Răcoasa în anul Centenarului - Viața la țară. Copiii de ieri / Bătrânii de azi
Vremea a trecut vremuindu-i pe toţi şi buni şi răi, patrioţi, sau nu, pe cei care au înmulţit talantul, sau nu s-au învrednicit de darul Bunului Dumnezeu... Vremurile s-au schimbat şi satul Mărăşti - cel de ieri - a rămas doar o amintire. Cel de azi, deşi în mare parte neschimbat, ar fi greu de recunoscut de mărăşteanul de ieri... Nici aerul, nici gustul apei, nici albastrul cerului arcuit peste coama dealului, peste silueta binecuvântată a Mausoleului, peste casele rămase singure, cu uşile ferecate..., nu mai e ce-a fost. Oamenii s-au vremuit. Niciodată însă nu au uitat pe ce loc sfinţit de sângele eroilor îşi duc traiul şi, la 100 de ani de la grozăviile îndurate de moşii lor, retrăiesc momentele cumplite care le-a şters satul de pe faţa pământului, iar pe oameni i-a dus care-ncotro. N-a vrut bunul Dumnezeu să facă voia duşmanului şi i-a apărat cum a putut, iar blânda Regină Maria, cu ajutor, de la Societatea „Mărăşti”, i-a aşezat pe la casele lor. Una dintre case este a familiei Croitoru, primită de bunicul care a luptat în Primul Război Mondial, lăsată moştenire apoi, de la o generaţie la alta, celui mai mic dintre născuţi. Obiceiul singur se păstrează şi astăzi.
Victoria decisivă de la Mărăşti din iulie 1917 a însemnat pentru întreaga zonă un moment de răscruce: viaţa n-a fost nici mai uşoară, nici mai bună, dar oamenii au înţeles că pot mai mult, pot spera, pot face planuri, îşi pot trimite copiii la şcoli înalte, să trăiască mai bine, să ajungă „cineva!” Au continuat să viseze şi să croiască planuri, chiar dacă multe dintre ele au rămas doar în vis, doar un plan, iar vecinii n-au mai trecut drumul să ceară jar de aprins focul în vatră.
„Când a fost să plece bunicul la război, povesteşte nepotul Ion Croitoru, bunica l-a rugat să n-o lase singură, cu 7 copii. Era tare firavă şi se temea de ce e mai rău. Bunicul a tot dus-o cu vorba. Într-o dimineaţă însă s-a sculat cu noaptea-n cap şi a început să se-mbrace. S-a trezit şi bunica şi l-a întrebat: „Unde pleci bărbate?” El i-a răspuns că se duce la Unitate să-şi ceară voie să se-ntoarcă acasă ( să nu mai plece la război). Bunica plângea de s-au trezit şi copiii şi se povesteşte că au ieşit toţi la poartă şi au început a plânge şi a striga de ţi se rupea inima. Bunicul şi-a pus sumanul în cap să nu le mai audă bocetele şi a luat-o la fugă spre Unitatea Militară.
Când s-a întors bunicul din război, bunica venise deja din bejenie cu 5 din cei 7 copii, pe care-i născuse. Doi dintre ei muriseră de tifos la Cârligele. Tata spunea că bunicul avea pe el nişte haine din prelată cusută cu sfoară. În picioare purta opinci, iar una dintre ele era găurită toată. Într-un buzunar de la mantaua jerpelită avea o mână de fasole pe care a adunase din gară, de la Mărăşeşti, căzută dintr-un vagon. Erau singurele seminţe pe care le aveau pentru o nouă recoltă. În rest n-au mai avut nimic. Casa, în ruină acum, fusese arsă, pomii din grădină rupţi de suflul bombelor. O plasă rezemată de câţiva stâlpi de lemn a fost singurul lor adăpost de ploaie.”
Vremurile erau grele, aşa că bunicul preotului Croitoru şi-a dat copiii argaţi. El însuşi, ca să poată supravieţui, a început să facă negustorie. Cumpăra fân de la Pralea şi-l vindea în sat. N-a durat mult şi i-a murit soţia...
„Bunicul fiind tânăr, la 40 şi ceva de ani, a căutat să se recăsătorească. Din om în om, prin rude, a găsit o femeie din Vizantea. Femeia s-a încântat, a venit, a stat vreun an şi, când a văzut că sunt 5 copii şi cu ei doi, 7 de hrănit, de spălat, de grijit, când bunicul era plecat de-acasă, s-a retras la părinţii ei... Când a aflat bunicul ce s-a întâmplat, a trimis-o pe fiica lui mai mare şi pe tata la Vizantea să ceară ce i-a luat femeia din casă. Întrebând din om in om, au aflat ei unde se afla femeia. Ea i-a recunoscut când i-a văzut, i-a aşezat la masă, iar când a fost să plece, le-a dat un sac de lână ( pe vremea aceea lâna era la mare căutare şi costa bani buni) pe care-l luase de la bunicu'. I-a mai spus Ioanei,(copila bunicului) „Să-i spui lu' taică-tău, când ajungi acasă, că toată averea lui este în căciulă.” Bunicul a căutat şi a găsit în căciulă banii pe care-i strânseseră - făcând multă economie -să cumpere câte ceva pentru copii şi pentru gospodărie.
Case pentru familiile rămase sub cerul liber
La 3 ani de la sfârşitul războiului, Mareşalul Averescu s-a hotărât să refacă satul. Curios e că am găsit în arhivele de la Bucureşti foarte multe ajutoare pe care Societatea „Mărăşti le-a dat unor oameni din sat pentru refacerea caselor, ba că i-a murit calul unuia, ba că e bolnavă femeia altuia... Pe bunicul nu l-am găsit acolo. Nu ştiu care a fost situaţia. Primele case s-au făcut unor oameni înstăriţi: primarului, deşi n-avea copii, unui sătean care avea vreo 10-15 ha teren, ca răsplată că a donat un teren Societăţii Mărăşti, etc. Ultima casă făcută a fost pentru bunicul meu, care avea cinci copii. Povestea că a cumpărat de la Pralea 3 raţe şi le-a dat şefului de şantier. Cele mai sărace familii din sat erau cea a bunicului meu, şi a unui localnic, care avea 5 fete.
După plecarea femeii din Vizantea, bunicul nu s-a mai recăsătorit. Vorbea lumea că ar fi avut o „băbuţă” la care mai mergea din când în când. În schimb, tata, s-a căsătorit la 28 de ani, după ce a terminat armata cu gradul de sergent. Mama avea 17 ani, nu ştia nici să facă mămăliga, dar a iubit-o foarte mult. Când era vorba de mama, trecea peste orice. Noi n-ascultam şi tata o mai certa, „ N-ai pus mâna pe băţ să-i mai linişteşti, îs obraznici...!” Tata era foarte sever. L-a făcut să fie aşa viaţa dură pe care a avut-o de copil. A fost primar pus de legionari, câteva luni, apoi a mers la război, a rămas fără piciorul stâng. S-a întors acasă după ce a stat prin spitale. A vrut să-şi pună capăt zilelor, dar nu avea cum, copiii se ţineau tot timpul după el. Mereu spunea că micuţii i-au rupt inima şi de mila lor a rămas în viaţă. Cu timpul a înţeles că poate realiza ceva chiar şi fără un picior. Mergea la un vecin de unde mai cerea ba o sapă, ba o greblă. I-a dat omul odată, de două, de trei ori, apoi i-a spus, „Vezi, de ăstea să-ţi cumperi!”. Atunci a adus acasă un ţigan. L-a ţinut tata pe fierar doi ani de zile şi a învăţat să facă de toate. Eu pot spune că nu l-am mai văzut pe tata niciodată mergând să se-mprumute în vecini. Avea nevoie de ceva, băga fierul în foc şi lucra... Nu se găsea nici fier. Când s-a încheiat cu calea ferată care lega Adjudul de Pralea, a luat şi el o şină de cale ferată a încălzit-o de-a tăiat-o şi a făcut din ea căruţă şi alte lucruri în gospodărie.
Amintiri despre mama.
„Mama era o femeie scundă, blondă, frumoasă şi guralivă. Era din Mărăşti, avea casa părintească mai sus de Căminul Cultural. Ţin minte că tata, fost legionar, care se-nchisese în sine şi nu mai ieşea prin sat, o trimitea pe mama în zile de sărbătoare, să afle ce se mai vorbeşte”, spune părintele Ion Croitoru.
Deşi închis în ograda lui, omul era curios să afle ce-i fac consătenii, ce mai pun la cale, cine a mai murit, cine s-a născut, cine s-a certat cu cine, cine s-a împăcat, totul intr-o discreţie totală, să nu se creadă că ar avea vreun interes din asta.
„De felul ei, mama era foarte muncitoare. Noi, dacă am avut fierărie, lemnărie, dogărie, strungărie, mama era femeia care făcea de toate: bătea la nicovală, ca şi sora mea care era fetişoară de-acuma, ca fraţii mei. Noi lucram orice, cu toţii: la cosit mergeam cu toţii, la cărat mergeam cu toţii... Stăteam într-o colibă câte o săptămână, două, în mijlocul naturii de o frumuseţe rară, cu mirosul de fân pe care-l simt şi acum, parcă a fost ieri! La prăşit mergeam cu toţii şi fiecare lucra după puterea lui. Când mama lipsea, când îl apuca foamea pe tata - pe la 3, la amiază, se apuca să facă mâncare. Atunci mâncam şi noi, copiii. Pe mama o ajuta la toate treburile şi la spălat de rufe şi la întinsul pe culme, ştia să facă orice. S-au înţeles întotdeauna. Cât de supărat să fi fost tata, nu l-am auzit să-i adreseze mamei un cuvânt jignitor. La noi se folosea cuvântul „fa”, ca şi cum i-ai fi spus, domnişoară, doamnă, „Fa, ce faci?” Iar mama nu-i spunea niciodată „tu”, îi spunea „Mnetale” ( matale), ce faci?” „De unde vii mneata?”„Ce-ai de gând să faci mneata?”, aşa de mare era respectul femeii pentru soţul ei. Se spunea că soţul este cruce...! Ţin minte, când plecam la pădure, sau la mure şi erau multe femei, luau şi câte un copil, „El este cruce, el ne ajută şi ne apără” , spuneau ele. Ce să te apere copilul acela de urs sau de mistreţ? Dar aşa era credinţa lor, că bărbatul este cineva în familia lui, stâlpul casei. Femeile din sat erau foarte supuse şi respectuoase faţă de soţ, de preot, de familie. Nu era ca acuma, se ceartă, gata, ai divorţat. Nu erau divorţuri, eu n-am apucat nici un divorţ în satul Mărăşti. N-am auzit pe nici o femeie să plece de la bărbat. Erau şi unii bărbaţi răi, beţivi, le mai şi băteau, dar femeile lor n-au plecat de-acasă. Intervenea familia, interveneau rudele, se împăcau. Atâta supuşenie din partea soţiilor, mai rar azi. Mama făcea parte dintre femeile care ştiau să respecte şi de aceea şi tata o iubea foarte mult. Îi făcea toate mofturile. Dacă îi spunea, „Ioane, vreau cutare lucru...”. tata îi spunea, „Da, ai bani acolo.” Dacă se ducea la târg şi vindea lemne, îi aducea intotdeauna un dar, măcar o broboadă, un batic...
„Când eram copil, nu erau chibrite”.
Părintele Croitoru spune că lumea satului era altfel în urmă cu 60-70 de ani. Vecinii se ajutau între ei şi dacă mergeai să ceri ceva, nu plecai cu mâna goală.
„Când eram copil nu erau chibrite. Seara, înainte de culcare, se strângea jarul în vatră, se acoperea şi a doua zi dimineaţă aveai foc. Dacă se-ntâmpla să se stingă jarul, mergeai la un vecin şi băteai în poartă, „Dă-mi şi mie cărbuni, s-aprind focul”, lucru ne mai auzit acum şi greu de crezut de către cei care n-au trăit astfel de vremuri. Satul fiind pe culmea unui deal, nu aveam fântâni. Ne duceam cu căruţa şi aduceam apa cu putina, din zonele mai joase ale satului. Când veneam acasă, bătrânii, care nu aveau putere să meargă după apa, ne cereau, „Dă-mi şi mie o găleată, dă-mi şi mie una...”, acasă ajungeam cu putinele la jumătate. Niciodată n-am fost certaţi că de ce am dat apa, în loc s-o aducem acasă. Mai ţin minte cum veneam cu lemne de la deal, aveam vreo 13-14 ani şi, la fel, câte o bunică mă ruga, să-i dau un lemn că n-avea cu ce face focul. Opream vitele, dădeam lemnul bunicii şi plecam mai departe. Se dădea foarte mult lapte de pomană, nu ca acum când pe litrul de lapte ţi se cer 5 lei..., se dădeau covrigi de pomană. Apă nu se mai dă, că omul are contor în curte şi apa costă Se împrumutau oamenii cu orice, se ajutau unul pe altul, făceau clacă la coasă, la prăşit, la tors lână şi la cusut, ”mai spune părintele Ion Croitoru, de loc din Mărăşti, stabilit la câmpie de peste 40 de ani, dar care îşi are locul sus la munte, unde revine ori de câte ori îşi încarcă „bateriile”.
Oamenii au îmbătrânit, oamenii s-au schimbat, unii au trecut în umbra crucilor, alţii au plecat prin ţări străine, unii s-au îmbogăţit, alţii au sărăcit, dar în sufletul lor au rămas tot urmaşi eroilor de la 1917. Străbunicul, preotului Ion Croitoru, care a murit în război la 1877, a avut 5 copii; bunicul lui a avut 7 din care au trăit doar 5, tata Croitoru a avut şase copii, iar părintele, fiul lui, are doi... Patru generaţii care s-au perindat pe acest pământ mai bine de 100 de ani. Au lucrat pământul şi au crescut animale până acum 40 de ani când a 4 generaţie s-a îndreptat spre şcoli înalte. Niciodată însă nu şi-au uitat locul de unde au pornit în lume, loc pe care-l onorează ori de câte ori au ocazia. Dumnezeu a mai vrut ca satul erou Mărăşti, atât de oropsit, cu locuitorii lui fugăriţi care-n-cotro, să-şi păstreze cărarea şi poarta dintre vecinii care se aveau - din moşi strămoşi - ca fraţii şi se ajutau la greu. E adevărat, nu aveau, motiv de pizmă, toţi munceau să-şi ţină gospodăria, să-şi poarte copiii la şcoli înalte, să-i vadă la casele lor şi cu pâinea cea de toatele zilele asigurată... Şi, dacă se poate. cât mai departe de casa copilăriei. Poate şi de teama celor povestite de bunicii şi părinţii care trecuseră prin iureşul devastator al Primului Război Mondial. De-a lungul timpului, satul a rămas ca prin minune, până la începutul anilor 80, aproape neschimbat. Oamenii spun că n-a fost rău, nu le-a lipsit niciodată mâncarea de pe masă şi au avut în gospodărie întotdeauna strictul necesar. Un singur neajuns le umbrea traiul, niciodată nu aveau bani în buzunar. De aceea au fost nevoiţi, bărbaţii mai ales, să meargă la munca oriunde aflau că e nevoie de mână de lucru. Până prin 1975, femeile au mai purtat frumosul costum popular. Îşi coseau singure iile, asta era mândria lor, tot ce purtau era făcut de mână apoi, încet, încet, au dat frumoasele ii şi catrinţe pe hainele cusute în fabrici, haine cum se purtau pe-atuncea şi care le făceau să semene toate între ele. Mărăşti-ul a fost un sat tradiţional care şi-a păstrat aerul patriarhal, chiar dacă multe s-au schimbat între timp. Dar, despre toate acestea vom mai vorbi. ( Janine VADISLAV )
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
