Recomandate cu răspuns plătit
De două zile nu-nceta să cadă de-a valma, pe oraşul adormit, fuioare spulberate de zăpadă şi nu se ştie cum de n-a simţit sudoarea rece ce-i curgea pe pîine, pe care-o devora pătruns de ger şi o-mpărţea frăţeşte cu un cîine, făcînd mătănii îngheţate către cer.
Era copilul nimănui şi-al tuturor, dormea de cînd se ştie sub un pod, nu mai simţea cînd oasele îl dor şi nu ştia de ce grijile-l rod.
Cînd în ajunul Sfintei Sărbători sunau prin viscol clopoţei de-argint, din cînd în cînd îl încercau fiori, arsuri închipuite care mint că-i cald acolo, în culcuşul lui, alăturea de suflul unui cîine, era copilul tuturor şi-al nimănui, muind în lacrimi un coltuc de pîine.
Îl părăsise mă-sa într-un coş, la poarta popii de la noi, din parohie… pe cîine, ştiu că îl chema Gavroche, al cui era copilul nu se ştie.
Vreo zece ani a tot mîncat colivă, trăind aşa, din mila tuturor, de-o zi pe alta, veşnic în derivă, cu ochii-ncercănaţi, prea timpuriu, de dor.
Mare păcat că nu-l băgau în seamă şi ceilalţi copii de vîrsta lui, pentru că n-are cui să-i spună mamă şi este-al tuturor şi-al nu ştiu cui.
Se zăpezesc nevoile pe stradă, trec rînduri, rînduri, cerşetorii goi, acoperind cu zdrenţe, ca să nu se vadă, mormanele de oase goale, de strigoi. O cioară stă pe-o cruce, obosită, parcă se miră cît o să mai poarte aceeaşi haină sobră şi cernită şi, plictisită, croncăneşte-a moarte.
De două zile nu-nceta să cadă zăpada pe oraşul adormit. Între morminte, morţii stau la sfadă, cu feţele livide către răsărit.
O arătare-nfrigurată stă sub pod, strîngînd în braţe blana unui cîine, croiţi în grabă, pe acelaşi calapod, avînd acelaşi vis şi dor…. de pîine. O pîine mare, cam cît Luna plină, să sature o dată şi om şi animal, se-apropie Crăciunul şi-o să vină, dar pîn-atunci tot ninge. Infernal.
Mă bate grija: ce or să se facă aceste creaturi din altă lume? Pe jarul visului stă să se coacă o pîine mare, o pîine fără nume.
O rugă către ceruri: să-i colinde, prin ger şi viscol, fulgii de zăpadă! Dar foamea nu îi iartă şi le vinde iluzii fără noimă, acolo-n stradă.
Adorm îmbrăţişaţi în frigul dulce, prea toropiţi să fie-adevărat, acoperiţi cu pledul iernii, să se culce şi, deodată, Steaua Bucuriei a scăpărat. Iar din poveşti apare un bătrîn, ca dintr-o prevestire biblică. Se crapă ceru-n două la Bethleem, în fîn, citindu-i slovă de demult, chirilică, copilului care dormea-n zăpadă şi ocrotit de suflul unui cîine.
Dă, Doamne, minte sfinţilor şi-i adă. Dar, din păcate, nu-s aici, vin mîine.
Şi moşul puse dreapta sub surtuc, cu stînga mîngîind copilul jos: de-acum este timpul să mă duc, că tot aicea s-a născut Hristos!
Corneliu Stanciu
Anunțuri ZdV Premium
De același autor
Astazi despre: unul dintre cei mai mari prozatori polonezi, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură Henryk Sienkiewicz
Anunțuri ZdV Premium
Comentarii: 2
Adaugă comentariu
N.E.CURATU, acum 4511 zile, 3 ore, 23 minute, 51 secunde
Marian, acum 4511 zile, 6 ore, 30 minute, 35 secunde 
