Viața satului

Galerie foto | Satul vrâncean Fetig - O lume de care nimeni nu-și mai aduce aminte

Ziarul de Vrancea
21 oct 2019 9268 vizualizări

În Vrancea, la doar 30-40 km distanţă de municipiul Focşani, într-un sat uitat de lume, în care nici câinii n-au mai rămas, îşi duc traiul vreo 10 familii, bătrâni care şi-au trăit traiul şi-au mâncat mălaiul, cum spun chiar ei făcând haz de necaz. Deşi locurile sunt de-o frumuseţe rară, nu-i bucură prea mult căci drumul la vale este lung şi greu de bătut, medicul vine când vine şi dacă nu-i găseşte în ogradă  se întoarce de unde a venit. N-au magazin de unde să cumpere o pâine, n-au pensie, probabil nici ajutor social şi, dacă n-ar fi copiii plecaţi prin lume, ar muri de foame.  O mână de oameni, trecuţi bine de 60 de ani, bolnavi, chinuiţi de necazuri de tot felul, au rămas  aici să-şi plângă singurătatea şi neputinţa bătrâneţilor. Le-a rămas în schimb omenia şi  bucuria de a avea oaspeţi cu care să împartă „zama de ghebe”, gătită de gospodina casei.

Tanti Ioana stă în capătul satului, sub pădure. Dincolo de casa ei se înalţă muntele şi un desiş de arbori cât vezi cu ochii. S-a născut şi a crescut aici, în Fetig, în zona Carpaţilor de Curbură. Aici s-a căsătorit şi a avut 5 băieţi. Acum 48 - 50 de ani încă era bine, satul număra vreo 80 de familii, era de lucru la pădure, creşteau animale, într-un cuvânt, era o viaţă de trăit.

„Era bine...”, oftează tanti Ioana şi lacrimile îi curg pe obraz.

5 băieţi a adus pe lume, bucuria sufletului ei de care, după 1990 n-a mai avut parte. Au plecat, care-ncotro, să-şi facă un rost în viaţă. S-au rărit şi vecinii, unii au plecat şi s-au stabilit în alte localităţi, alţii s-au mutat la Domnul. Declinul a început după 1990. Încet, încet, tinerii şi-au lăsat casele şi au coborât la vale, în căutarea unui trai mai bun.  Acum, tanti Ioana priveşte în lungul drumului, singurul de altfel, şi nu mai vede ţipenie de om.

„ Era satul cu populaţie mai multă, care venea, care se ducea, da acuma cobori la Andreiaş, nu mai găseşti... Nu te mai întâlneşti decât cu fiare sălbatice”, spune tanti Ioana Jitea oftând din tot sufletul.

La 67 de  ani nu mai coboară din sat, o dor picioarele, o doare mijlocul, iar drumul e greu, drum care n-a văzut un pospai de asfalt de când este.

„Acuma chiar am rămas, zici că-s un fir de floarea soarelui într-un câmp, singur.”

Cât a fost în putere a crescut animale, le-a vândut. Banul avea valoare, de bine de rău s-a descurcat. Acum însă...

- Când vă culcaţi seara, la ce vă gândiţi? întreb.

„La singurătate. La singurătate, la lipsă, că se termină ceia, că se termină cealaltă. Eu cel puţin, plângând mă culc, plângând mă scol”.

- Cine vă mai ajută?

„Mai vin băieţii, aici nu prea mai are cine să-mi dea o mână de ajutor. Am un frate, da şi el e neputincios...” E frate cu mine, nimic de zis, da nu îndrăznesc, fiecare e cu necazu lui.”

Casa băiatului mai mare, plecat în lumea largă, se năruie sub ochii ei. Ştie că n-o să mai vină în Fetig decât să-şi vadă părinţii, la necaz nu mai are cine s-o ajute.

„Am ajuns într-o panică, iau pastile într-una, când văd  că mă ia neliniştea, frica aceea.  Acuma cu necazu te scoli, cu supărarea te culci, nu le mai poţi duce durerile”.

- Ce vă lipseşte?

„Ce să ne lipsească? Banii, că n-avem nici un fel de pensie. Am avut oleacă de ajutor social şi acum trebuie să-l dăm înapoi, 22 şi ceva de milioane, că şi-a trecut unul dintre băieţi maşina pe numele nostru şi n-am ştiut legea”, mai spune tanti Ioana Jitea.

Cel mai apropiat vecin îi este nenea Ionel P. Jitea, de 77 de ani. A rămas singur  cuc după ce s-a despărţit ( cu mulţi ani în urmă) de soţie. Beteag, ajutat doar de un baston, nenea Ionel a supravieţuit unui atac  cerebral. Merge greu, ajutat de baston, nici de muncit nu mai poate, dar mintea este brici şi-i bucuros de oaspeţi.   

E trist că timpurile i-au schimbat pe oameni. Nici înainte nu era uşor, dar se aveau bine unii cu alţii, se întâlneau pe singura uliţa din sat, se strigau peste gard, se ajutau la munca. 

- De ce-au plecat? întreb.

„Din cauză că era greu. Când începeau ploile, nu mai puteau urca. Cei de la Nereju tot pe-aici treceau. Puneau câte 4,6 boi la căruţă, să treacă dincolo, spre Nereju”.

 N-au avut condiţii de trai, dar aveau hrană din belşug pentru vite.

„Pentru vite era mâncare. Era mai bine pentru vite decât pentru oameni. Am iubit locul părintesc, aici m-am născut, mai sus de-aicea..., n-aş fi plecat niciodată.”

Ca să ajungă la medic pentru un consult, o reţetă, era o adevărată aventură.

„3 km drumul ăsta până în Andreiaş  şi cu 3 km fac 6. Cum mergeam eu făceam o oră. Din 2003 sunt în pareză”.

- Aveţi copii?

„Am avut 4 copii, doi morţi, doi trăiesc”, mai spune nenea Ionel P. Jitea privind lung în urma noastră.

Nenea Toader Miloiu are 65 de ani. Deşi se sprijină în baston, l-am găsit între animale, un cal şi trei văcuţe de pe urma cărora mai câştigă un ban. De la Primărie primeşte un ajutor social de 100 de lei, bani care se duc pe medicamente. Este bolnav, are hernie de disc şi ciroză, dar nu se dă bătut. Nenea Toader spune că boala la picioare i se trage din copilărie, când făcea zilnic mai bine de 7 km pe jos, până la şcoală şi înapoi.

„Treceam 32 de vaduri de apă, treceam numai prin apă, n-aveam pe unde ocoli, veneam fleaşcă acasă. Care-a fost deştept, a plecat”.

Nenea Toader spune că mai rău de atât n-are cum să  le fie.

„N-ai de unde lua un bănuţ, în pădure nu te lasă, cu ziua nu ai unde te duce...”

Din tot ce-a fost au mai rămas 13 case. În deal e pustiu tot, nu mai e nimic în deal...

„Nu-s bani, nu-s bani, da! N-ai de unde lua nimica, nimic, nimic, nici un chior. Un leu nu ai de unde lua, să te duci să iei o franzelă.”

Bătrinul, care regretă că n-a plecat la timp din Fetig spune că nu-şi mai doreşte decât sănătate.

„Sănătate, sănătatea ţi-o dă Dumnezeu, dar nici Dumnezeu nu ţi-o mai dă de- acum”, mai spune nenea Toader Miloiu.

Ancuţa Miloiu, are 70 de ani, da nu-i dai! Munceşte  acasă, la animale, cu ziua prin sat, n-o doare nimic şi n-a mai înghiţit vreo pastilă de ani buni. Iubeşte acest loc dintre munţi înalţi şi pentru nimic în lume nu l-ar părăsi. Părinţii erau tot din Fetig, dar ei au avut o viaţă frumoasă. Tanti Ancuţa nu se plânge, dar şi-ar fi dorit să aibă un trai mai blând.

„Aici m-am născut, aici am crescut, aicea am îmbătrânit şi-aicea vreau să mor...”

În urmă cu  50 de ani aceste locuri răsunau de glasuri vesele de copii, acum au mai rămas câţiva bătrâni care se întreabă cui vor lăsa moştenire agoniseala de-o viaţă - mică, e adevărat - şi cine va duce povestea lor mai departe... ( Janine VADISLAV )


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.