Astăzi despre un „unirist” excepțional: arhitectul vrâncean Ion Mincu - Promotor al stilului neoromânesc în Arhitectură
Ion Mincu (n. 20 decembrie 1852, Focșani a fost cel de-al doilea fiul al negustorului Pavel Mincu și al Mariei Mincu, familia având patru copii: Ștefan, Nicolai, Sultana (mama scriitorului Duiliu Zamfirescu) și Ecaterina - d. 6 decembrie 1912, București) a fost un arhitect, inginer, profesor și deputat român. Promotor al unui stil românesc în arhitectură, cunoscută și ca arhitectură neo-românească, Mincu a integrat în operele sale specificul arhitecturii tradiționale din România. Exemple în acest sens sunt Bufetul din Șoseaua Kiseleff (1882-1892), vila Robescu din Sinaia.
A urmat Şcoala de Poduri şi Şosele, dar ingineria nu i-a oferit mulțumirea pe care o căuta. „O şosea, un pod în România sau aiurea este acelaşi lucru. Eu urmăream altceva”, va spune mai târziu. Dornic să-și găsească drumul, a urmat arhitectura la Şcoala de Arte Frumoase din Paris, obţinând cel mai bun calificativ la susținerea licenței, apoi, recompensat cu un premiu, a avut posibilitatea să facă o călătorie de studiu în Spania, Italia, Grecia şi Turcia, voiaj care i-a lărgit orizontul artistic. Revenit în țară, tânărul a luptat pentru întemeierea Şcolii de Arhitectură din Bucureşti, care a luat fiinţă în 1892, și a devenit profesor de arhitectură generală, conducând atelierul de proiecte al instituției. Ion Mincu a construit puţin, planurile sale au fost îndrăznețe, dar cele mai importante proiecte au rămas nerealizate. Aşa este, de exemplu, proiectul pentru Palatul Comunal din Bucureşti, proiectul pentru Ministerul de Război şi un proiect pentru un cartier de locuinţe în stil românesc. Cele mai cunoscute lucrări realizate de arhitect sunt Bufetul de la Şosea, casa construită pentru generalul Lahovary, Școala de fete (Școala Centrală) din Bucureşti, Palatul Administrativ din Galaţi, Banca Comerţului din Craiova, Casa Monteoru de pe Calea Victoriei, Casa Vernescu, decoraţia interioară a Palatului Justiţiei din Bucureşti, mai multe cavouri lа Focşani şi în Cimitirul Bellu din București.
Cucerit de arta populară, spunea: „Eu nu sunt un om cu iluzii despre mine şi n-am fost niciodată. Ceea ce am făcut e un lucru mic şi simplu: am văzut în ţara asta semănată cu lucruri vechi, frumoase, o biserică, o casă, un acoperiş, o uşă, o rozetă, un chenar care aveau ceva original cum nu mai văzusem în altă parte şi mi-am zis că, adunând pe una de ici, pe alta de dincolo, s-ar putea începe cu ele un stil în ţara noastră. Iată ce am făcut eu”.(dosaresecrete.ro)
În plină epocă de dominaţie a curentului arhitecturii neoclasice franceze, Ion Mincu s-a îndreaptat așadar către arhitectura naţională şi creaţia artistică populară. În 1892, la un banchet aniversar al Societăţii Arhitecţilor Români ce era condusă de arhitectul Alexandru Orăscu, a ţinut un toast în care spunea: „Azi nu se vorbeşte decât de şcoala franceză şi germană, deci închin pentru arhitecţii viitorului nostru, care vor vorbi numai de şcoala românească”.Printre lucrările sale remarcabile bazate pe prelucrarea arhitecturii populare, un loc aparte îl ocupă Bufetul de la Şosea, clădire construită pentru a servi ca restaurant la Expoziţia Internaţională de la Paris din 1889. Construcția are un pridvor cu arcade în acoladă, susţinute de coloane de lemn, cu o scară exterioară acoperită, inspirată din pridvoarele arhitecturii populare, iar pentru decorarea timpanelor şi a cornişei, arhitectul a realizat o decoraţie de ceramică smălţuită şi divers colorată, procedeu decorativ al artei tradiționale.Ion Mincu, promotorul arhitecturii neo-românești, creatorul Bufetului de la Șosea, al Școlii Centrale și al Vilei Robescu din Sinaia, a încetat din viață pe 6 decembrie 1912 la București. Doar câteva gazete au consemnat atunci în scurte notițe știrea morții lui. De-abia după șapte ani revista Convorbiri literare i-a dedicat un articol omagial semnat de arhitectul Al. M. Zagoritz, cel care a continuat lucrările de restaurare la Biserica Stavropoleos după moartea lui Mincu:
La sfârșitul secolului XIX, fața arhitecturală a Bucureștiului este schimbată de arhitecți români pregătiți în Franța. Influența Parisului se accentuează în arhitectură, dar în același timp se afirmă un stil autohton inspirat de elemente țărănești. Astfel se naște stilul neoromânesc sau neobrâncovenesc, un amestec de Art Nouveau, elemente bizantine, italiene și etnografice. Principalul promotor al acestui stil este Ion Mincu.
Stilul neoromânesc este distinctiv prin compoziția fațadelor și ornamentele (în ceramică, sgrafitto, sau sculptură murală) care interpretează motive de arhitectură bizantină sau artă populară. Inserția de artă aplicată și înclinația către materiale exotice specifice momentului european al Art Nouveau sunt accidentale. Asimilarea Art Nouveau este mai degrabă accidentală și se rezumă la nivelul imitației.
Casa Lahovary ridicată în 1886 este considerată de istoricii arhitecturii din România, primul exemplu semnificativ de arhitectură realizată în stil neoromânesc cu elemente de Art Nouveau
. Ion Mincu concepe arhitectura într-un mod istoric, inspirându-se în egală măsură din arhitectura autohtonă și din cea medievală. O trimitere directă la arta moldovenească din secolul al-XV-lea sunt elementele din ceramică smălțuită colorată:friza deasupra ferestrelor, bumbii și friza situată deasupra arcelor porticului de la intrare. Decorația face trimiteri și la o arhitectură vest europeană care se practica în epocă în Italia, Spania dar și la Istambul, locuri pe care arhitectul le-a vizitat în perioada studenției la Paris și după terminarea studiilor. Construcția de pe Strada Ion Movilă, nr. 1, s-a păstrat într-o stare destul de bună și găzduiește din 2003 secția de maternitate a Spitalului Cantacuzino.(.historia.ro)
Date biografice
- Efectuează studiile secundare le la Liceul Unirea din Focșani, între anii 1863-1871.
- În anul 1871 se înscrie la Școala Națională de poduri și șosele din București, pe care o absolvă în 1875 și obține diploma de inginer.
- Între 1877-1884 studiază la Școala Națională de Arte Frumoase din Paris, avându-i ca profesori pe Remy de Louanges și J. Gaudet, și obține diploma de arhitect.
- În 1883 primește premiul Societății centrale a arhitecților francezi.
- Ion Mincu s-a căsătorit în aprilie 1887, pe când avea 35 de ani, cu Eliza Dăscălescu, care era cu 11 ani mai tânără. Cei doi au avut două fiice[1].
- Întors în țară, între 1892-1897, are o activitate didactică și își aduce aportul la înființarea Școlii de arhitectură a Societății Arhitecților Români.
- Între 1898-1912 este profesor la atelierul de proiecte al Școlii Naționale de Arhitectură, iar apoi la Școala Superioară de Arhitectură din București.
- Între 1895-1899, Ion Mincu a fost deputat în Parlamentul României.
- Între 1903-1912 este președintele Societății Arhitecților Români.
- Între anii 2001 - 2002 apare pe lume Alex Mincu ( stră-stră nepotul lui) .
Lucrări
- Catedrala Sfinții Petru și Pavel din Constanța (1895)
- Casa Lahovari (1886)
- Bufetul din Șoseaua Kiseleff (1882-1892), în prezent restaurantul Doina
- Vila Robescu din Sinaia (1897)
- Casa Petrașcu din Piața Romană (1904)
- Școala Centrală de fete din București (1890)
- Palatul Administratic din Galați (1905-1906)
- Palatul Băncii Comerțului din Craiova (1906, terminat de C. Iotzu în 1916
- Palatul Primăriei (proiect)
- Școala de război din București (proiect)
- Cavourile lui Ghica, Cantacuzino, Gheorghieff din Cimitirul Bellu (1900-1904)
- A restaurat Biserica Stavropoleos din București (1904-1910)
- Casa Monteoru a fost renovată după planurile arhitectului în perioada 1887–1888 (Sediul Uniunii Scriitorilor)
- Casa Vernescu (1887-1889)
- A decorat interiorul Palatului de Justiție din București (1890-1895)
Articole
- Școala noastră de arte frumoase (1895-1896 în revista Literatura și arta română)
- Expozițiunea de arhitectură P. Antonescu (1900-1901 în revista Literatura și arta română)
- Concursul Camerei de Comerț din București, Palatul Bursei (1907 în revista Literatura și arta română)
- Cronica artistică - Stavropoleos (1904 în Epoca)
Distincții
- Ca o recunoaștere a importanței sale în evoluția școlii românești de arhitectură, începând cu anul 1953, Universitatea de Arhitectură și Urbanism din București îi poartă numele.
- În anul 2012 a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române.[2]
- De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Citiți și.
Anunțuri ZdV Premium
De același autor
