Lecția de istorie a profesorului vrâncean Mihai Momanu în ZdV: Monarhia constituțională și regii României
Motto regal: „NIHIL SINE DEO”
„Iar dacă vrăjmașul vostru v-ar strâmtora cu rușinoase închinări, atunci mai bine muriți prin paloșul lui decât să fiți privitorii împilării și ticăloției tării voastre. Dumnezeul părinților voștri însă se va îndura de lacrimile slugilor sale și va scula dintre voi pe cineva care va așeza iarăși pe urmașii voștri în libertatea și puterea de mai înainte!” Testamentul lui Ștefan cel Mare lăsat pe patul morții
După cum se știe, în ierarhia universală au fost două tipuri principale de stat: monarhia și republica, sub diferite forme. Evident, ambele tipuri de stat le întâlnim și în istoria românilor, cu mențiunea că republica, a fost impusă la 30 decembrie 1947 de armata sovietică de ocupație, prin abdicarea forțată a regelui Mihai.
Consider că problema monarhiei constituționale și a regilor Romîniei trebuie abordată cu toată seriozitate, din mai multe puncte de vedere.
În primul rând, pentru că, în anul acesta, pe 15 octombrie 2022, sărbătorim centenarul încoronării la Alba Iulia a regelui Ferdinand, ca rege al tuturor românilor după Marea Unire din 1918, recunoscută prin tratatele de pace, încheiate și semnate la Conferința Păcii de la Paris, din anii 1919-1920.
În al doilea rând, pentru că această perioadă, foarte importantă din istoria modernă și contemporană a României, este mai puțin cunoscută marelui public, datorită istoriografiei comuniste, care, ori a ignorat monarhia și regii României, ori a minimalizat-o sau a deturnat-o pur și simplu. Ca urmare, nu e nimic surprinzător să constatăm că foarte multe persoane chiar și cu studii superioare nu cunosc regii României.
În al treilea rând cred că este momentul unei analize temeinice, bazată pe argumente științifice, cu respectarea adevărului istoric, pentru reconsiderarea monarhiei în istoria românilor.
Având în vedere complexitatea problemei, voi prezenta cât mai succint evoluția monarhiei, evenimentele și informațiile privind regii României, familiilor acestora și importanța lor în istoria noastră națională.
Astfel, de la întemeierea statelor medievale românești și până în secolul al XIX-lea , românii au cunoscut monarhia absolutistă de tip voievodal, cu un sistem mixt, ereditar și electiv, de transmitere a puterii. Le numim monarhii absolutiste, deoarece domnitorii sau voievozii și pricipii Transilvaniei dețineau puterea absolută: erau comandanți supremi ai armatei, judecători supremi, numeau dregătorii în stat, emiteau legi sub diferite denumiri, stabileau dările, făceau danii în moșii, puteau încheia tratate cu alte state sau declara starea de război.
Adevărata instituție monarhică constituțională apare însă în anul 1866, odată cu instaurarea dinastiei de Hohenzollern, când prințul Carol de Hohenzollern a devenit domnitor al României 
după o călătorie aventuroasă prin Austro-Ungaria, cu un pașaport elvețian pe numele Carol Heltingers din Thal, însoțit de o mică escortă condusă de Ion C. Brătianu(Cezar Petrescu,, Cei trei regi”, București 1935,p.7). 
Pe 10 mai1866, a depus jurământul cu mâna pe Evanghelie în fața Parlamentului României, în aceeași zi primind și cetățenia română, devenind Carol de România. Ziua de 10 mai a devenit sărbătoarea națională a României până în anul 1947. Carol de Hohenzollern se înrudea cu regele Prusiei, era văr cu împăratul Napoleon al III-lea și cumnat cu regele Portugaliei. Născut la 8 aprilie1839, el absolvise Școala Superioară de artlerie și geniu și Facultatatea de Istorie din Berlin și a luat parte la războiul austro-prusaco-danez din 1864, fiind avansat la gradul de căpitan. Era un om ordonat și metodic, cu simțul înnăscut al disciplinei și al respectului față de lege. În 1869 s-a căsătorit cu Elisabeta de Wied, căsătorie în urma căreia a avut o fetiță, Maria, născută în 1870, care a decedat în 1874. Soția sa, regina Elisabeta, era cunoscută în lumea literară sub pseudonimul de Carmen Silva (prof. Pascu Vasile- Istoria modernă a românilor, Buc. 1996, p.99)
Reamintim cititorilor că domnitorul Al. I. Cuza a fost silit să abdice la 11 februarie 1866 de „monstruoasa coaliție” formată din conservatori și liberali-radicali. El are merite incontestabile în înfăptuirea unirii depline a Principatelor Române, cât și în modernizarea statului român prin marile reforme pe care le-a înfăptuit. De aceea, majoritatea istoricilor îl așează în grupul celor mai mari personalități care au construit România modernă, alături de regele Carol I, Ioan C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu.
Totuși să nu uităm că Adunările ad-hoc din 1857, de la iași și București, au votat cu o majoritate absolută celebrele rezoluții în 5 puncte, în care erau trecute în primul rând Unirea Pricipatelor într-un stat numit România, dar și aducerea pe tronul țării a unui prinț străin ditr-o familie domnitoare din Europa, cu o domnie ereditară, a cărui urmași să fie crescuți în religia țării, adică ortodoxă. Evident că această rezoluție a fost votată și susținută și de către Al. I. Cuza.
Această dorință unanimă era justificată, deoarece curma luptele dintre marile familii boierești pentru domnie și se spera pe sprijinul țării din care făcea parte familia prințului în dobândirea independenței și păstrarea ei. Calculul oamenilor politici români, din acea generație de aur, care au înfăptuit Unirea și Independența, s-a dovedit exact, întrucât Germania a devenit cea mai mare putere din Europa.
Domnitorul Carol I, deși la început s-a bucurat de o primire fastuoasă din partea bucureștenilor, a fost privit cu scepticism, îndeosebi de către țărani care nu puteau să-l uite pe Cuza care le dăduse pământ și fusese înlăturat în mod brutal de la domnia țării.
Percepția opiniei publice s-a schimbat radical după războiul de independență din anii 1877-1878, datorită curajului, demnității și patriotismului de care a dat dovadă în timpul acestuia. Asfel, pe când se afla la Calafat, pe 26 aprilie1877 și turcii bombardau orașul, un obuz a căzut lângă suita domnitorului, care a rămas neclintit în picioare, în timp ce majoritatea ofițerilor s-au trântit la pământ și a rostit celebra expresie:„ Asta-i muzica ce-mi place”( Prof. Pascu Vasile- „Istoria modernă a românilor”-Buc.1996, p.119).
Impresionantă este și demnitatea sa în timpul războiului în relațiile cu țarul Alexandru al II-lea al Rusiei și cu marele duce Nicolae, fratele țarului și comandantul suprem al armatei ruse. Astfel în timpul negocierilor cu marele duce Nicolae, el a cerut și obținut comanda supremă a armatelor română și rusă ce urmau să atace Plevna, spunându-i acestuia, la un moment dat că el nu poate lupta sub comanda unui general rus, dar 10 generali ruși pot lupta sub comanda sa. Astfel el a propus asedierea Plevnei, de către armatele româno-ruse aflate sub comanda sa, care a fost nevoită să capituleze pe 28 noiembrie 1877, dând dovadă de o profundă pricepere militară.
Vitejia armatei române și a domnitorului Carol a fost răsplătită de tratatul de pace semnat la Congresul de la Berlin din 1878, care recunoștea independența României și revenirea vechiului pământ românesc al Dobrogei la patria mamă, vis îndeplinit pe 14 noiembrie 1878, România mai primea în compensație, pentru sudul Basarabiei cedat Rusiei, Delta Dunării și insula Șerpilor.
România independentă devine treptat un stat european modern, al cărui prestigiu crește prin ridicarea țării la rangul de regat in 1881. România era un stat democratic, unde regele domnește, dar nu guvernează. În anul 1880 se înființează Banca Națională a României, producția de petrol se triplează, iar lungimea căilor ferate depășește 3000 km în anul 1900, în condițiile când prima cale ferată se inaugurase în 1869.
Mai trebuie remarcat că perioada domniei regelui Carol I este considerată epoca clasică a literaturii și culturii române în care au trăit și au creat opere de valoare inestimabilă, personalități ca Mihai Eminescu,, I.L. Caragiale, Ion Creangă, George Enescu, George Coșbuc, Ioan Slavici, Nicolae Grigorescu, Titu Maiorescu, Anghel Saligny și alții
Conform Constituției din 1866, domnitorul apoi regele Carol I, care a domnit 48 de ani, până în 1914, a fost arbitrul vieții politice din România și a introdus rotativa guvernamentală, prin alternarea la conducerea țării a Partidului Național Liberal și a Partidului Conservator. Deși avea atribuții foarte importante prevăzute în Constituție, nici un decret al său nu era valabil, dacă nu era cotrasemnat de ministrul domeniului respectiv. Nu i-a uitat nici pe românii din Transilvania și a intervenit pe lângă împăratul Franz Iosef al Austro-Ungaeiei în 1895 pentru a-i grația pe memorandiștii condamnați la ani de închisoare la celebrul proces al memorandiștilor din 1894.
Supremul său respect pentru democrație îl constatăm la Consiliul de Coroană de la Sinaia, din 3 august 1914 când s-a supus votului majorității care s-a pronunțat pentru neutralitatea României, deși el a susținut ca România să intre în război de partea Puterilor Centrale ( Germania și Austro-Ungaria), fiind de părere cu el doar Petre P. Carp. Cel mai mare istoric al românilor N. Iorga îl numește „omul providențial” pentru România.(N. Iorga-Istoria românilor, vol. X, Ed. Enciclopedică, Buc. 2011, p.350).
Tot N. Iorga scria despre marele rege: „A trăit peste șaptezeci de ani, fără altă credință, fără altă comunicare de spirit decât a Datoriei, Zeul său pe pământ, și ce Zeu nobil , ce Zeu teribil! a fost acesta. În afară de dânsa nu a cunoscut nimic”.
După moartea regelui Carol I la 27 septembrie 1914, a devenit rege al României, nepotul său de frate, Ferdinand, desemnat principe moștenitor în anul 1889, deoarece regele nu avea descendenți direcți care să-i urmeze la tron. Ferdinand Întregitorul, numit așa după Marea Unire din 1918, a fost rege al României timp de 13 ani, până la moartea sa, survenită la 20 iulie 1927.
Născut pe 12 august 1865, ca al doilea fiu al prințului Leopold de Hohenzollern, fratele mai mare al regelui Carol I, a absolvit Școala de ofițeri și Școala de Științe Politice și a activat ca ofițer în Regimentul de Gardă la curtea regelui Prusiei. După desemnarea sa ca prinț moștenitor, s-a stabilit în România și în anul 1892 s-a căsătorit cu Maria Alexandra, nepoata reginei Victoria a Angliei și a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei, cu care a avut 6 copii.
La ultimatumul statelor Antantei din vara anului 1916:„acum ori niciodată” regele Ferdinand și-a dat acordul pentru semnarea Tratatului de alianță cu Antanta pe 4/17 august 1916, de către primul ministru Ion C. Brătianu, tratat care recunoștea drepturile României asupra teritoriilor locuite de românii din Austro-Ungaria, dar și obligația României de a intra în război contra Puterilor Centrale până pe 15/28 august 1916.
Acest tratat de alianță cu Antanta este discutat și aprobat de Consiliul de Coroană de la palatul Cotroceni din 14/27 august 1916, prezidat de regele Ferdinand. Regele, influiențat și de regina Maria, o personalitate excepțională în istoria românilor, s-a dovedit un mare patriot declarând război Germaniei, țara sa natală. Drept pedeapsă a fost exclus din curtea regală a Germaniei și la castelul Hohenzollern s-a arborat doliu.
În timpul Războiului de Întregire Națională din anii 1916-1918, după ocuparea sudului țării de armatele inamice, regele, Parlamentul și Guvernul s-au stabilit la Iași, devenită capitala României, iar frontul s-a stabilizat pe linia dintre curbura Carpaților-Focșani-Nămoloasa-Galați. A fost periaoda cea mai dramatică din istoria românilor în care s-au manifestat în mod deosebit marile calități ale regelui : puterea de muncă, priceperea militară, caracterul său puternic, în pofida timidității aparente și capacitatea de a comunica cu poporul. În iarna anului 1917armata română a fost reorganizată, instruită și înzestrată cu armament modern cu sprijinul misiunii militare franceze condusă de generalul Henri Berthelot sub atenta conducere a regelui Ferdinand și a reușit să obțină strălucitele victorii de la Mărăști Mărășești și Oituz împotriva armatelor germane și Austro-Ungare
.Astfel, prin prezența permanentă și directă a regelui Ferdinand și a reginei Maria în mijlocul soldaților care luptau în cele mai grele sectoare ale frontului, asumându-și mari riscuri, cât și prin promisiunea solemnă a regelui de a înfăptui reforma agrară dupâ război, făcutâ înaintea luptelor din 1917, s-a reușit crearea unei simbioze între familia regală și popor. Această simbioză a fost un factor de importanță crucială în anii de mare cumpănă 1917 și 1918, deoarece a contribuit la păstrarea moralului armatei și la combaterea propagandei bolșevice, foarte activă după revoluția bolșevică din Rusia în anul 1917.Meritorie a fost și activitatea reginei Maria, care s-a deplasat personal pe fronturile de luptă, pentru a îngriji soldații răniți, fapt pentru care a mai fost numită și„regina soldaților”.
După revoluție, armatele rusești au părăsit frontul de luptă, iar armata română a rămas singură în fața armatelor dușmane. În aceste condiții, când, Rusia încheiase armistițiul cu Puterile Centrale, România este nevoită să încheie și ea armistițiul cu Puterile Centrale, la Focșani, pe 9 decembrie 1917, în casa Apostoleanu(din curtea Spitalului Județean). Acest armistițiu a fost urmat de semnarea tratatului de pace de la București, pe 7 mai 1918, total nefavorabil pentru România, votat de Parlamentul țării dar neratificat de rege. Acest fapt a avut o importanță uriașă în negocierile pe care delegația României le-a avut la Conferința Păcii de la Paris.
Aici, se cuvine să menționăm activitatea excepțională a reginei Maria la Paris în timpul negocierilor extrem de dificile pentru încheierea tratatelor de pace. Foarte inteligentă, rafinată, de o rară frumusețe și vorbitoare de limbi străine ea s-a folosit de legăturile de rudenie cu marile familii regale din Europa și de farmecul său personal pentru a susține drepturile României, îndeosebi recunoașterea Marii Uniri pe lângă:„Cei patru mari: Woodrow Wilson(S.U.A.), G. Clemanceau(Franța), Lloyd George (Anglia) și Vittorio Orlando (Italia), activitate încununată de succes.
După război, regele Ferdinand, alintat Nando de regina Maria, și-a respectat promisiunea făcută soldaților în 1917 și a înfăptuit reforma agrară, prin care 2.000.0000 de familii țărănești au fost împroprietărite cu 6.000.000 ha de pământ. A fost îndeplinită și o altă promisiune a sa, acordarea votului universal , care a fost prevăzut în Constituția din 1923. Iată un exemplu de conducător veritabil, dar și o adevărată lecție de democrație pentru politicienii noștri de astăzi care uită prea repede promisiunile din campaniile electorale.
Pe 15 octombrie 1922, la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, a vut loc ceremonia încoronării regelui Ferdinand și a reginei Maria, ca regi ai tuturor românilor. Regele Ferdinand s-a încoronat cu celebra coroană de oțel a lui Carol I , ce amintea de Plevna, căruia i s-a adăugat însemnele Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei. Această încoronare are o semnificație deosebită deoarece a constituit consacrarea statului național unitar, iar participarea la festivitate a reprezentanților din peste 20 de state europene, S.U.A și Japonia, a reprezentat încă o dată, o largă recunoaștere internațională a statului român unitar.
Obosit și bolnav, regele Ferdinand primește o nouă lovitură prin criza dinastică provocată de prințul moștenitor Carol, la sfârșitul anului 1925. Acesta, fire aventuroasă, a renunțat la tron, pentru a pleca la Paris cu amanta sa, Elena Lupescu, deși era căsătorit încă din anul 1921, cu prințesa Elena, fiica regelui Constantin al Greciei, cu care avea și un copil, prințul Mihai, viitorul rege al României.
Toate aceste necazuri i-au agravat boala și a decedat pe 20 iulie 1927, fiind înmormântat la Mănăstirea Curtea de Argeș, plâns de întreg poporul ca adevărat părinte al patriei.
Buni cunoscători ai istoriei românilor, atât regele Carol I cât și regele Ferdinad apreciau în mod deosebit pe domnitorii Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul. Ambii regi, în momente de mare cumpănă citeau în cronicile țării testamentul lui Ștefan cel Mare pe patul morții, în fața metropolitului țării, a sfetnicilor săi, a căpitanilor de oaste și a urmașului său, Voievodul Bogdan:„Iar dacă vrăjmașul vostru v*ar strâmtora cu rușinoase închinări, atunci mai bine muriți de paloșul lui, decât să fiți privitori împilării și ticăloșiei țării voastre. Dumnezeul părinților voștri însă se va îndura de lacrimile slugilor sale și va scula dintre voi pe cineva, carele va așeza iarăși pe umerii voștri libertatea și puterea de mai înainte”(Cezar Petrescu-Cei trei regi, Buc. 1935, pp 38;89).
Cât de actual și de cutremurător este și astăzi testamentul lui Ștefan cel Mare, învocat atât de rar în cărțile de istorie!
Regele Ferdinand și regina Maria au avut 6 copii: prințul Carol, născut în 1893, viitorul rege Carol al II-lea; prințesa Elisabeta, născută în 1894, care va deveni regina Greciei, prințesa Maria, născută în 1900, care va deveni regina Iugoslaviei, prințul Nicolae, născut în 1903, prințesa Ileana, născută în 1909 și prințul Mircea născut în 1916.
După moartea regelui Ferdinand, a devenit rege prințul Mihai, desemnat moștenitor al tronului, după renunțarea la tron a tatălui său, prințul Carol. Fiind minor a domnit sub regență în perioada 1927-1930, sub numele de Mihai I.
Dar la 6 iunie 1930, prințul Carol s-a reîntors în România, iar pe 8 iunie1930 Parlamentul țării l-a recunoscut ca rege, sub numele de Carol al II-lea iar domnia sa a durat până în septembrie 1940. 
Evenimentul este cunoscut în istorie sub numele de Restaurația carlistă. El a silit-o pe mama sa, regina Maria, să se retragă la Balcic și s-a înconjurat de o camarilă , care i-a exploatat slăbiciunile, îndeosebi dorința de îmbogățire și de acaparare a puterii totale.
Adeptul unei guvernări de mână forte, el s-a folosit cu abilitate de divergențele dintre partidele politice și de criza politică provocată de ascensiunea legionarilor la alegerile din 1937 și a instaurat dictatura sa personală, numită dictatura regală la 10 februarie 1938. Npua Constituție adoptată la 20 februarie 1938, nesocotea profund statutul monarhiei constituționale și aducea grave încălcări ale regimului democratic. Creștea puterea regelui care guverna prin decrete legi, rar Parlamentul avea un rol decorativ. Au fost desființate partidele politice, înființându-se primul partid „de masă”, numit Frontul Renașterii Naționale, ai cărui membri purtau uniforme albastre. Sindicatele au fost desființate și înlocuite cu bresle, presa era cenzurată, iar dreptul de vot era acordat locuitorilor de la 30 de ani, în loc de 21 de ani prevăzută de Constituția din 1923. Putem menționa totuși o prevedere pozitivă din noua Constituție și anume acordarea dreptului de vot și femeilor.
Dictatura regală a păstrat totuși unele elemente ale democrației parlamentare cum ar fi separarea puterilor în stat, Parlamentul cu atribuțiile reduse și reconfirma drepturile și libertățile cetățenești. Respectând adevărul istoriei trebuie menționat faptul că după depășirea crizei economice din anii 1929-1933,
România a cunoscut cea mai mare dzvoltare economică din perioada interbelică în anii 1937-1938 dar și o mare dezvoltare a științei și culturii, datorită și Fundației culturale regale, care a culminat cu publicarea Enciclopediei României în anul 1938, o operă monumentală a culturii române din perioada interbelică, numită a doua operă clasică a literaturii și culturii române. Reprezentanții străluciți ai acestei epoci au fost : Nicolae Iorga, Tudor Arghezi, M. Sadoveanu, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu,Cezar Petrescu, George Călinescu, Constantin Brâncuși, Mircea Eliade, Henri Coandă, Victor Babeș, C. Noica și lista ar putea continua cu alte nume celebre din diferite domenii de activitate, o pleiadă de personalități care ar face cinste oricărei națiuni din lume.
Marile pierderi teritoriale ale României din vara anului 1940, a Basarabiei, a Bucovinei de Nord, a nord-vestului Transilvaniei și a Cadrilaterului au mutilat grav România Mare și a marcat sfârșitul dictaturii regale. Regele Carol al II-lea, care era considerat principalul vinovat pentru dezastrul țării, l-a numit pe generalul Ion Antonescu ca prim ministru pe 4 septembrie 1940, căruia i-a acordat puteri sporite . Pe 5 septembrie 1940, Ion Antonescu a suspendat Constituția și a dizolvat Parlamentul instaurînd un regim dictatorial, cu accente totalitare. Apoi l-a silit pe regele Carol să abdice pe 6 septembrie 1940, care a părăsit țara cu un tren special, urmărit de împușcăturile legionarilor, care au încercat să-l ucidă.. El a decedat departe de țară, în Portugalia în anul 1953, după o încercare nereușită de a se întorce în țară imediat după 23 agust 1944.
La 6 septembrie 1940 i-a succedat la tron fiul său, prințul moștenitor Mihai, sub numele de regele Mihai I care a domnit până la 30 decembrie 1947 când a fost silit să abdice de către comuniști, sprijiniți de armata sovietică de ocupație.Până la 23 august 1944 a avut doar atribuții simbolice, generalul Ion Antonescu având puteri depline, intitulându-se „conducător al statului”.Cel mai important eveniment militar-politic din timpul guvernării antonesciene a fost intrarea României în război la 22 iunie 1941 alături de Germania și aliații contra URSS cu scopul de a elibera Basarabia și Bucovina de Nord, răpite de imperiul roșu, în iunie 1940.
Desfășurarea războiului este cunoscută cu marile sacrificii și pierderi ale armatei române. După lupta de la Stalingrad, armata sovietică a trecut la contraofensivă și pe 20 august 1944 a pătruns pe teritoriul României. Regele Mihai și principalii lideri politici democrați Iuliu Maniu și Constantin Brătianu s-au opus continuării războiului dincolo de Nistru și apoi chiar alianței cu Germania(Ioan Aurel Pop-Scurtă istorie ilustrată a românilor, Buc. 2018, p.295). În aceste condiții grave pentru România, regele Mihai împreună cu reprezentanții PNL, PNȚ, PSD și PCR, precum și cu unele grupuri ale armatei a pregătit actul de la 23 august 1944, prevăzut pentru 26 august 1944. Faptele s-au petrecut rapid, după ce mareșalul Ion Antonescu, primit în audiență la rege, în salonul galben al Palatului Regal, a prezentat situația de pe front și a refuzat încheierea armistițiului cu Națiunile Unite, fără a-l avertiza mai întâi pe Hitler. Atunci, regele a ordonat arestarea sa și a lui Mihai Antonescu de către o echipă militară, condusă de colonelul Emilian Ionescu.
A urmat formarea unui guvern, condus de generalul Constantin Sănătescu, iar apoi la orele 22,00 a fost difuzată proclamația regelui Mihai către țară, care anunța lumii ieșirea din alianța cu Germania, formarea unui nou guvern și alăturarea României la Națiunile Unite (S.U.A, Anglia și R.R.S.S.). A urmat apoi participarea armatei române la eliberarea Transilvaniei, Ungariei, Cehoslovaciei și Austriei de sub dominația armatei germane.
Actul de mare curaj al Regelui Mihai de la 23 august 1944, a salvat România de la o tragedie îngrozitoare ca urmare a unei lupte gigantice care s-ar fi desfășurat pe teritoriul ei între cele două armate germană și sovietică, de către un milion de oameni. Importanța acestuia, a fost recunoscută pe plan internațional. Asfel la 6 iulie 1945, U.R.S.S. i-a desemnat regelui Mihai cea mai înaltă distincție sovietică Ordinul Victoria, iar președintele S.U.A. Harry Truman, în mai 1947, gradul de Comandor Șef al Legiunii de Merit. Majoritatea istoricilor apreciază că ieșirea României din alianța cu Germania a dus la scurtarea războiului cu 6 luni și la prăbușirea frontului german din Balcani.
Totuși regele Mihai I devenise unica piedică în calea sovietizării totale a României și a preluării totale a patriei de către comuniști. De aceea, pe 30 decembrie1947, reprezentanții P.C.R., la ordinul lui Stalin și în prezența armatei sovietice de ocupație, l-a obligat să abdice, proclamându-se Republica Populară Română (Dennis Deletant și colaboratorii, Istoria României, Buc. 1998, p.480).
După abdicare a părăsit țara și a trăit în exil cu soția sa, Ana de Bourbon, din familia regală a Danemarcei, cu care a avut 5 fete: principesele Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria. Ca urmare a noului statut al Casei Regale din 2007, principesa Margareta, căsătorită cu actorul român Radu Duda, a devenit Principesa Moștenitoare a României. Prețuirea românilor față de regele Mihai s-a manifestat în mod deosebit cu ocazia vizitei pe care a făcut-o cu nepotul său, prințul Nicolae în România, în zilele de Paști a anului 1992, când a fost întâmpinat și ovaționat de o mulțime de peste un milion de oameni în București.
Un alt moment excepțional din biografia sa, îl reprezintă discursul emoționant pe care l-a rostit în Parlament pe 25 octombrie 2011, cu prilejul omagierii sale la împlinirea vârstei de 90 de ani:„ Eu privesc această țară, nu ca o moștenire de la moșii și strămoșii noștri, ci ca o țară luată cu împrumut de la urmașii noștri”. Acest discurs reprezintă o dovadă elocventă a înțelepciunii sale profunde și un model de oratorie pentru parlamentarii noștri care l-au aplaudat îndelung.
Și în final se impune în mod firesc întrebarea: nu era mai bine pentru România , dacă după revoluția din decembrie 1989, era restaurată monarhia constituțională și venea la conducerea țării regele Mihai?
Consider că astăzi, văzând modul dezastruos în care a fost condusă România după revoluție, majoritatea românilor ar da un răspuns afirmativ.
Articol republicat în Ziarul de Vrancea
Prima publicare în anul 2022
