Migdale amare
Se trezesc în miez de noapte, în cotloanele lor strîmbe, bufnitele prabusirii neamului întreg în gol; catre licarul de stele chipu-ncep sa si-l scalîmbe si în visurile noastre vin în stoluri, rostogol. Din buget le-arunca fonduri cîte-o mîna vesnic buna, bani cu sînge si sudoare adunati de truditori. Doamne, zau ca esti nastrusnic de le scalzi trupul în luna, pe cînd amarîtii-n santuri cad rapusi de profitori.
Strop cu strop lumina lunii se revarsa peste glie, dar în umedele case sint privelisti de cosmar; plîngeri de viori si fluier se rasfrîng potop pe ie si din scutece se-aude plînsul pruncului, amar. În saloanele luxoase inundate de lumina, liturghia bogatiei are pîna-n ziua loc; imnul lor de biruinta se cufunda însa-n tina, pribegiti copii ai soartei, fara tihna si noroc.
Folositi-va de lege, de lumina si de taina, nu fiti cruzi si-atît de lacomi cînd e vorba de averi; daca azi purtati un titlu si-o stralucitoare haina, se gaseste el un mijloc sa fiti mîine ce-ati fost ieri. Cîntecul, lumina, visul, zborul catre zari albastre noi le tinem, noi le strîngem, cei cazuti, urîti si goi; temeliile veciei, orice-ati vrea, sint ale noastre – voi, din bufnite sinistre, veti ajunge doar strigoi...
Valeriu Anghel