A B U Z U L d e…
Aşa cum înainte de 1989 se insinuaseră sintagme ca: gospodăria de partid, cantina de partid, hotelul partidului, coadă la… sintagme cu care ne-am trezit deodată în gîndul şi în viaţa noastră, expresii care marcau în mod dureros fractura societăţii româneşti în care, într-o parte se găsea raiul, iar în cealaltă era iadul - groapa de furnici - adică noi cei mulţi - cartelarii - aduşi la condiţia de a ne primi dreptul la existenţă, dreptul la „pîinea cea de toate zilele”, printr-un carton numit cartelă pe baza căruia, un vînzător de la magazin ne dădea permisiunea să mai trăim încă o zi, încă o lună…
Dacă aveai pe cineva bătrîn şi neputincios la ţară şi voiai să-i duci o pîine, trebuia să rupi două-trei zile din porţia ta şi a copiilor tăi ca să dăruieşti un coltuc şi părinţilor tăi care erau truditori ai pîinii, dar care erau jecmăniţi la drumul mare de fructul muncii lor.
Ieri era „lupta de clasă”, lupta dintre ‚majoritate şi minoritate” - întregul popor devenise „minoritate”, iar minoritatea devenise “majoritate” care dicta prin „indicaţia de partid”, care înlocuia Legea.
Astăzi dictează banul care, deşi este „public”, e administrat abuziv de o minoritate – „Cine-mparte parte-şi face”. Astăzi, „Dreptatea umblă cu capul spart”, deşi invocăm cuvântul „democraţie”, democraţia este crucificată pur şi simplu.
După 1989, am crezut că acel coşmar a dispărut, numai că am constatat că „limba” nu iartă, limba este cel mai bun martor şi cîntar al greutăţilor şi bucuriilor noastre – „Cezar nu e mai presus de gramatică”.
În locul coşmarului de ieri, observ că zilele noastre au născut o altă „primejdie” mult mai mare, pentru că nu poate fi strunită prin nicio - abuzul, care tinde să întreacă „reeducarea” anilor ’50
Speriat de frecvenţa în vorbire, dar şi de multitudinea nuanţelor acestui cuvînt, unele mai agresive decît altele, unele care frizează, nebunia, fascismul, bolşevismul şi alte coşmaruri ale omenirii, am mers la dicţionare să văd treptele pe care le-a parcurs acest cuvînt, în fapt acest nărav cu feţe monstruoase, al omului.
Originar din latinescul „abusus” şi din francezul „abus”, cf. Dicţionarul universal al limbii române, de Lazăr Şăineanu, ediţia a V-a, 1925, cuvântul „abuz” are sensuri „cuminţi”. Am putea spune că numeşte o meteahnă suportabilă: „1) întrebuinţare rea, excesivă sau nedreaptă: abuz de putere; 2) obicei rău; 3) înşelăciune.
De la substantivul abuz, s-a format verbul „a abuza”, care avea sensuri aproape îngereşti faţă de cele de astăzi: a întrebuinţa rău, a se folosi rău de ceva, a amăgi, a înşela. Tot abuzul a generat şi adverbul „abuziv” căruia Lazăr Şăineanu îi semnalează următoarele sensuri: prin abuz, fără drept, fără cuvânt, fără cale.
DEX-ul, ediţia 1970, relevă alte sensuri alte cuvîntului abuz, sensuri care îl plasează în zona juridicului: încălcare a legalităţii, faptă ilegală, delict săvîrşit prin depăşirea atribuţiilor. Înşelăciunea se face prin „abuz de încredere”. Apare sintagma „abuz de drept” care consta în folosirea unui drept în alt scop decît cel căruia îi este destinat. Tot aici apare nuanţa de „exces” cu întrebuinţare fără măsură. Chiar şi verbul „a abuza” capătă conotaţii care exprimă un grad mai mare de agresivitate: a comite ilegalităţi profitînd de situaţie, de un titlu - poziţie administrativă sau politică.
Micul dicţionar enciclopedic, ediţia a II-a, 1978, semnalează îmbogăţirea panopliei de încălcări care cuprinde situaţii tot mai diverse prin generalizări, nume dat unor încălcări ale legalităţii: abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor sau a intereselor obşteşti - abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi.
Care or fi fost drepturile persoanelor sau drepturile obşteşti pe timpul comunismului e greu de spus, pentru că doar „statul comunist” avea „drepturi” - nu puteai să te judeci cu Statul.
Dicţionarul universal ilustrat al limbii române, ed. 2010, relevă „progresele” făcute de abuz: lipsă de măsură, încălcarea legalităţii, faptă ilegală, injustiţie.
De la abuzul de încredere, s-a ajuns la: abuzul de putere sau de autoritate, prin abuz, abuziv, înşelătorie, abuz sexual etc. Uneori cuvîntul exprimă situaţii dramatice sau chiar tragice: a silui, a viola etc. La fel ca şi abuzul, violul poate fi de… persoană, de domiciliu, violul unor drepturi fundamentale, însoţit de „argumentul” democraţiei – adică eu îţi vreau binele şi tu...!
Această varietate de sensuri creează cuvinte noi pe care nu le găsim în dicţionarele anterioare: abuzare/abuzări, abuzat/abuzată, abuzator/abuzatoare; abuzivitate; abuziv/abuzivă/abuzivi/abuzive, care ne relevă alte nuanţe: exagerat, excesiv, ilegal.
Adjectivul abuziv/abuzivă inaugurează o serie sinonimică foarte mare: exagerat, excesiv, ilegal, nemăsurat, arbitrar, samavolnic, despotic, tiranic, silnic, dictatorial, ceea ce ne îndrituieşte să afirmăm că abuzul este stăpînul nostru, pentru că abuzul e-n toate… Abuzul este cel mai şiret şi cel mai pervers stăpîn al zilelor noastre, iar cel mai dureros şi mai descurajant lucru este că abuzul este înfăptuit la scară naţională, a devenit sport naţional, fiind practicat de toată lumea, de la vlădică la opincă. Ne abuzăm unii pe alţii - verbal, profesional, sufletesc, fizic, ne jignim uneori la adăpostul anonimatului - cu o nonşalanţă demnă de o casă de sănătate, de „corabia nebunilor”.
Hărţuirea şi şantajul sînt forme extreme de abuz în care abuzatul este sclavul abuzatorului, sclavul propriilor fapte, fiindcă nu are de la cine să ceară protecţie. Această neputinţă are două cauze: pe de o parte este vorba de meteahna a omului de a nu-şi mărturisi păcatele - omul întotdeauna se justifică, dar niciodată nu recunoaşte -, iar o altă cauză ar fi slăbiciunea instituţiilor statului de a-i asigura protecţia şi reabilitarea mărturisitorului.
Deseori mărturisitorul constată că „Dreptatea umblă cu capul spart” sau „Minciuna stă cu regele la masă”. Din această neîncredere cîştigă abuzatorul care ajunge uneori la abuzuri incredibile.
Cine să mai condamne abuzul astăzi cînd „Schimbarea domnilor e bucuria nebunilor”, iar lozinca de cea mai mare actualitate şi cinism este „Ce-a mâncat lupu-i bun mîncat” şi culmea, ne indignăm că a dispărut solidaritatea, adică unitatea dintre călău şi victimă.
Cred că toate au o măsură, ferească Dumnezeu de furia mulţimii, vorba poetului: „Hristoşi să fiţi nu veţi scăpa/ Nici în mormînt”. Să nu ne bazăm pe faptul că nu va veni „Mintea cea de pe urmă a românului”, că „Mămăliga nu exploatează” sau că Revoluţia din 1989 a fost făcută de „agenturili străine” şi nu de românii exasperaţi.
Costică NEAGU
