Instantanee cotidiene
” Nesimțitul ”
Este aproape de amiază și autobuzul este mai mult gol. Pe ușa de la șofer se urcă o duduiță foarte cochetă ce trage după sine, de mânuță, o copiliță de-un metru cu cot cu tot, cum se spune. Ambele, sunt purtătoare, la vedere, a câte unui mic tezaur: cercei, inele, brățări, lănțișoare, pandantive și câte altele. Puștoaica se repede către locul cu marcaje de ”rezervat” pentru bătrâni, gravide, copii, persoane cu handicap...Locul cu marcajele bine cunoscute este ocupat de un bătrân ce se sprijină într-un baston și ține în brațe o sacoșă cu divere cumpărături voluminoase. Trec două-trei stații iar prichindeaua înzorzonată, postată lângă scaunul cu ”rezervat”, nu are astâmpăr; se agită nervos, o trage de mână pe însoțitoarea ce pare a-i fi mamă, bate din picioare, mârâie precum un cățel furios și, până la urmă, izbucnește:
- ”Uite mamă, la nesimțitul ăsta, nu vrea să-mi dea locul ”
”Nesimțitul”, se uită la gâgâlicea impopoțonată, se uită și la însoțitoarea sa și parcă ar vrea să se ridice ca să le dea ...”locul lor”. Din spate, o doamnă, destul de în vârstă și dânsa, se ridică de pe scaun și le face semn că le cedează locul. ”Gâgâlicea împopoțonată”, dă din cap violent, a negare, și replică: ”vreau aici, pe locul meu!”. Călătorii ocazionali se uită cu reproș către perechea înzorzonată și încep să o apostrofeze. ”Duduia-mamă”, ofuscată de reacția ”opiniei publice” din autobuz, dă din cap disprețuitor, își trage de mânuță odrasla împodobită și se îndreaptă către ușa de coborâre.
-”Lasă mamă, coborâm la prima”
Se deschie ușa, și, înainte de a coborâ, copila își sucește capul și cu un gest suprem de dispreț, își scoate limba către ”nesimțit”. ”Na!”
Morala: iată cum arată..”România educată” din zilele noastre!”
”Lecție de viață”
În parcarea din fața complexului comercial, multe mașini își așteaptă stăpânii să iasă de la cumpărături. La una una dintre ele (o mașină ”bengoasă” rău!) doi tineri, bronzați, desigur, de prea mult soare, poartă o discuție aprinsă pe un ton foarte ridicat acustic (potrivit unei mai vechi tradiții din familie) așa încât cei ce se află prin preajmă pot auzi, fără să vrea, conținutul discuției. Ceva l-a nemulțumit pe unul dintre ei (pe tânărul ”bronzat” ce are în preajmă un puști de vreo 9-10 ani) fiindcă discuția este extrem de aprinsă. Se poate deduce că nemulțumirea acestuia este provocată de un al treilea conațioal (absent din peisaj) care, probabil, a comis ceva, o nerespectare a unei obligații asumate. ( Mă rog! ). Consecința acestui incident a reprezentat-o descărcarea nervoasă, chiar violentă, a tânărului tată manifestată printr-un repertoriu de înjurături cum rar mi-a fost dat să aud: părinți, sfinți, morți, cruci, acțiuni fizice, animale ș.a.m.d., toate
și-au găsit loc, într-o avalanșă de neoprit, în vocabularul tânărului cu copilul de mână. Se uita lumea la furia dezlănțuită a tânărului, dădea din cap și pleca mai depare considerând, probabil, că acest comportament face parte din firescul existenței tânărului. Treaba lui!
Problema este însă alta: de față, ca participant la eveniment, se afla și puștiul, propriul lui copil.Un copil care, desigur, consideră ca normal, firesc, acest comportament al tatălui și deci, îl va urma și el întocmai atunci când va fi mai mare. Și așa se poate explica ”Principiul perpetuării moravurilor” de care avem parte în societatea noastră liberă și... educată (?).
”Inteligență degeaba”
Un vecin, bun prieten, profesor universitar, azi pensionar, era foarte mândru de biblioteca sa personală, burdușită cu lucrări dintre cele mai valororase din punct de vedere științific, multe dintre acestea procurate cu multă dificultate din străinătate pe bază de relații personale și prin prietenie și colegialitate cu alți specialiști din străinătate. O adevărată mândrie! Ajuns la vârsta retragerii din practica profesorală și neavând urmași, domnul profesor s-a gândit că face un gest de generozitate prin a oferi o parte dintre aceaste cărți, bibliotecii facultății la care, ani buni, a predat ca profesor. A trimis o ofertă și a așteptat răspunsul. Care răspuns a fost teribil de dezamăgitor pentru ofertant: după mulțumirile protocolare pentru intențe, i s-a răspuns că asemenea lucrări nu mai sunt de actualitate (din punct de vedere al lecturilor individuale) întrucât tehnologiile moderne oferă o canitiate bogată de informații prin mijloacele noi, aflate în practică. Cu alte cuvinte i s-a spus cum că, astăzi, nu prea se mai stă la buchisit cărți și tratate ci se folosec mijloacele I.T , mult mai practice și mult mai la curent cu toate noutățile.
Mi-a fost milă de reacția de dezamăgire a domnului profesor; dânsul considerase, până de curând, cum că posedă în casă o adevărată ”avere” intelectuală și iată că, brusc, constată că ”averea” lui nu mai face azi, nici doi bani! Dezamăgirea a fost atât de șocantă încât, furios, și-a transferat toată ”averea” în saci de hârtie, i-a urcat într-o furgonetă și i-a desărcat undeva, la marginea orașului, la un depozit de deșeuri.
Morala: Inteligența devalorizată sfârșește astăzi la deșeuri intelectuale.
Burse pentru...repetenție.
Șoc absolut pentru orice român cu un minim de bun simț: o importantă instituție educativă din minunata țară numită România a elaborat o lege referitoare la condițiile de acordare a burselor școlare atât de stimulativă încât... chiar și repetenții pot fi premiați (!!!.). ”Bravos națiune, halal să-ți fie!”, ar spune un cunoscut născător de comedii autohtone. Așa se facă cum că astăzi, 8500 de repetenți din fostul glorios învățământ românesc pot fi premiați pentru ”excepționala performanță” de a nu-și bate capul cu cartea. Păi, n-au dreptate toți cei care dau cu tifla examenelor, a bacalaureatelor, a școlilor în general? Nu mai este mult și respectabila instituție va putea da premii pentru stimularea absenteismului total de la școală, un fel de ”premiu pentru absență”.
Într-o țară cu real respect pentru învățământ și cultură, o astfel de ”performanță” ar fi condus la demiterea întregului ”staff de specialiști” care a elaborat o astfel de lege. Pe bună dreptate copiii care iau cartea în serios se simt frustrați (aș spune, jigniți) să primească premiul alături de un...repetent. Dar, dece să ne mirăm? Promovarea non-valorilor nu este o noutate în spațiul românesc: avem atâtea exemple în societatea noastră încât practica devine aproape o stare naturală în ”Grădina Maicii Domnului”
Cugetarea mea: Mă mir că...mă mai mir!
Prof. Victor Simion
