Marturisirea in credinta
Doi oameni din multime in noaptea de Inviere. Unul cinta invierea lui Hristos. Celalalt da semne ca vrea sa faca acelasi lucru, dar ceva nu il lasa sa isi duca la bun sfirsit intentia. Primul cinta din ce in ce mai tare cuprins de frenezia atmosferei duhovnicesti care imbraca seara. Celalalt pare ca in sfirsit se incumeta sa cinte. Dumnezeu-Tatal se lasa peste multime in acelasi timp cu invierea Fiului. Primul om cinta mai departe cu insufletire, fara sa-i pese de ce este in jur. Al doilea murmura ceva, dar nu inainte de a face un gest pentru care regretele sint tardive. Acela de a se asigura ca nu este luat in balon de catre cei cu care venise. Se termina totul abia atunci cind "Hristos a inviat!". Apoi, primul om se topeste in noapte. In doua minute de atemporalitate, de iesire din istorie si din realitatea meschina a zilelor noastre, omul fusese cu adevarat liber. Al doilea, omul istoric, desi a incercat, nu a reusit sa isi rupa "lanturile". Poate ca viata, timpul sau mai stiu eu ce altceva o sa ne invredniceasca sa nu ne fie teama a-l marturisi pe Iisus atunci cind sintem pusi in situatia de a o face. Amagindu-ne ca putem crede cu adevarat fara a-L marturisi, nu vom reusi decit sa poleim "lanturile" cu intentii bune si cu vorba la indemina credinciosului comod: "Eu am felul meu de a crede". Desi suna cam rigid, nu este decit un singur fel de a crede: acela de a-L marturisi pe Dumnezeu. ... Apoi, odata cu "Adevarat a inviat!", s-a lasat si bezna. Toata lumina era de acum in case. (Constantin BOGDAN)
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
