Gînduri de la suflet la suflet
Cu 162 de ani în urmă, într-o zi de 15 ianuarie, la Botoşani, ieşea la lumină un prinţ al spiritului romanesc hărăzit de ursitoare să ne poarte peste ani în lume şi în univers şi fiindcă trebuia să poarte un nume, i s-a spus Mihai Eminescu. Privind oraşul de reşedinţă al unui ţinut de baladă, am înţeles că sărbătorile de iarnă se sfîrşesc abia astăzi, cînd reiterăm mitul naşterii celui mai mare creator de frumos din toate timpurile. Recitind cu dragoste lirica eminesciană, retrăieşti la fiecare aşteptată aniversare bucuria sinestezică a pătrunderii într-un muzeu de o valoare inestimabilă, unic pe Planetă, cu exponate care-ţi farmecă privirea, îţi încîntă auzul, te îmbată olfactiv şi-ţi înmiresmează
sufletul. Imaginaţi-vă un templu uriaş în care sînt expuse într-o aşezare inspirată ghirlande, cipru verde, colibele din vale, stele, rîuri resaltînde, frunţi senine, fazele din alba lună, cuib de turturele,suflete de flori, steaguri incolore, un rege-asirian, ochi stinşi de moarte, candela ştearsă de argint, ochi de piatră ce scînteie, femeie stearpă fără suflet, fără foc, demon cu ochi mari, mare de visări, oceanele de stele, zile cu trei sori în frunte, dumbrăvi de filomele, poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere, lună regină, nori negri, braţe albe, mari, rotunde, parfumate, Nilul, temple măreţe, biserica pustie, piramide învechite, trestia cea lină, fir de romaniţă, bolţi de frunze, floare albastră, malurile Senei, teiul înalt şi vechi, regina nopţii moartă, neguri albe, trandafiri roşii, lacul codrilor albastru, străvechii codri, castelul singuratic, codri de aramă, pădure de argint, izvoare zdrumicate, mîndru soare, mîndra lună, logodnica lui Arald, cerbi cu coarne rămuroase, ciute sprintene de munte, ochi negri şi cuminţi, floare albă de cireş, marea şi cu rîurile, lumea cu pustiurile, luna şi cu soarele, codrul cu izvoarele, Dalila, Cătălin şi Cătălina, Hyperion, norii deşi…
Îndrăgostiţii de Eminescu vor auzi glasul Bucovinei, şoapte de amor, buciumul care sună cu jale, melodica şoptire a rîului, cîntarea frunzelor, umbre suspinînd, îngeri plîngînd dureros, vinul fierbînd în cupe, o buhă ţipînd cu jale, mîndra glăsuire a pădurii de argint, sunete ce cresc din pămînt şi de sub soare, izvoare care plîng în vale, murmur duios de ape, blînda batere de vînt, tînguiosul glas de clopot, glasul vechilor păduri, apa care sună somnoroasă, ramuri care bat în geam, tînguiosul bucium, apele care plîng, scîrţîitul cumpenei de la fîntînă… Vizitatorul unui asemenea muzeu virtual va trăi paroxistic în plan sensibil fericirea Edenului, decodînd sintagme emblematice pentru scrisul eminescian: dulce liniştire, dulce minune, dulce Bucovină, dulce Romanie, tînără şi dulce, murmurul cel dulce, dulce noaptea, clipe dulci, dulci minuni, dulcea lor zădărnicie, dulce mamă, gura-mi arsă e de sete… Să nu uităm la ceas aniversar că Eminescu, prin scrisul său, rămîne mereu contemporanul nostru, apărător neobosit al romanismului. Încă de acum aproape două secole, rostea un adevăr esenţial pentru firea poporului căruia i-a slujit cu credinţă, un popor care nu are egal în ceea ce priveşte spiritul tolerant; „Şi-apoi ni se pare că niciun neam de pe faţa pămîntului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decît romanul, pentru că nimeni nu este mai tolerant ca dînsul. Singurele Ţările Romaneşti sînt acelea, în care, din vremi străvechi, fiecare a avut voie să se închine la orice Dumnezeu a voit şi să vorbească ce limbă i-a plăcut”.
Vasile LEFTER
Anunțuri ZdV Premium
De același autor
