Chiriaș în țara mea
Dacă aş folosi dicţionarul, spre a explica însemnătatea cuvântului chirie (cu derivatele chiriaş, închiriere) aş spune că acest lucru înseamnă „luarea în folosinţă temporară a unui loc (casă, teren, mijloc de transport) contra cost.”
Dar... cum să explic starea de chiriaş în ţara mea (casa mea)? Nu e deloc uşor de explicat, de înţeles, de acceptat. Unde să stau, unde plec, unde... cu sau fără plată temporară, să-mi adjudec spatiul în care trăiesc, respir, gândesc. Gândesc? Aşa-mi trebuie, e problema mea. Ghinion, ar spune cineva, cine te pune să mai gândeşti la vârsta ta, cine te pune să ai amintiri? Dar, cum să uit? Cândva, un carnet albastru, pe care se înregistrau depunei lunare ale salariaţilor atesta dreptul de co-proprietate asupra bunurilor statale şi garanta acest lucru (prin legea 13 dacă îmi amintesc bine).
Legea despre care vorbesc a fost abrogată imediat după sfârşitul dramatic al erei comuniste (dramatic pentru trăitorii epocii, nu pentru cei care vorbesc pe dinafară) şi ne-a privat de acest drept, restituindu-ne valoarea în lei, statul preluând în totalitate dreptul de proprietar. Pare complicat, sau doar o mascată duioşie (poate), dar eu, cetăţean-pensionar al acestei ţări, plătitor de taxe şi impozite, bulversat de multitudinea şi diversitatea legilor, mereu în schimbare, mă întreb retoric, mai am vreun drept, pot solicita sau beneficia de protecţie, acum când confuzia şi bulversajul îmi pun sub semnul întrebării însăși existenţa?
Bătrâneţea, acea stare de graţie de care nu beneficiază toţi oamenii, nu o ating şi nici n-o trăiesc, de ce nu mai poate fi o bucurie?
De ce, ajunși în iarna vieţii, suntem obligaţi să acceptăm afronturi, jigniri, umilinţe, mai mult, să acceptăm invizibilitatea, pentru că deranjăm. Am devenit nu stânjenitori, ci penibili, ruginiţi, mucegăiţi pentru mulţi tineri cărora ar fi trebuit să le fim model, fără să se împiedice de noi pe străzi, în magazine, în diverse locuri, fără să-şi reverse ura şi dispreţul doar privindu-ne.
Am fost forţaţi de împrejurări, ca noi, pensionarii să învăţăm din mers (carduri, noţiuni primare IT) şi tot din mers am învăţat înstrăinarea, alienarea, izolarea. Cui foloseşte? Am uitat să ne mai strângem mâinile, să ne zâmbim, să ne îmbrăţişăm. Am uitat, sau a trebuit să uităm? Am devenit amuzamente şi experimente pentru cine, pentru ce?
Cândva titlul filmului „Nicio ţară pentru bătrâni” m-a uimit şi m-a revoltat. Acum mă oripilează gândul, senzaţia de a fi chiriaş în ţara mea! Plătim utilităţile unor mari companii (vândute) care ne furnizează propriile servicii, propriile energii la preţuri exorbitante, plătite din pensii umilitoare. Ameninţaţi cu exproprierea în cazul neplăţilor. Acest fapt nu poate fi numit decât... chiriaş, insolvabil în propria ţară. Plătim chirie, chirie la chirie, iar noi nu suntem altceva decât chiriaşi ai propriei noastre folosinţe.
Cine simte şi gândeşte ca mine, ştie ce spun. Şi se va revolta ca şi mine. Ceilalţi vor eticheta punctul meu de vedere drept aberaţie a unei persoane trecută de proverbialii şaizecişicinci de ani (blamaţii ani) care nu are altceva de făcut decât să-şi spună părerea asupra unei chestiuni care o depăşeşte, nu o mai priveşte. Sau, şi mai grav, acest lucru a devenit incomprehensibil, de neprocesat pentru o minte ruginită a unei persoane de peste 65 de ani, intrând în contradicţie cu procesarea datelor şi informaţiilor noi. Puţin îmi pasă cum şi cel fel mă va eticheta. Am ajuns la vârsta când îmi pot permite să am păreri.
Am stat la cozi, noi, cei de generaţia mea, acum la coada vieţii trebuie să aşteptăm clipa finală doar în TĂCERE!
Mariana Vârtosu
Mariana Vârtosu este scriitoare vrânceancă
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
