Astăzi despre: Testamentul Regelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen
Carol I - un reper de neocolit în zbuciumata noastră istorie ● 1877 - (re)apariţia României pe harta geopolitică a Europei ● Carol I - un autentic arbitru al vieţii politice româneşti ● „Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României“ ● tragică deosebire faţă de demnitarii noştri de astăzi
După ce Alexandru Ioan Cuza a fost silit să abdice în februarie 1866, liberalii şi conservatorii au oferit tronul României principelui Karol-Anton din ramura Sigmaringen a familiei Hohenzollern care domnea în Prusia, înscăunat sub numele de Carol I la 10 mai. În primii cinci ani situaţia a fost foarte instabilă, succedându-se zece guverne şi de două ori pe-atâtea remanieri guvernamentale, anul 1871 fiind traversat şi de „republica de la Ploieşti“. Dacă Franţa Comunei din Paris n-ar fi fost învinsă de prusaci şi conservatorii lui Lascăr Catargiu nu l-ar fi convins să renunţe, viitorul rege ar fi abdicat.
Tratatul secret cu Germania şi Austro-Ungaria
Recunoaşterea independenţei faţă de Imperiul Otoman la Congresul de la Berlin din 1878 a permis oamenilor politici şi intelectualilor români să-şi îndrepte atenţia asupra desăvârşirii naţiunii. O consecinţă logică a acestui deziderat a fost proclamarea României ca regat în martie 1881, Carol I devenind astfel primul nostru rege. Motoarele care au pus în funcţie mecanismele complexe ale guvernării au rămas însă tot partidele, două dominând scena politică a ţării – liberal şi conservator, regele având doar dreptul constituţional de a numi primul-ministru şi de a sancţiona legile. De reţinut faptul că, în 48 de ani, suveranul nu a returnat nicio lege Parlamentului pentru a fi rediscutată.
În timpul Congresului de la Berlin, atât regele, cât şi politicienii, şi-au dat seama că realizarea unor obiective de politică externă fără patronajul uneia sau mai multora dintre marile puteri este plină de riscuri. Cum Franţa fusese una din ultimele puteri care recunoscuseră independenţa României şi schimburile comerciale cu noi erau modeste, Carol I a semnat în secret, în 1883, o alianţă cu Austro-Ungaria, la care a aderat şi Germania în aceeaşi zi, fără a trimite tratatul Parlamentului spre ratificare.
În urma Celui de Al Doilea Război Balcanic din 1913, Bulgaria a cedat României sudul Dobrogei, ţara noastră mărindu-şi prestigiul de garant al echilibrului de putere în Balcani. În primăvara anului 1914, clasa politică a început să împingă România spre Tripla Alianţă (Marea Britanie, Franţa şi Rusia). În urma crizei ce a urmat atentatului de la Sarajevo din iunie 1914, România s-a trezit dezbinată politic, declanşând tragedia regelui.
Sângele apă nu se face, dar întristarea opreşte inima
La 20 aprilie 1914, Carol I a fost sărbătorit la împlinirea vârstei de 75 de ani şi se aştepta anul 1916, când, la 10 mai, românii ar fi aniversat, alături de regele lor, o jumătate de secol de domnie. Era bolnav de inimă, dar în ultimii ani, ca urmare a unor tratamente îndelungi, se simţea mai bine.
Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo a declanşat însă un război care, în scurt timp, avea să devină mondial. Regele ar fi dorit ca armata română să lupte de partea Germaniei şi a Austro-Ungariei, insistând în acest sens asupra tratatului de alianţă din 1883, pe care îşi pusese semnătura. Liberalii însă, în acel moment cea mai puternică forţă politică din regat, au impus neutralitatea. La Consiliul de Coroană lărgit din august 1914, Carol I a rămas astfel singur, susţinut doar de liderul conservator P. P. Carp.
În ziua de 26 septembrie 1914, Carol I a fost vizitat de primul-ministru Ionel Brătianu şi alţi oameni politici, care l-au găsit bine dispus şi cu chef de vorbă, cum rar i se întâmpla. Când discuţiile au ajuns la situaţia politică a României, în urma înfrângerii germanilor de către francezi pe râul Marna, regele a spus: „Ţin să se ştie că nu sunt contra realizării idealului nostru naţional“, ceea ce arăta că încrederea suveranului în armata germană se pierduse.
Măcinat de neutralitatea impusă de liberali, Carol, care n-a uitat nicio clipă în cei 48 de ani de domnie că este un Hohenzollern, dar a domnit curat constituţional, a închis ochii definitiv în dimineaţa zilei de 27 septembrie 1914, în jurul orei 5.30. Adus după două zile la Palatul Regal din Capitală şi transportat apoi cu trenul la Curtea de Argeş, la 2 octombrie, sicriul cu trupul neînsufleţit al suveranului a fost depus într-o criptă a celebrei mănăstiri din localitate, alături de mormintele voievodului Neagoe Basarab şi soţiei sale. Ultimul salut al artileriei a început cu tunurile care, în 1877, au tras prima salvă peste Dunăre, la Calafat. Românii îşi manifestau, cum ştiau ei mai bine, stima pentru un rege care le lăsa o ţară ce îşi împlinea destinul cu demnitate. Ce ţară ne-au lăsat, tot în 48 de ani, cei patru preşedinţi de până acum, este greu de comparat...
Tranziţia puterii în stil regal
Îngrijorat de războiul ajuns la graniţele României, Ionel Brătianu a organizat depunerea jurământului de către noul rege chiar a doua zi după decesul lui Carol. Nepot de frate al marelui dispărut, Ferdinand avea 49 de ani şi era căsătorit din 1892 cu o prinţesă mai tânără decât el cu zece ani, Maria de Saxa-Coburg, din casa regală britanică.
Cu o sută de ani în urmă, tranziţia puterii s-a făcut într-un stil cu adevărat regal. Devenită regină, Maria ştia că începe o eră nouă, în care ea n-a acceptat să aibă un rol decorativ. Evocând, peste ani, depunerea jurământului de către Ferdinand, regina scria:
„Stam amândoi în picioare, în mijlocul Camerei Deputaţilor. Noul rege îşi depunea jurământul în faţa poporului său. Plini de toate nădejdile supuşilor săi, era ca o carte necitită încă; nimeni nu-i ştia gândurile, dar întrupa, poate, zorile unei mari înfăptuiri; poate că avea să fie cel ce va împlini un vis îndelung visat...
(...) Şi ne uitam unul în faţa altuia, poporul meu şi eu. Acesta a fost ceasul meu, un ceas ce n-a fost dat multor fiinţe pe lume, căci în acel ceas românii mei nu aclamau numai o idee, o tradiţie sau un simbol, ci aclamau şi o fiinţă pe care ajunseseră să o înţeleagă. Străina venită de peste mări nu mai era străină. Era acum a lor...“
Cine din cei 70.000 de români adunaţi pe un stadion la o depunere de candidatură a putut gândi în acest fel, ca să ne emoţioneze şi peste o sută de ani?...
Înţelegere de monarh pentru toţi supuşii săi
„Regele Carol I era unul dintre cei mai înţelepţi domnitori pe care i-am întâlnit – scria Bernhard Bülow, aproape şase ani ambasador al Germaniei la Bucureşti, cancelar între 1900 şi1909. El nu s-a tulburat niciodată de atacurile, suspiciunile şi calomniile cu care, mai ales în primele timpuri ale governării sale, a fost întâmpinat“. N-a avut deci parte doar de surle şi trâmbiţe. N. D. Cocea, de pildă, fiu de general de armată, cu moşii din partea mamei, dar ataşat mişcării socialiste, a publicat un volum întreg de pamflete antidinastice, din care citez doar două titluri: „Omul cu ochii vineţi“, „10 mai, zi de ruşine“.
Interesantă este o istorioară care a circulat în cercul revistei „Viaţa românească“. În 1883, Regele Carol a petrecut o zi la Ploieşti, unde s-a cazat şi peste noapte. Rămas fără finanţe după aventurile sale negustoreşti, Caragiale a solicitat o audienţă la rege, pentru a cere bani. Carol i-ar fi răspuns astfel: „Dumneata nu ştii, domnule Caragiale, că regii nu împrumută bani?“ Apoi l a întrebat ce sumă îi trebuie, scriitorul solicitând 1500 de lei mai mult decât are nevoie. A doua zi, când s-a dus să-şi ridice banii, Caragiale a primit 3500 de lei, căci regele se interesase şi aflase de ce sumă avea nevoie. Această mărinimie a suveranului nu l-a împiedicat însă pe Caragiale să-l satirizeze aspru în 1906, când s-au sărbătorit 40 de ani de domnie, scriitorul publicând o poezie din care citez câteva versuri: „Un comediante de bravură / Joacă de patruzeci de ani, / Făcând enormă tevatură / În faţa unor gogomani“ şi încheie: „Ca rol fu mare mititelul! / Hai, gogomani, la jubileu!“
Cu toate că modernizarea României s-a făcut, în general, sub sceptrul lui Carol I, imaginea i s-a deteriorat imediat după moartea sa, invocându-se originea sa germană. Ieşind însă din război cu ţara reîntregită, Regele Ferdinand asumându-şi pe deplin rolul de rege al lor, românii l-au repus în drepturi pe Carol I, subliniind „progresele civilizaţiei în România“ sub domnia sa. Într-una din cele mai cunoscute cărţi de istorie din epocă, Constantin C. Giurescu scria: „A avut simţul datoriei şi al onoarei în gradul cel mai înalt, fiind o pildă vie pentru toţi supuşii săi. A pus întotdeauna mai presus de sine statul, la a cărui ridicare s-a gândit necontenit“.
Cum s-a distrus România sub patru preşedinţi comunişti, indiferent de sistemul social pe care l-au promovat, n-ar mai trebui să ne aducem în niciun fel aminte...
„Viaţa mea, legată de această binecuvântată ţară“
Primul rege al României și-a scris testamentul de mână, în limba romană, în februarie 1899, din care citez: „Având aproape 60 de ani, privesc ca o datorie ca să mă hotărăsc a lua cele din urmă dispoziţii. Alcătuind acest testament, mă gândesc, înainte de toate, la iubitul meu popor, pentru care inima mea a bătut neîncetat şi care a avut deplină încredere în mine. Viaţa mea era aşa strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată Ţară, că doresc să i las, şi după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viul interes pe care le am avut pentru dânsa. Zi şi noapt m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acum o poziţie vrednică între statele europene. M-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să împlinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului (...) Succesorul meu la tron primeşte o moştenire de care va fi mândru şi pe care el o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind de deviza:
«Totul pentru Ţară, nimic pentru mine»“.
În afara dispoziţiilor referitoare la regină, membrii familiei, prieteni şi personalul de serviciu, suveranul a lăsat o sumă de 12 milioane lei pentru diferite aşezăminte, fundaţii şi ajutoare, cu fonduri de stat sau publice, în acţiuni sau bani, care să fie distribuită conform voinţei sale din testament. De menţionat că, în timp ce printr-un supliment la acest testament, redactat în 1911, lăsa rudelor sale doar câte o mie de lei, sumele înscrise în testamentul din 1899 par uriaşe: ● Academia Română, şase sute mii lei, pentru publicaţii; ● Fundaţia Universitară, pentru sporirea capitalului, şase sute mii lei; ● Orfelinatul din Zorleni, lângă Bârlad, pentu sporirea capitalului, cinci sute mii lei; ● pentru întemeierea unui internat de fete de ofiţeri din armată, ca un institut de educaţie, două milioane lei; ● pentru înfiinţarea unei şcoli industriale la Bucureşti, trei milioane lei; ● pentru Societatea de Geografie, înfiinţată de suveran, trei sute mii lei; ● pentru întemeierea unui fond de sprijinire a ofiţerilor aflaţi la strâmtoare, un milion lei; ● pentru întemeierea unui fond ca ajutor pentru studenţii săraci, cinci sute mii lei; ● pentru burse în străinătate, spre a pregăti pe tineri pentru şcoala industrială ca profesori, cinci sute mii lei; ● pentru Biserica Naţională, şase sute mii lei; ● pentru cantinele şcolare, trei sute mii lei; ● pentru Biserica Catolică din România, patru sute mii lei; ● pentru Biserica Protestantă din Bucureşti, una sută mii lei etc. Diferite sume au fost nominalizate pentru oraşele Bucureşti, Craiova, Galaţi, Ploieşti, Botoşani, Bârlad, Focşani, Piteşti şi celelalte capitale de judeţ.
Ce învăţau românii despre Carol I în comunism
Cu „obscurul ofiţer prusac“ monarhia „începe ocrotirea tuturor fărădelegilor săvârşite de capitaliştii şi moşierii din rândul cărora făcea parte. Carol, care executa docil ordinele kaiserului, a aservit ţara intereselor capitalului străin, cu precădere cel german, dată fiind cardăşia de interese dintre monarhie şi capitalul internaţional în obţinerea unor profituri exorbitante“ – se spunea pe timpul lui Dej. Reabilitarea parţială a imaginii primului rege al românilor s-a făcut abia spre anii ’80, în ultimii ani ai regimului Ceauşescu recunoscându-se că „monarhia, ca formă de guvernământ, corespundea necesităţilor obiective ale înaintării României pe calea progresului social, pentru înlăturarea decalajului faţă de Occident, ca urmare a secolelor de dominaţie otomană“.
În cadrul campaniei „Mari români“, organizată de TVR în 2006, Carol I s-a situat al doilea, după Ştefan cel Mare, devansându-i pe Mihai Viteazul şi Alexandru Ioan Cuza. La ce se va scrie despre primii patru preşedinţi români peste o sută de ani, mai bine să nu ne gândim...
Prof. Valeriu Anghel
Text reluat din ediția 2014-09-26 a Ziarului de Vrancea
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Educație
VIDEO | Conferința de presă a echipei de robotică „AICitizens” a CN „Al.I.Cuza” Focșani după întoarecea din SUA
De același autor
8 ani de la decesul academicianului vrâncean Valeriu D. Cotea | Un om cu inima cât un munte și sufletul ca seninul de mai
Anunțuri ZdV Premium
Comentarii: 2
Adaugă comentariu
critic, acum 3499 zile, 22 ore, 19 minute, 17 secunde
de istorie, acum 3499 zile, 22 ore, 23 minute, 32 secunde 
