Mari aniversări culturale
Considerat unul dintre cei mai mari tragedieni ai scenei româneşti de la mijlocul secolului XX, Emil Botta s-a născut la 15 septembrie 1911 (nu 1912, cum eronat a apărut într-o lucrare anterioară a noastră) la Adjud, unde tatăl său, coborîtor dintr-o veche familie ardelenească, era medic CFR. Pentru a deveni actor, la 15 ani pleacă de acasă şi se întreţine singur trei ani. Între 1929 şi 1932 urmează Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti. După mai multe peregrinări pe la diferite teatre din capitală şi provincie, în 1938 devine actor la Teatrul Naţional din Bucureşti, unde interpretează roluri de mare rezistenţă din dramaturgia universală şi naţională: Werther, într-o dramatizare după Goethe, Iago în „Othello“, unchiul Vania în piesa cu acelaşi nume de Cehov, Ion în „Năpasta“ lui I. L. Caragiale.
Ca actor, îşi atrage o prestigioasă reputaţie graţie recitativului inimitabil, desfăşurat în volute de puternică sugestie dramatică, în timp ce partiturilor susţinute pe ecran le conferă o amprentă extrem de personală în atitudine, o luciditate agitată, plină de nelinişte. Joacă în 18 filme, patru dintre ele în regia lui Ion Popescu-Gopo – „S-a furat o bombă“, „Paşi spre lună“, „De-aş fi Harap-Alb“ şi „Faust“, multe dintre celelalte fiind pelicule de referinţă în cinematografia românească: „Pădurea spînzuraţilor“ şi „Răscoala“ în 1964, marele preot dac în „Dacii“ (1966) şi „Columna“ (1968). Apogeul carierei în cinema îl atinge în rolul profesorului Paveliu din filmul „Reconstituirea“ (1960, în regia lui Lucian Pintilie), considerat nu de mult timp, cea mai bună peliculă din primele zece ale cinematografiei noastre. Profesorul interpretat de el e singurul personaj care are conştiinţa tragediei ascunse în banalitatea faptelor – intelectualul care trăieşte pînă la insuportabil teroarea sistemului comunist.
Poet pe scenă, Emil Botta e actor în poezie, spune criticul literar Nicolae Manolescu, unde joacă un singur rol: pe el însuşi, dar într-un permanent travesti. Debutează cu „Întunecatul april“ în 1937. Urmează „Pe-o gură de rai“ în 1943, „Versuri“ în 1971, „Un dor fără saţiu“ în 1976. Ca poet, este unul dintre cei mai importanţi făuritori de limbaj poetic modern din literatura modernă, după Tudor Arghezi şi Ion Barbu. Exprimînd cu o o pregnanţă deosebită obsesia morţii, durerea, disperarea, dar şi speranţa, universul său liric este alcătuit din elemente de mitologie autohtonă, preluate din legende, letopiseţe şi folclor, într-o chintesenţă de sorginte postum-eminesciană.
Am fi bucuroşi dacă autorităţile culturale şi de învăţămînt judeţene, precum şi cele culturale din Adjud, ar marca adecvat evenimentul.
Prof. Valeriu Anghel
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
