O zi din viaţa unui copil
Civilizaţia i-a distribuit pe părinţi în rolul personajelor care spun NU, care refuză unele dintre plăcerile copilului mic:
“NU ţine degetul în gură!”
“NU te scobi în nas!”
“NU te juca în noroi!”
“NU face zgomot!”
Unele restricţii sunt inevitabile, vrem să transformăm copilul într-o fiinţă socială.
Dimineaţa!
Nu părinţii ar trebui să îi trezească pe copiii dimineaţa. Copiii nu-i pot suferi pe părinţii care le deranjează somnul şi le strică visele. Este bine pentru toţi ca un ceas deşteptător să îi trezească pe copii, şi nu o mamă deşteptător sau un tată deşteptător. Unui copil care nu se trezeşte cu uşurinţă, nu e bine să i se spună “leneşule”. În loc să ne luptăm cu ei dimineaţa, este preferabil să îi lăsăm încă zece minute în pat. Asta se obţine punând ceasul să sune cu zece minute mai devreme. E bine ca afirmaţiile noastre să transmită empatie şi înţelegere: “e greu să te trezeşti dimineaţa”; “ce plăcere să zaci în pat şi să visezi...”; “hai, mai stai în pat cinci minute”.
Micul dejun fără morală!
Micul dejun nu e un moment potrivit să îl învăţăm pe copil bunele maniere ori principii morale. Este momentul potrivit ca părinţii să pregătească o masă hrănitoare în timp ce îi ajută pe copii să ajungă la timp la şcoală. Pentru copii, micul dejun e o parte neplăcută a zilei. Adesea, fie părinţii, fie copiii sunt somnoroşi, argumentele pot degenera uşor în învinuiri şi acuze. “Niciodată” şi “întotdeauna” sunt cuvintele preferate ale copiilor. Ei trăiesc într-o lume a extremelor.
Îmbrăcatul
Copiii nu trebuie să meargă la şcoală îmbrăcaţi cu hainele cele mai scumpe. Libertatea copiilor de a alerga, a sări sau a bate mingea trebuie să fie mai importantă decât înfăţişarea îngrijită. Când un copil vine de la şcoală cu cămaşa murdară, părintele poate spune: “după cum arăţi, ai avut o zi plină, dacă vrei să te schimbi, e o altă cămaşă în dulap”. Nu ajută la nimic să-i spui copilului ce neglijent este, cât de murdar arată şi cât ne oboseşte să-i spălăm şi să-i călcăm cămăşile.
Plecatul la şcoală
Este posibil ca în graba de dimineaţă copilul să uite să-şi ia cărţile, ochelarii, pachetul de mâncare. Cel mai bine este să îi înmânezi copilului articolul lipsă fără adaos de predici despre uitare şi iresponsabilitate. Copilului nu trebuie să i se enumere un şir de admonestări şi avertizări înainte de a pleca la şcoală. “Să ai o zi plăcută!” este o mai bună frază de despărţire, decât avertismentul generic: “Nu intra în bucluc, nu umbla aiurea pe străzi după şcoală”.
Venitul de la şcoală
Este de dorit ca părintele, ori alt adult afectuos să îl salute pe copil la întoarcerea de la şcoală, decât să pună întrebări care suscită răspunsuri banale.
-Cum a fost la şcoală?
-Bine!
-Ce ai făcut azi?
-Nimic!
Părintele poate face afirmaţii ce comunică înţelegerea încercărilor la care copilul a fost supus la şcoală.
“Araţi ca şi cum ai avut o zi grea”.
“Pun pariu că abia aşteptai să se termine orele”.
“Pari bucuros că ai ajuns acasă”
Când părinţii care lucrează se întorc seara acasă ei au nevoie de o tranziţie calmă între cerinţele sociale şi cele ale familiei. Nici mama, nici tata nu trebuie întâmpinaţi cu un bombardament de plângeri, de pretenţii, acuzaţii, revendicări. De când sunt foarte mici copiii trebuie să înţeleagă că părinţii istoviţi care vin de la slujbă au nevoie de o scurtă perioadă de calm şi confort. Cina va fi un moment de conversaţie, accentul să cadă mai puţin pe hrana trupului şi mai mult pe hrana minţii. E indicat să existe puţine comentarii privitoare la cum mănâncă şi ce mănâncă un copil, puţine acţiuni disciplinare şi multe exemple de veche artă a conversaţiei.
Ora de culcare
În multe case ora de culcare este un balamuc, copiii şi părinţii provocându-şi reciproc frustrări. Copiii încearcă să stea treji cât mai mult timp în timp ce părinţii i-ar vrea cât mai repede adormiţi. Copiii preşcolari au nevoie ca mama şi tata să îi bage în pat la culcare. Ora de culcare a copiilor mai mari trebuie să fie flexibilă - “Ora de culcare este între 21.00 - 22.00, tu hotărăşti când te culci”. Totuşi dacă un copil îşi cheamă părintele la el în cameră, trebuie să i se răspundă - “Ştiu că ai vrea să stau mai mult cu tine, dar e momentul când tati şi mami stau împreună”. Copiii au nevoie de comunicare afectuoasă, iar stilul comunicării verbale este esenţială în dezvoltarea personalităţii copilului.
Carmen Dobre, psiholog
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Jurnalism cetatenesc
