă mai stă cineva acolo. Treburile s-au stricat şi tinerii au fost nevoiţi să plece în lume, să câştige un ban. Satul ăsta rămâne praf, praf...
- Mai aveţi cui spune bună-ziua?
„Da aici n-ai cui spune bună- ziua, c-a rămas pustiu. Ne-am obişnuit...”, spune nenea Toader Miloiu., din satul Fetig care, în urmă cu 30 de ani, răsuna de larma copiilor, râsul tinerilor şi pe obrazul bătrânilor se citea mulţumirea.
- Mai aveţi vreo speranţă?
„Speranţă? Nu ştiu ce-o mai face cu noi bunul Dumnezeu...N-ai cu ce să faci nimica, ce planuri să mai faci, dacă nu ai cu ce? spune tanti Ileana Miloiu oftând.
Şi atunci, mă întreb, ce fac cei care guvernează o ţară, un judeţ, dacă nu sunt în stare să aibă grijă de copii, care înseamnă viitorul naţiei, ce fac pentru tinerii noştri împrăştiaţi prin lume, in loc să muncească acasă la ei, să fie alături de familie, să-şi crească copiii şi să aibă grijă de părinţii bolnavi, neajutoraţi, care se usucă de dorul lor?
Să creeze un echilibru, să aibă pe ce merge lumea. Bag samă, nu există oameni suficient de puternici, responsabili, care să se gândească şi la cei necăjiţi, care trec prin experienţe cumplite, prin boli îngrozitoare, să se gândească la părinţii care n-au ce pune de multe ori pe masă, copiilor, deşi muncesc. ( Janine Vadislav )
