Între vocaţie şi destin: Al. I. Cuza, un personaj de legendă încă din timpul vieţii
Motto: “Sine ira et studio” (“Fără ură şi părtinire”)
Manifestările organizate pe 24 ianuarie, cu prilejul aniversării a 166 de ani de la Unirea Principatelor de la 24 ianuarie 1959, au readus în memoria românilor personalitatea lui Al.I. Cuza, domnitorul Unirii. Se poate afirma că a devenit un personaj de legendă încă din timpul vieţii, datorită contribuţiei sale la înfăptuirea deplină a unirii, la modernizarea statului român, prin reformele radical înfăptuite, cum ar fi secularizarea averilor mănăstireşti, reforma rurală (împroprietărirea ţăranilor), introducerea învăţământului primar obligatoriu şi gratuit şi extinderea dreptului de vot, ca să ne referim la cele mai importante dintre ele.
Urmărind cu atenţie programul manifestărilor consacrate Unirii Principatelor, am rămas surprins în mod neplăcut să constat că referirile la Al.I. Cuza se rezumă doar la unele scenete sau scurte aprecieri asupra marelui domnitor în discursurile oficialităţilor. Această mare nedreptate se datorează fie ignoranţei oratorilor, a insuficienţei documentării sau tendinţei unor participanţi de a politiza acest eveniment în favoarea lor.
Cine este Al. I. Cuza, Omul providenţial al epocii sale
Foto:Cuza Vodă şI Moş Ion Roată, pictură în ulei de D.Stoica
Pentru informarea corectă a cititorilor voi prezenta selectiv aspectele mai importante din viaţa şi opera lui Cuza Vodă. De ce Al. I. Cuza între vocaţie şi destin? Pentru că îl consider Omul providenţial al românilor în epoca unirii şi pentru că evenimente şi etape din viaţa sa mă îndreptăţesc să afirm că destinul său era să înfăptuiască unirea, să modernizeze statul şi apoi să accepte plecarea în exil, pentru a lăsa loc prinţului străin, aşa cum prevedeau rezoluţiile adunărilor ad-hoc din 1857, pe care le votaseră toţi unioniştii.
Înţelegerea personalităţii lui Cuza ne obligă să prezentăm chiar şi succinct câteva date şi aspecte din viaţa acestuia. S-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad, după A.D.Xenopol, într-o veche familie de boieri moldoveni, din părinţii Ioan Cuza şi Sultana, născută Cozadini, de origine greco-italiană, familie românizată. După tată avea ascendenţi care au ocupat dregătorii înalte în Moldova, încă din anul 1677. Unul dintre strămoşii săi, Miron Cuza s-a căsătorit cu Ilinca Costin, nepoata marelui cronicar Miron Costin. Cuza a învăţat la pensionul francez al lui Victor Cuenin, la Iaşi, unde i-a avut colegi pe Vasile Alecsandri, M. Kogălniceanu şi pe marele artist Matei Millo. Îşi ia bacalaureatul în litere la Paris, după care se înscrie la drept, dar nu termină facultatea.
Reîntors în ţară, Cuza intră în armată în 1837, cu gradul de cadet, unde rămâne până în 1840. În 1843 este angajat la judecătoria ţinutului Covurlui. Între timp se căsătoreşte cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache Rosetti din ţinutul Vasluiului, care i-a fost o soţie iubitoare şi devotată toată viaţa, în pofida inconstanţei soţului său.
Cuza a participat activ la revoluţia din Moldova din 27 martie 1848, luând cuvântul la adunarea de la hotelul Petersburg din Iaşi, cerând înfăptuirea de reforme. Este arestat cu alţi fruntaşi revoluţionari din ordinul domnitorului Mihai Sturdza şi trimis în Turcia. La Galaţi, Cuza împreună cu alţi revoluţionari evadează şi trece în Transilvania, unde participă la adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848. După revenirea din exil, în timpul domnului Grigore Ghica, un domn cu vederi liberale, îndeplineşte funcţia de preşedinte al Judecătoriei Covurlui şi de director în Ministerul de Interne.
Dubla alegere şi politica faptului împlinit
În perioada alegerilor pentru Adunarea ad-hoc din Moldova, din 1857, caimacanul Nicolae Vogoride, adversar declarat al unirii, pentru a-şi atrage partizani, îl numeşte pe Cuza pârcălab de Covurlui. Pentru a şi-l atrage şi mai mult, îl reintegrează şi în armată ca sublocotenent. Şi aici intervine mâna destinului: i se dă gradul de locotenent pe 24 aprilie 1857, după 4 zile este înaintat căpitan, iar după alte 5 zile, la 3 mai 1857, este avansat maior, caz unic în analele armatei române. Dar Vogoride s-a înşelat amarnic în privinţa lui Cuza, deoarece când acesta a falsificat alegerile, Cuza, unionist convins, dând dovadă de mare caracter, şi-a dat o răsunătoare demisie din funcţia de pârcălab al Covurlui, care a făcut “o mare senzaţie” atât în ţară, cât şi în cercurile diplomatice, şi contribuie astfel la anularea alegerilor falsificate. După succesul unioniştilor în noile alegeri, caimacanul Vogoride îşi schimbă iarăşi atitudinea faţă de Cuza. Îl avansează în gradul de colonel şi îl numeşte pe 12 septembrie 1858, ajutor al hatmanului (comandantului) armatei.
Foarte interesant este şi modul în care a fost propus Al. I. Cuza drept candidat unic al deputaţilor unionişti, care formau majoritatea în Adunarea Electivă a Moldovei. După mai multe şedinţe, cei 33 de deputaţi unionişti s-au întrunit într-o nouă şedinţă, în noaptea de 3 spre 4 ianuarie 1859, în încăperea vecină cu sala Elefantului din clădirea Muzeului de Istorie Naturală din Iaşi. Putem spune că şi de această dată intervine mâna destinului: astfel, deşi V.Alecsandri şi Costache Negri şi-au retras candidaturile, deputaţii nu au căzut de acord în privinţa candidatului. Enervat, târziu în noapte, Lascăr Rosetti încuie uşa şi declară că nimeni nu va părăsi sala până nu vor ajunge la un acord asupra candidatului. Atunci, pe neaşteptate, Neculai Pisoschi îl propune pe colonelul Al.I.Cuza, deşi acesta nu era prezent la întrunire. Propunerea a fost acceptată imediat, iar în ziua de 5 ianuarie 1859, Al. I. Cuza este ales ca domn al Moldovei de către Adunarea Electivă în unanimitate, cu 48 de voturi din 49 posibile, singura abţinere fiind a lui Cuza, conform regulamentului. Fiind ales şi domn al Ţării Româneşti, pe 24 ianuarie 1859, prin această dublă alegere se înfăptuia Unirea Principatelor, punând marile puteri în faţa faptului împlinit. Prin măsurile adoptate între anii 1859 -1862 şi printr-o politică externă activă şi inteligentă, domnitorul Cuza realizează unirea deplină a celor două ţări surori şi recunoaşterea ei de către marile puteri. Astfel, pe 24 ianuarie 1862 s-a format guvernul unic, o singură adunare legislativă şi noul stat şi-a luat numele de România, stabilindu-şi c
La legi noi, om nou
Reformele radicale pe care le-a înfăptuit în timpul domniei sale de numai şapte ani (1859 - 1966) şi prin care a pus bazele statului naţional modern, ne dovedesc cu prisosinţă vocaţia de reformator al lui Cuza Vodă, care a urmărit statornic îndeplinirea programului revoluţiei de la 1848. Aceasta era şi percepţia contemporanilor, care şi-au pus mari speranţe în el. Pentru a ne convinge de acest lucru este suficient să reproducem câteva secvenţe din impresionantul discurs al lui M. Kogălniceanu cu prilejul alegerii lui Cuza ca domn: “Prin înălţarea sa pe tronul lui Ştefan cel Mare s-a înălţat însăşi naţionalitatea română... Alegându-te domn, am voit să arătăm lumii ceea ce toată ţara doreşte: la legi noi, om nou… ca domn fii bun mai ales cu aceia pentru care mai toţi domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi”.
Cuza Vodă şi Focşanii
Deşi oraşul Focşani, cu oraşele Iaşi şi Bucureşti formează după părerea marelui savant şi fiu al Focşanilor, G. G. Longinescu “Sfânta Treime” a oraşelor cărora se datorează România Mare, la manifestările consacrate unirii se vorbeşte prea puţin sau nu se pomeneşte nimic despre vizita lui Cuza la Focşani în 5 februarie 1859, cu prilejul trecerii sale spre Bucureşti. În cartea foarte documentată a lui I.M.Dumitrescu, “Însemnări despre oraşul Focşani”, aflăm că i s-a făcut “o primire împărătească”, fiind întâmpinat cu urale de lume “câtă frunză şi iarbă”, cu valuri de flori şi tarafuri de lăutari care cântau “Hora Unirii”. Urmează un moment impresionant: domnitorul coboară din diligenţă, îi cheamă pe cei doi soldaţi la hotar, pe moldovean şi pe muntean, le spune că sunt fraţi, le cere să se îmbrăţişeze şi le porunceşte să comunice comandanţilor că de azi înainte şi în vecii vecilor domnitorul Principatelor Unite a ridicat gărzile de la hotarul dintre români, de la Focşani. Un moment cu adevărat sublim! Noaptea a fost găzduit în casele boierilor Dăscăleşti, unde a doua zi a primit în audienţă mulţime de lume şi unde ar fi avut loc celebra întâlnire cu Moş Ion Roată, pe care îl cunoştea din timpul lucrărilor Adunării ad-hoc de la Iaşi. Părăsind oraşul, Cuza a mărturisit că nicăieri nu a fost mai bine ca la Focşani.
Fapte mari, nepieritoare
După detronarea abuzivă a lui Cuza Vodă de către “monstruoasa coaliţie”, la 11 februarie 1866, acesta şi-a petrecut restul vieţii în exil în Franţa, Austria şi Germania. Pentru această periodă a vieţii sale nu ştii ce să admiri mai mult: marele său caracter, dragostea profundă de ţară sau uriaşa popularitate de care se bucura atât în ţară cât şi în străinătate. Pentru a ilustra aceste calităţi, mă voi rezuma, din lipsă de spaţiu, să evoc doar două exemple reprezentative. Astfel, în anul 1868, pe când se afla la Dobling, lângă Viena, Cuza este vizitat de ducele Grammont, ambasadorul Franţei la Viena, care-i propune să revină pe tronul României cu sprijinul împăratului Napoleon al III-lea, nemulţumit de principele Carol, prea devotat Prusiei, propunere pe care o respinge cu hotărâre, pentru a nu produce tulburări în ţară. Un al doilea exemplu: În anul 1870 este ales deputat de două ori în judeţul Mehedinţi şi apoi senator de Turnu Severin în acelaşi an, fără să candideze, dar refuză iarăşi să vină în ţară, pentru a nu aduce prejudicii intereselor României. Mă întreb câţi politicieni români de astăzi ar fi în stare de un asemenea sacrificiu?
Moartea lui Cuza survine la 15 mai 1873, la Heildelberg, în Germania, unde se afla cu doamna Elena şi cei doi copii adoptaţi. Pierea astfel, departe de ţară, unul dintre cei mai mari fii ai săi, unul dintre cei care contribuiseră mai mult la înălţarea şi întărirea patriei şi la luminarea poporului. Despre uriaşa sa popularitate vorbesc zecile de mii de ţărani ce au însoţit trenul mortuar de la intrarea în ţară până la Rugionasa, unde a fost înmormântat. Aceştia nu uitaseră că deveniseră oameni liberi şi cetăţeni datorită lui Cuza.
Cel mai bine a caracterizat viaţa şi opera lui Cuza M. Kogălniceanu, numit şi “privighetoarea” Moldovei, pentru talentul său oratoric, cel mai apropiat colaborator şi prieten al domnitorului, în discursul de despărţire, rostit la înmormântarea acestuia. El a arătat că “Al. I. Cuza a simbolizat renaşterea României şi conştiinţa naţională”. Şi mai adauga: “Nu greşalele sale l-au răsturnat”, ci “faptele lui cele mari, fapte mari nepieritoare”, o “dovedesc lacrimile unui popor întreg!”. Şi încheie apoteotic: “cât va avea ţara aceasta o istorie, cea mai frumoasă pagină va fi cea a lui Alexandru Ioan I”.
Deşi a domnit doar 7 ani şi s-a stins din viaţă la 53 de ani, numele lui va rămâne veşnic înscris cu litere de aur în cartea istoriei poporului român, alături de numele marilor voievozi şi domni.
Prof. Mihai Momanu
Bibliografie:
1. C.C.Giurăscu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Ed. Ştiinşifică, Bucureşti, 1966
2. I. M. Dumitrescu, însemnări cu privire la oraşul Focşani, ediţia a II-a, Ed. Terra, 2013
