Am intrat oficial într-un nou Război Rece
Tot mai multe voci anunţă sfârşitul globalizării, „aşa cum o ştiam”, iar intrarea într-un nou Război Rece, marcat de instabilitate şi riscuri ridicate, este o certitudine; sunt însă incertitudini majore privind felul în care va arăta această nouă realitate globală.
„Fără Ucraina, Rusia încetează să mai fie un imperiu. Dar cu Ucraina subordonată, Rusia devine în mod automat un imperiu.” Este o observaţie celebră, citată adesea, făcută de fostul Consilier pentru Securitate Naţională al lui Jimmy Carter, Zbigniew Brzezinski, născut la Varşovia. De care nu au ţinut cont cei care nu au înţeles sau au ignorat acest obiectiv strategic major al lui Vladimir Putin, pe care el l-a anunţat de altfel, de o manieră implicită, în discursul său din 2007 de la Conferinţa de Securitate de la Munchen. La fel, vedem acum repercusiunile unor decizii majore pripite luate în trecut. În euforia de la începutul anilor ’90, după încheierea Războiului Rece, într-o perioadă de necontestată hegemonie globală americană, Washingtonul, sub ambele administraţii, Bush şi Clinton, a presat Kievul să renunţe la armele nucleare. Fixaţia momentului era denuclearizarea, o idee evident în principiu dezirabilă şi lăudabilă, dar care nu a rezistat la confruntarea cu realitatea.
Printr-o amară ironie a istoriei, după anexarea Crimeei în 2014, după invazia de acum a Ucrainei şi după avertismentele Kremlinului privind spectrul unui război nuclear şi aluziilor Rusiei privind posibilitatea utilizării efective a unor arme nucleare tactice (în emisiuni ale televiziunii de stat de la Moscova li se transmitea mesaje de intimidare unor ţări „obraznice”, ca Polonia sau Lituania, cu ameninţări de genul „nu va mai rămâne nimic din Varşovia voastră în 30 secunde”) tendinţa este una exact contrară.
Tratatul de neproliferare nucleară riscă să devină complet nerelevant. Urmând exemplul Coreei de Nord, nicio ţară care dispune de cunoştinţele tehnice şi de resursele necesare pentru dezvoltarea unei arme nucleare nu se va mai baza pe bunăvoinţa celor 191 de semnatari ai acestui tratat pentru a-şi apăra suveranitatea. După cum se vede, nici Tratatul şi nici ONU, din cauza blocajelor cu Veto din Consiliul de Securitate, nu pot opri un război dintre două ţări între care una este o putere nucleară. Vom vedea foarte probabil o adevărată cursă pentru obţinerea acestui statut de putere nucleară, principalii candidaţi fiind desigur Iranul, şi, în oglindă, Arabia Saudită, ceea ce ridică la cote de avarie tensiunea în Orientul Mijlociu, unde şi Israelul dispune de astfel de arme chiar dacă nu recunoaşte oficial. Iar după cum arată turbulenţele geopolitice, ţări ca Japonia, Coreea de Sud sau Taiwanul ar putea decide şi ele în mod similar, dacă protecţia pe care le-o oferă în chip formal americanii primelor două şi într-o zonă ambiguă Taiwanului devine nesigură.
Un articol din Wall Street Journal, bazat pe documente devenite accesibile recent, dezvăluie detalii interesante privind contextul în care s-a semnat în data de 14 ianuarie 1994, la Moscova, acordul privind denuclearizarea Ucrainei de către Leonid Kravciuk, preşedintele de atunci al ţării, alături de Bill Clinton şi Boris Elţîn. „Dacă mâine Rusia intră în Crimeea, nimeni nu va ridica o sprânceană”, a spus atunci Kravciuk imediat după semnarea acordului. O predicţie care s-a dovedit în mare măsură adevărată pentru că, în ciuda unor declaraţii occidentale de înfierare, Rusia nu s-a ales în 2014, după anexarea Crimeei, decât cu o serie de sancţiuni relativ moderate. Provenit din structura de vârf a aparatului de partid din Uniunea Sovietică, bun cunoscător al realităţilor şi mentalităţilor politice dominante la Moscova, Kravciuk s-a dovedit la fel de vizionar atunci când a încercat să-i explice lui Clinton, fără succes, pericolul „exploziei politice şi divizării Ucrainei - autonomie pentru Doneţk, Krivoirog, Galicia, cu dezmembrarea ţării în final”.
Preşedintele american s-a dovedit la fel de surd şi la semnale venite din interiorul administraţiei din partea unor membri de vârf din Consiliul pentru Securitate Naţională care, conform Wall Street Journal, într-un document din 1994 considerau drept legitime îngrijorările Kievului şi avertizau, din nou vizionar, asupra posibilităţii unor evoluţii şi tragedii în viitor, ca acelea la care asistăm acum. „Ambiţiile teritoriale ale Rusiei faţă de Ucraina vor avea drept rezultat un eşec al reformelor în Rusia”, iar „disputele dintre Rusia şi Ucraina, scăpate de sub control, vor ameninţa stabilitatea şi unitatea Europei”. Interesant, Casa Albă primise semnale similare chiar de la Moscova, de la ministrul adjunct de externe rus de atunci, Georghi Mamedov, care îndemnau Statele Unite să nu se amestece în acestă chestiune. Răspunsul Casei Albe fiind, în descrierea plastică a autorului articolului, „invenţia unui esperanto de dezarmare, democraţie şi economie de piaţă”.
După aproape 30 de ani de la aceste evenimente, erorile geopolitice majore făcute atunci şi alte făcute mai târziu născute din ceea ce un reputat analist american de politică externă, Walter Russell Mead, numea „fanteziile post-istorice” ale unei bune părţi din elitele politice, din establishmentul de securitate naţională şi din zona academică din Occident, ne-au adus în situaţia de acum. În opinia unui cunoscut comentator politic, Fareed Zakaria, războiul din Ucraina marchează o nouă eră în istoria lumii care pune capăt celor trei decenii de Pax Americana în care dominaţia globală a Statelor Unite a fost una covârşitoare. De fapt Zakaria anunţa lumea post-americană încă din 2008, în timpul crizei financiare de atunci, într-o carte chiar cu acest titlu. Odată cu ascensiunea economică a Chinei, cu maniera tot mai asertivă în care Rusia şi-a impus prezenţa în Siria şi în zona Golfului, în Venezuela şi în Africa, şi cu ambiţiile unei „Europe Suverane” a cărei flamură este purtată mai ales la Paris, nimeni nu mai avea îndoieli în legătură cu tranziţia de la o lume unipolară la una multipolară.
Numai că acum nu mai vorbim doar despre o lume multipolară, ci şi despre un nou Război Rece. Acesta era în fapt deja în curs, un rezultat al competiţiei geopolitice dintre America şi China, dar mulţi continuau să respingă o astfel de „idee dezagreabilă” care punea sub semnul întrebării uriaşe interese financiare şi o tentantă viziune ideologică liberală despre o lume globală guvernată prin tratate şi instituţii internaţionale. Numai că, deşi pe multe dimensiuni lumea este globalizată, prin infrastructuri de transport şi comunicaţii globale, prin lanţuri de producţie şi distribuţie globale, acest lucru s-a produs, după cum avertiza cu multă vreme în urmă sociologul Manuel Castells, în absenţa unor instituţii globale cu autoritate, cu pârghii reale, capabile să gestioneze crizele şi provocările, aşa cum o fac statele naţionale. În toată această perioadă, acest rol l-au jucat Statele Unite care, într-o lume practic unipolară, puteau să asigure din această poziţie o parte din îndatoririle unui astfel de guvern global. Dar dacă America se retrage, nu mai are resursele şi voinţa necesare să joace acest rol sau are loc o modificare semnificativă a raporturilor de putere pe plan internaţional vom asista la o dezordine globală generalizată. Oamenii în general nu înţeleg, vedem asta acum, cât de importantă este securitatea decât atunci când aceasta dispare!
Dacă până de curând mulţi se mai agăţau de speranţa că un nou Război Rece mai poate fi evitat, e imposibil să mai crezi asta acum.Acest lucru devenise deja clar după semnarea, pe 4 februarie, la Beijing, a Pactului Strategic dintre Rusia şi China. Invazia Ucrainei nu a făcut decât să ne facă să luăm act şi mai clar de această nouă realitate geopolitică. Declaraţia comună, semnată de Vladimir Putin şi Xi Jinping, subliniază încă din titlu că „relaţiile internaţionale intră într-o nouă eră” ca urmare a procesului de „modificare a balanţei de putere din lume”. Este o afirmare explicită a primatului forţei militare şi economice în raport cu legislaţia internaţională, după cum s-a văzut acum în Ucraina, în brutală opoziţie cu abordările occidentale în materie. Obiectivul lor strategic major fiind de-americanizarea lumii, modificarea în favoarea lor a regulilor şi principiilor care stau la baza actualei ordini internaţionale. La minimum, Rusia vrea să-şi recâştige o zonă de influenţă în Estul Europei, iar China să reîncorporeze Taiwanul şi să-şi extindă dominaţia asupra întregii Asii de Sud-Est prin eliminarea Americii din regiune.
Într-un interviu pentru Wall Street Journal, Matt Pottinger, unul dintre arhitecţii strategiei de securitate a administraţiei Trump, compară momentul actual marcat de războiul din Ucraina cu războiul din Coreea, început 1950 şi terminat în 1953. Deşi, Războiul Rece începuse deja de facto de câţiva ani (celebra „Long Telegram” a lui George Kennan care introducea conceptul de „containment” a Uniunii Sovietice, „o forţă politică care nutrea convingerea fanatică că nu este posibil un modus vivendi permanent cu Statele Unite” datează din 22 februarie 1946), „abia atunci acesta s-a cristalizat ca atare, în imagine publică a Vestului”. În 1950, Kim Il Sung obţinuse binecuvântarea de la Stalin şi suportul lui Mao pentru invadarea şi ocuparea sudului Peninsulei Coreene, o operaţiune pe care estima că o va finaliza relativ repede.
Acum, spune Pottinger, rolurile s-au inversat: Xi Jinping îl joacă pe cel al lui Stalin, în timp ce Putin este cel care a ordonat invazia Ucrainei. Astăzi „este greu să eviţi concluzia că toate aceste evoluţii sunt parte a unui nou Război Rece pe care Xi Jinping şi Vladimir Putin l-au declanşat împotriva Vestului”. În acest sens el face o paralelă între întâlnirea dintre Stalin şi Mao din 1950 care a precedat cu 6 luni invazia Sudului de către armata nord-coreană cu întâlnirea de la începutul lunii februarie de la Beijing dintre Putin şi Xi. În fapt, nimeni nu se mai îndoieşte că liderul de la Kremlin a amânat declanşarea invaziei după terminarea Olimpiadei de iarnă din consideraţie pentru Xi Jinping. De aceea, ar fi o eroare să fie întreţinute iluzii, cum se pare că mai există încă printre oficiali ai administraţiei Biden, că Beijingul ar putea fi determinat să se distanţeze de China în privinţa războiului din Ucraina pe care, de altfel, are grijă să se ferească să-l numească ca atare.
Ministrul de externe al Chinei, Wang Yi, a descris NATO drept o „relicvă a Războiului Rece” şi a criticat sancţiunile la adresa Rusiei spunând că „globalizarea este utilizată ca o armă”. Ar trebui să vedem aceste declaraţii în asociere cu altele făcute de partea cealaltă a barierei geopolitice, de pildă de către CEO-ul celui mai mare fond de investiţii din lume, BlackRock, şi de către Christine Lagarde, preşedinta Băncii Centrale Europene (într-un interviu cu Christiane Amanpour pentru CNN). Ambii spun că războiul din Ucraina practic pune punct final globalizării, aşa cum arată ea astăzi. Problemele şi limitele globalizării fuseseră deja expuse sever de pandemie. Acum, războiul din Ucraina care marchează practic în mod oficial intrarea lumii într-un nou Război Rece, pare să tranşeze definitiv chestiunea.
Astfel de anunţuri despre sfârşitul globalizării deschid inevitabil o discuţie despre cum va arăta lumea în „noul format geopolitic”. Segmentarea Internetului oferă un prim răspuns. Există deja un Internet chinezesc separat de cel global şi vom avea foarte curând o situaţie similară şi în Rusia, dar şi în alte ţări, precum Iranul. Incursiunea înapoi în timp la perioada primului Război Rece este doar parţial utilă. Transformările petrecute între timp, în cele trei decenii scurse de la sfârşitul oficial al acestuia, ne pun în faţa unor provocări semnificativ mai complicate. Este ca şi când ai încerca să te întorci de la omletă, la ouăle din care s-a născut.
Alexandru Lăzescu
Articol preluat de pe site-ul:ziaruldeiasi.ro
Citiți și:Biografie Alexandru Lăzescu
Fondator al rețelei naționale de cotidiane locale „Monitorul” (1991), fost Director Executiv al SRTV (Societatea Română de Televiziune), Președinte al Colegiului Editorial al « Ziarul de Iași », autor a mai multor analize pe probleme politice și economice pentru Radio „BBC”, TVR, N24, Realitatea TV. Predă cursuri de „Marketing pentru mass-media”, de „Managementul instituțiilor de presă” și cursuri de masterat la Facultatea de Jurnalism, Univ. Al. I Cuza din Iași. Expert media pentru proiectul de Media Relations al Delegației Comisiei Europene în România și pentru proiecte derulate de Banca Mondială în România. Președinte al asociației „eRomania Gateway”, membru în Consiliul de Administrație al organizatiei „Transparency International” – Romanian Chapter, fost membru în Consiliul de Administrație al FDSC (2000-2004), fundație care gestionează proiectele Uniunii Europene legate de Democrație/ Societate Civilă (precum PHARE), Alexandru Lăzescu este membru fondator și ulterior membru în Consiliile de Administrație al unor importante organizații profesionale precum BRAT (auditarea tirajelor publicațiilor românești) sau ARCA și de asemenea membru în organizații internaționale de profil: INMA – International Newspapers Marketing Association, WAN-FIEJ -World Association of Newspapers, IPI – International Press Institute, IAA – International Advertising Association.
