File de istorie - Unirea Transilvaniei cu România din 1 decembrie 1918
Profesorul de istorie Mihai Momanu, colaborator al ziarului nostru, revine cu un articol consacrat Unirii Transilvaniei cu România, material ce încununează Epopeea Marii Uniri. Puţini ştiu că în noaptea de 30 noiembrie/1 decembrie 1918, la Alba Iulia ninsese din belşug, de parcă şi natura dorea să participe prin albul ei strălucitor la marea reuşită a poporului român.
Unirea Transilvaniei cu România a însemnat desăvârşirea unităţii naţionale a tuturor românilor într-un singur stat, România Mare, a însemnat împlinirea unui ideal multisecular, care, cum frumos spunea Nicolae Bălcescu, “fu visarea iubită a voievozilor noştri cei viteji, a tuturor bărbaţilor noştri cei mari”. Acest ideal măreţ a fost prefigurat pentru prima dată de Mihai Viteazu în anul 1600, când a înfăptuit prima unire politică a ţărilor romane, convins fiind că numai unite acestea îşi puteau asigura independenţa. Actul lui Mihai Viteazul a devenit programul politic al românilor până în decembrie 1918. Astfel, la 24 ianuarie 1859 are loc unirea Moldovei cu Ţara Românească şi se formează statul naţional român, prima etapă spre Marea Unire din 1918. Urmează apoi etapa dobrogeană la 8 octombrie 1878, când Dobrogea revenea la ţara mamă, după 461 de ani de dominaţie otomană. Pentru a înţelege mai bine dinamica şi importanța acestui eveniment istoric, voi analiza chiar şi sumar evenimentele care l-au precedat.
Premisele favorabile Marii Uniri
Muzeul Unirii din Alba Iulia
Astfel, la 27 martie/9 aprilie 1918 Sfatul Ţării de la Chişinău a votat unirea Basarabiei cu România, eveniment care a influenţat pozitiv mişcarea de emancipare naţională a românilor. A urmat apoi unirea Bucovinei cu Regatul României, votată la 15/28 noiembrie 1918 de către Congresul General al Bucovinei de la Cernăuţi, unde au fost invitaţi și români ardeleni, eveniment primit cu mare bucurie de românii de pretutindeni. Cele două evenimente au fost şi două etape majore spre înfăptuirea României Mari. Situaţia din Transilvania era mult mai complexă. Astfel se ştie că Transilvania se afla sub dominaţia Imperiului Habsburgic încă din anul 1688, iar din anul 1867, când s-a instaurat regimul dualist austro-ungar, suferea o dublă dominaţie, hagsburgă şi maghiară, mai apăsătoare fiind cea maghiară care în acelaşi an a anexat Transilvania la Ungaria fără a ţine cont de voinţa românilor. Pentru a-şi consolida dominaţia, Ungaria a desfăşurat o amplă acţiune de maghiarizare a românilor prin legile adoptate. Anul 1918 va crea condiţii favorabile luptei românilor din Transilvania pentru eliberare naţională şi unitate naţională cum ar fi: înfrângerea Puterilor Centrale şi dezmembrarea Austro-Ungariei; proclamarea dreptului poporului la autodeterminare atât de către revoluţia bolşevică din Rusia din 1917, dar şi de către preşedintele W. Wilson, al SUA, în programul său numit “Cele 14 puncte” denumit “Evanghelia” lui Wilson de C. Kiritescu, publicat în ianuarie 1918. Pe baza acestui document se va desfăşura Conferinţa Păcii de la Paris din 1919-1920, unde se denunţă tratativele secrete. Dacă adăugăm la aceste condiţii favorabile dezintegrarea Imperiului Ţarist şi unirea Basarabiei şi Bucovinei cu România, avem tabloul complet al premizelor favorabile Marii Uniri.
Pasul decisiv în înfăptuirea Marii Uniri
Lucrările Marii Adunări Naţionale au avut loc în Sala Cazinoului Militar din Alba Iulia
Să urmărim în mod succint, desfăşurarea evenimentelor care au culminat cu Unirea Transilvaniei cu România. Astfel, la 12 octombrie 1918, Partidul Naţional Român a adoptat la Oradea “Declaraţia de autodeterminare a românilor din Transilvania”, redactată de Vasile Goldiş, în care se arată că naţiunea română este hotărâtă să-şi asigure “aşezarea ei printre naţiunile libere” fiind considerată o declaraţie de independenţă. La câteva zile după adoptarea acestei declaraţii, la 16 octombrie 1918, împăratul Carol I de Habsbourg, în încercarea sa de a salva Imperiul Austro-Ungar de la dispariţie, adresează un manifest “Către popoarele mele credincioase” în care exprimă intenţia de federalizare a imperiului prin crearea a şase regate independente, sub autoritatea habsburgilor. Despre naţiunea română nu se arată nimic, Transilvania şi celelalte teritorii româneşti urmând să rămână în componenţa Ungariei, fapt care i-a nemulţumit şi mai mult pe români.
“Declaraţia de autodeterminare a românilor din Transilvania” ce avea o valoare programatică şi practică fundamentală pentru naţiunea română, este prezentată în parlamentul de la Budapesta pe 18 octombrie 1918 de către deputatul Alexandru Vaida Voievod, care făcea şi o critică a politicii autorităţilor maghiare faţă de populaţia românească în anii anteriori. Între timp, imperiul austro-ungar a încetat să mai existe, Carol I a abdicat, iar Austria a devenit republică independentă ca şi Ungaria, constituindu-se şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor. În aceste condiţii, în noaptea de 30/31 octombrie 1918, s-a constituit la Budapestea Consiliul Naţional Român Central, CNRC, alcătuit din 12 membri, 6 din partea PNR şi 6 din partea Partidului Social Democrat, care urma să coordoneze acţiunile mişcării naţionale şi să preia guvernarea în teritoriile locuite de români de la Guvernul maghiar. Preşedintele CNRC, Ştefan Cicio Pop, a trimis un ultimatum Guvernului maghiar, cerându-i să renunţe la guvernarea teritoriilor locuite de români şi în aceeaşi zi a adresat un manifest Puterilor Antantei în care se arată că teritoriile româneşti se declară separate de Austro-Ungaria şi că “formează cu România un stat unic şi independent”. Concomitent, s-au organizat ofiţerii şi soldaţii români din Viena, care se întorseseră de pe front, cu hotărârea de a contribui la unirea teritoriilor româneşti din fostul Imperiu Austro-Ungar cu România.
Ţărani bombardaţi cu avionul şi “Manifestul către popoarele lumii!”
La 31 octombrie s-a constituit Senatul Militar Român din Viena, condus de tanărul locotenent Iuliu Maniu, hotărât să pună bazele unei armate române care avea la început 5.000 de militari, dar ale cărui efective au crescut la circa 60.000 de militari români. Aceste unităţi militare româneşti s-au îndreptat spre Transilvania pentru a proteja populaţia românească de abuzurile maghiarilor din mai multe localităţi, unde au avut loc incidente grave, soldate cu morţi şi răniţi. Astfel la Giurcuţa, langă Huedin, un detaşament de militari unguri a împuşcat 44 de ţărani români, pe care i-a aruncat peste un rug şi le-au dat foc, pretextând că au atacat castelul unui deputat maghiar, iar la Făget, ţăranii români care atacaseră nişte magazii cu alimente au fost supuşi focului jandarmilor făcându-se apel şi la aviaţie. Un avion a bombardat ţăranii revoltaţi, provocând 104 morţi. Tratativele dintre delegaţii CNRC şi delegaţia guvernului maghiar de la Arad, din zilele de 13-14 noiembrie 1918, nu au dus la niciun rezultat, deoarece Jaszi Oszkar, şeful delegaţiei maghiare, era dispus să acorde unele drepturi naţionale românilor, dar cu condiţia menţinerii Transilvaniei în cadrul statului ungar. Delegaţia română nu a acceptat, cerând “despărţirea totală” a Transilvaniei de Ungaria. Ca urmare a eşuării tratativelor cu Ungaria, CNRC a difuzat pe 18 noiembrie “Manifestul către popoarele lumii!”, în limbile română, franceză şi engleză, în care se dezvăluia opresiunea exercitată de clasa stăpânitoare maghiară şi refuzul Ungariei de a recunoaşte dreptul românilor la autodeterminare.
“Pană şi natura dorea să participe la marea sărbătoare a poporului…”
Peste două zile, la 20 noiembrie 1918 se decidea convocarea Marii Adunări Naţionale în ziua de 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, oraşul simbol al luptei românilor pentru unitate şi dreptate. El amintea de originea latină a românilor, de unirea înfăptuită de Mihai Viteazul în 1600, care-şi stabilise reşedinţa aici, de martiriul lui Horia, Cloşca şi Crişan, de detenţia lui Avram Iancu, figuri legendare ale istoriei poporului român. În textul convocării se preciza modalitatea de alegere a delegaţilor. În noaptea de 30 noiembrie/1 decembrie 1918, la Alba Iulia ninsese din belşug, astfel că tot oraşul părea îmbrăcat de sărbătoare într-o hlamidă albă. Parcă şi natura dorea să participe prin albul ei strălucitor, la marea sărbătoare a poporului român şi să întâmpine pe cei peste 100.000 de oameni veniţi la Alba Iulia cu trenurile, cu căruţe, călare sau pe jos, pentru a fi prezenţi la adoptarea hotărârilor de Unire. Coloane nesfarşite intonând “Deşteaptă-te, române!”, “Pe-al nostru steag” şi alte cântece naţionale se îndreptau spre Palatul Românilor sau Câmpul lui Horea pentru a participa la marea manifestaţie populară. Lucrările Marii Adunări Naţionale, formată din 1.228 de deputaţi din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, au început la ora 10.30, în Sala Cazinoului Militar (Cercului Militar) din Alba Iulia, şi au fost deschise de Ştefan Cicio Pop, preşedintele CNRC. Au fost aleşi apoi preşedinţii Marii Adunări Naţionale: Gheorghe Pop de Băseşti, fost memorandist, şi Episcopii Ioan Pop şi Demetriu Radu. După o scurtă cuvântare a bătrânului luptător pentru drepturile românilor, la tribuna Marii Adunări Naţionale a urmat Vasile Goldiş care, după ce a făcut o amplă prezentare a luptei românilor pentru drepturile lor naţionale, a supus aprobării celor prezenţi Rezoluţia de Unire care începea cu aceste cuvinte: “Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. În următoarele puncte erau prezentate drepturile şi libertăţile civile, politice şi cultural şi religioase ce vor fi respectate celorlalte naţiuni din teritoriile unite cu România, Vasile Goldiş încheindu-şi prezentarea raportului cu cuvintele “Trăiască România Mare!”. După cuvântarea lui Iuliu Maniu, Gheorghe Pop de Băseşti a supus la vot Rezoluţia, aprobată prin vii aclamaţii şi urale. Se alege apoi Marele Sfat Naţional din 250 de membri, condus de Gheorghe Pop de Băseşti, ca preşedinte, un fel de parlament provizoriu, apoi hotărârile adoptate sunt aduse la cunoştinţa celor 100.000 de oameni. A doua zi, pe 2 decembrie 1918, se alege Consiliul Dirigent, format din 15 membri, condus de Iuliu Maniu, un guvern provizoriu al Transilvaniei. La 24 decembrie 1918, regele Ferdinand emitea Decretul de Unire a Transilvaniei cu Regatul României.
Actul Marii Uniri de la Alba Iulia a fost recunoscut şi de către populaţia germană din Transilvania (saşi) şi Banat (şvabi) în Adunările de la Mediaş şi Timişoara, precum şi de populaţia evreiască şi chiar de unii reprezentanţi ai populaţiei maghiare.
Vitejia şi eroismul ostaşilor români
Se înfăptuia astfel ideaulul sfânt al Marii Uniri datorită eroismului ostaşilor români la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz şi jertfei celor aproape 800.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi în timpul Războiului pentru Întregire Naţională. Înfăptuită pe câmpul de luptă, Marea Unire a fost votată de marile adunări populare de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, punând Europa în faţa faptului împlinit şi recunoscută prin tratatele de pace de la Saint Germain - 10 septembrie 1919, Neuilly - 27 noiembrie 1919 şi Trianon - 4 iunie 1920, cu Austria, Bulgaria şi Ungaria, după o îneverşunată bătălie diplomatică a reprezentanţilor români. Marea Unire din 1918 reprezintă fără îndoială cel mai important eveniment din istoria zbuciumată a românilor. De aceea este explicabilă bucuria uriaşă a oamenilor simpli, dar şi a marilor personalităţi contemporane evenimentului ca Nicolae Iorga, Alexandru Vlahuţă, Eugen Lovinescu, Vasile Pârvan. Iată cum îşi exprima bucuria marele istoric Vasile Pârvan: “Cântaţi, eroi, reîntorşi din moarte, imnul eroilor biruitori prin moarte. Cântaţi bucuria biruinţei, mereu aceeaşi şi mereu nouă, ca soarele dimineţii… Cântaţi biruinţa jertfei lor sfinte, cântaţi bucuria zilei de azi. În adânc de codru, la maluri de ape, moare astăzi jalea unui neam întreg. Cântaţi eroi, imnul martirilor, care de zeci de veacuri au sângerat pentru libertatea de azi. Cântaţi lauda vitejilor care au apărat de veacuri patria daco-romană de azi”. În semn de cinstire pentru unirea Transilvaniei cu România, care încununează epopeea Marii Uniri, ziua de 1 decembrie se sărbătoreşte ca Ziua Naţională a României. Mi-aş dori ca toţi românii să sărbătorească an de an această zi sfântă şi la ferestrele locuinţelor să-şi arboreze mici steaguri tricolore, cum fac americanii de ziua lor naţională.
Profesor Mihai Momanu
BIBLIOGRAFIE:
1. Scurtu, Ioan, Alba Iulia 1 decembrie 1918, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1988;
2. Pascu, Vasile, Istoria modernă a romanilor, Ed. Clio Nova, Bucureşti, 1996;
3. Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului roman, Ed. Universe Enciclopedia, Bucureşti, 1997.
Arhiva ZDV, 04.12.2013
Citiți și
1 Decembrie 1918 şi tragicul destin al făuritorilor Marii Uniri
Articol reluat din arhiva Ziarului de Vrancea, ediția 02 decembrie 2020
