Ce-a vrut să spună autorul?
Aceasta și „care a fost starea de spirit a autorului când a creat această opera“ au fost întrebările care m-au bântuit pe parcursul școlii, din gimnaziu și până la finalul liceului. De fiecare dată când ne preda o operă literară, poezie sau proză, n-a existat profesor care să nu fi pretins de la noi, elevii, răspuns la aceste interogații. Excepție au făcut primii doi ani de liceu când ne-a predat regretatul Petrache Dima.
La momentul respectiv n-am reușit să găsesc replica așteptată de dascăli.
Și asta deoarece nu erau interesați de ceea ce credeam eu că ar fi vrut să spună autorul ci îmi pretindeau să ajung exact la aceeași concluzie la care ajunseseră și autorii analizelor literare din manualul unic ori din stufoasele caiete de comentarii pe care ni le transferam de la o generație la alta. Și, pe cât posibil, era de preferat să îmi vină în minte exact aceleași cuvinte și expresii folosite de aceștia.
Dar oricât am încercat, oricâte eforturi de gândire am făcut, nu mi-a ieșit niciodată.
La fiecare lectură aveam impresia că autorul a vrut să spună cu totul altceva decât ce reieșea din manual sau ni se preda la oră. Nu puteam să-mi explic cum ceilalți, elevi și dascăli, înțelegeau fără excepție, din poezia sau proza analizate exact același lucru ca și autorii manualelor.
Nu pricepeam și pace cum reușeau, dintr-o simplă lectură, să pătrundă în mintea cuiva care, în cele mai multe cazuri, a trăit și a creat cu foarte mulți ani înainte. Logica mea nu accepta că cineva ar putea cunoaște starea de spirit a unui om doar din analiza câtorva metafore.
Îi admiram pe colegii care pretindeau că reușesc s-o facă și chiar căpătasem un complex față de ei.
După ce am terminat școala, n-am mai avut dileme în legătură cu ceea ce dorea să spună autorul sau cu trăirile sale din momentul creației. Îmi alegeam lecturile în funcție de stările mele de spirit și înțelegeam ceea ce voiam eu. Dacă îmi plăcea cartea, puțin îmi păsa ce intenționa să exprime autorul.
Plus că, în aceeași perioadă am cunoscut câțiva prozatori și poeți (e drept că nu de nivelul celor publicați în manualele unice) și am observat cât de multe aveau de spus și cât de tare erau mistuiți de focul creației imediat ce consumau câteva pahare cu alcool. Chestii despre care nu-și prea aminteau în stare de trezie.
Și aș fi trăit așa liniștit, în ignoranța mea, până la adânci bătrâneți. Doar că ceva mi s-a întâmplat, precum în filmele clișeu cu eroi pensionați sau amnezici care sunt reactivați de un declic și revin în mijlocul acțiunii.
De curând am citit (*) despre starea de spirit a poetului Ion Barbu în perioada în care a compus „Riga Crypto și Lapona Enigel“. Este poezia care mi-a făcut cele mai multe zile fripte în școală (poate și vouă) deoarece nu reușeam să-i descifrez „sensul ascuns”.
Se pare că, potrivit propriei mărturii, Ion Barbu, mare amator de halucinogene, se afla sub influența cocainei și a eterului când a compus poezia. Or, dacă starea de spirit a unui cetățean dependent de narcotice o putem intui (există numeroase mărturii culese în urma experimentelor psihiatrice), îmi vine greu să cred că cineva poate cunoaște cu adevărat ce a vrut să spună și să transmită poetul în acele momente. Nici el însuși, după ce și-a revenit, nu cred că își mai amintea exact.
Ceea ce se cunoaște cu certitudine este că, la momentul la care a scris poezia, Ion Barbu suferea din dragoste, fiind părăsit de iubirea vieții sale, o pictoriță norvegiană pe nume Helga.
Ajunși cu lectura la final considerați, probabil, că acest articol ar merita și o concluzie. N-o voi trage pentru că e cazul să vă dați singuri răspunsul la întrebarea din titlu: „Contează ce înțeleg eu sau trebuie să îmi asum ce înțeleg alții?”
_____
(*) Andrei Oișteanu – „Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură“, Polirom, 2014.
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Opinii
De același autor
