Mircea Dinutz: „Nu mă preocupă să umilesc pe nimeni, cu atât mai puţin pe condeierii din Vrancea”
Î: Mi-a plăcut mult o frază scrisă de renumita scriitoare M. Yourcenar: „Suferim şi simţim plăcere, suntem părtaşi la poveste, uităm, trădăm, sacrificăm fără milă sau ne lăsăm sacrificaţi”… Cât de aici s-ar potrivi unui critic literar, fie din Focşani, fie din Bucureşti?!
M. DINUTZ: Nu cred că minunatul citat de mai sus (rod al numeroaselor Dvstră lecturi cu creionul în mână, n-am nicio îndoială!) are o legătură directă cu actul critic, cel puţin eu nu mă prea regăsesc în textul Margueritei Yourcenar, aşa că nu văd ce aş putea răspunde! Fără plăcere nu se poate face nimic durabil, iar, dacă e vorba de sacrificii, nu cred că trebuie să umbli cu mănuşi în faţa nonvalorilor şi, în mod sigur, actul critic de respingere nu se poate contabiliza la „sacrificii”. Cunoscând înalta apreciere de care mă bucur din partea Dvstră, m-aş fi aşteptat să continuaţi citatul din „Povestirile orientale”: Se întâmplă să ajungem să-i vrăjim pe alţii cu ceea ce creăm. Sau asta… e doar în poveste?!
Î: Scrii undeva că normalitatea ar însemna „sincera dorinţă de a ne cunoaşte, citindu-ne cărţile şi comunicându-ne cu onestitate impresiile, fără râvna de a umili, de a distruge şi a ne distruge”. Uşor de zis, greu de făcut… Ai atins, vrei să atingi, această normalitate?
M. DINUTZ: Noi nu trăim în normalitate, aşa, în general, de ce ar face excepţie mediile mai mult mai puţin literare? Asta nu înseamnă că nu mi-o doresc! Citesc atât cât omeneşte este posibil şi, atunci când mă pronunţ, nu mă preocupă să umilesc pe nimeni, cu atât mai puţin pe condeierii din Vrancea. Că unii ar aştepta numai elogii, făcându-se foc şi pară dacă nu primesc „laudele meritate” (?!), asta e problema lor. Cu atât mai ciudată această întrebare, cu cât vine din partea cuiva care a răspuns unei contestări scriitoriceşti formulate în termeni radicali, dar urbani, cu un atac la persoană în termeni incalificabili şi nedemni de un intelectual! Din păcate pentru Dvstră, păstrez textul şi-l pot face, oricând, public!
Î: Ai luat atitudine observând că profesori de excepţie ca Theodor Codreanu şi Constantin Călin sunt ocoliţi de anumite Dicţionare, de unele Istorii literare şi de revistele bucureştene… Cred că pe aceste persoane superioare nici nu le interesează problema… Este minoră în comparaţie cu preocupările lor… Mai ales că în Dicţionare, Istorii şi reviste se lăfăie şi unele personaje care nu merită incluse nici la gazeta de perete… N-ar trebui, totuşi, respectate nişte criterii stricte în alcătuirea unor asemenea volume şi publicaţii? O cenzură a bunului simţ… măcar.
M. DINUTZ: Nu în calitate de profesori (fie şi de excepţie) meritau aceştia recunoaşterea oficială, mai ales că respectivii, pe care îi cunosc foarte bine, nici nu au o asemenea pretenţie! Este o nedreptate, nu în raport cu o fadă apariţie într-un dicţionar sau o istorie literară, ci faţă de o ierarhie parţial măsluită, impusă abuziv, dictată de jocurile de interese şi de politica dusă de o grupare sau alta, cu mult prea multe injustiţii, ca să nu iei atitudine! Iar dacă te mai uiţi şi cine clamează „cenzura bunului-simţ”, mai că-ţi vine să te retragi într-un perpetuu „exil” interior!
Î: Ştiind părerea lui Maugham că „oamenii vă cer o critică, deşi ei nu aşteaptă decât complimente”, sunt sigur că ai trecut prin astfel de situaţii… Nu numai complimente că devenim penibili, dar nici numai săgeţi otrăvitoare pentru un om de la începutul până la sfârşitul activităţii sale… O critică de întâmpinare?
M. DINUTZ: Subtilitatea formulării de mai sus mă depăşeşte şi mi-e teamă să vă cer lămuriri, având eu bănuiala că nici Dvstră nu vă este prea clar care e întrebarea! Oricum, sunt cele mai decente rânduri de până acum! Am trecut prin toate şi aproape m-am imunizat! Când o să descopăr în scrisul meu „săgeţile otrăvitoare” de care vorbiţi, o să iau măsuri cu autorul acestora.
Î: După Călinescu, un critic literar ar proveni dintr-o persoană care a eşuat în mai multe specii literare… Dacă a eşuat… în literatură, va putea el critica, în cunoştinţă de cauză, literatura cuiva? Un eşuat nu rămâne un eşuat… în toate?
M. DINUTZ: Problema asta cu „eşuaţii” e de-a dreptul simpatică! Eu credeam că a lămurit-o deja Călinescu – nu prea văd ce aş avea de adăugat! În nici într-un caz, afirmaţia nu poate şi nu trebuie luată la propriu, cum faceţi Domnia Voastră! Îl vedeţi pe autorul „Enigmei Otiliei” recunoscându-şi eşecul?! Ideea era că nu poţi judeca în cunoştinţă de cauză şi cu dreptate ceva ce nu cunoşti, ceva ce nu ai experimentat, ce tu însuţi nu ai încercat să construieşti! Dar nu e obligatoriu să reuşeşti în tot ce îţi propui! Un scriitor, or criticul este şi el un creator ca oricare altul, trebuie să-şi cunoască foarte bine posibilităţile reale. E prima (nu singura) condiţie a valorii...
Î: Ibrăileanu spunea că Arta nu are numai valoare estetică, ci şi morală. Plecând de la această teorie, în interviurile pe care le-am luat unor personalităţi, am tot întrebat: ce contează, Omul sau Opera? Am primit multe răspunsuri cu care nu am fost de acord… De aceea insist: ce-i mai important în acest binom?
M. DINUTZ: Asta, recunosc, e o întrebare interesantă! Problema e că nu întotdeauna coincid, ba aş spune că se întâmplă destul de rar să coincidă! Un exemplu, aproape la întâmplare: Marin Sorescu este un poet (ipostaza sa cea mai convingătoare) important, valoros, dar omul nu se afla, nici pe departe, la înălţimea operei! Avea invidii, pe care nu şi le putea, măcar, masca, discursul în public era bâlbâit, anemic, iar spiritul său tăios, spectaculos, se manifesta, rareori şi accidental, pe cale orală. Exemple de mari scriitori români sau nu, cu inadmisibile vicii şi tare de caracter sunt nenumărate, de parcă partea lor bună s-a topit toată în operă, la vedere nerămânând decât capacitatea de abjecţie şi bădărănie patentată! Tipurile umane plasate, oarecum, în afara moralităţii, din rândurile scriitorilor sunt infinit mai multe şi mai variate decât personajele create de toţi prozatorii lumii. Cu atât mai mult, criticului i se cere rectitudine morală, consecvenţă şi coerenţă în exercitarea actului critic! Cu alte cuvinte, fără un profil moral ferm conturat, criticul acela, dincolo de talent şi asiduitate, nu are şi nu poate avea credibilitate. Cu precizarea, imperios necesară, că nu scriitorii contestaţi de critic sunt cei mai buni judecători ai săi.
Î: În epoca „subombilicală” a culturii de la noi, se vede pe toate ecranele o negare permanentă a valorilor româneşti, iar Mioriţa şi Eminescu, stâlpii de susţinere ai bolţii spiritualităţii noastre, sunt denigraţi de inşi cu insigna de pauperitate intelectuală în piept… Cum ar trebui să acţionăm?
M. DINUTZ: Cred că aţi vrut să scrieţi, mai sus, paupertate, sunt aproape convins că e o simplă greşeală de culegere! Trecând peste asta, acţiunea de denigrare a marilor valori naţionale, condamnabilă în sine, are multe alte cauze ce nu ţin neapărat de gradul de intelectualitate al celor implicaţi (Z. Ornea, M. Cărtărescu, N. Manolescu, Al. Paleologu, prezenţi cu intervenţii contestatare în celebrul număr din „Dilema”, în martie 1998, pot fi suspectaţi de nonintelectualitate?), ci de modul în care partizanii euro-integrării, ai globalismului înţeleg să distrugă încet, cu tenacitate, rădăcinile noastre, să ne taie legătura cu trecutul! Fireşte că pericolul e mai mare decât ne închipuim! Fireşte că trebuie să facem front comun în faţa acestei denigrări criminale ce ameninţă să ne lase cu mult mai săraci decât am fost vreodată!
Î: Într-o revistă din Râmnicu Sărat, Şerban Tomşa analizează stilul tău de a face critică. Sigur, nu poţi accepta tot ce scrie omul acolo, mai ales titlurile de „nobleţe” cu care te-ar putea „onora”… Are şi oarecare dreptate? Măsura sau lipsa de măsură în critică?
M. DINUTZ: Ce face? „Analizează”?! Dacă Onor Domnia Sa, Cititorul, indiferent cine ar fi, ar avea cele două texte la îndemână („Un critic în Teleorman” şi „Mândria de a fi pensionar”, publicate în revista „Sud”), care l-au înfuriat în asemenea hal pe domnul cu nume voievodal… de împrumut, nu ar fi nevoie să scot o silabă! La comparaţie se vede reaua-credinţă, nutrită dintr-un orgoliu supradimensionat! Eu acolo îl acuzam că nu are ce căuta în critică, fiind, cel mult, o maşină de lăudat şi de fabricat superlative (boală grea şi, se pare, molipsitoare!). După ce, la începutul articolului său recunoaşte – negru pe alb – că nu-i critic, trece apoi la jigniri (ţinând, cu tot dinadinsul, să şi demonstreze afirmaţia din deschidere, dar fără a preciza ce este, de fapt!) că de ce, la o adică, i-am contestat calităţile de… critic! Chiar aşa, cum de mi-am permis?! Articolul său este de o stupiditate şi de un ridicol imens, fără a pune la socoteală nivelul suburban la care s-a coborât având, probabil, pretenţia că mitocănia ţine locul argumentului de... cum îi ziceaţi mai devreme?... bun-simţ!
Î: Fără să vreau, atunci când privesc la semenii noştri, mai ales la peisajul literar, îmi amintesc vorbele Fiului Risipitor: „Îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat gustul Voluptăţii, setea Orgoliului, şi Invidia, şi Făţărnicia, şi Ura. Cu ele nimeni nu e mare, dar fără ele nimeni nu e viu”. Eu, sincer, mă recunosc în tot ce spune… Cu menţiunea că încerc mereu să reduc din defecte... Nu crezi că aceia care scriu ar trebui să gândească măcar o dată pe zi la vorbele Risipitorului?
M. DINUTZ: Ba da, dar TOŢI!!! Mai ales la făţărnicie mă gândesc !...
Î: Din unele cărţi ale tale s-ar înţelege, exagerând puţin, că provincia literară ar fi un fel de mlaştină puturoasă plină de nulităţi, care aruncă zilnic ţucalul cu dejecţii în adversari şi doar unul (cine o fi?) aruncă… pe nas şi pe gură flăcări ale înţelepciunii universale... În această atmosferă pestilenţială, ce rol ţi-ai asumat? De înţelept, de critic, de luptător cu morile de vânt sau de reprezentant al întreprinderii de salubritate… morală, intelectuală…?
M. DINUTZ: Asta reiese din „Scriitori vrânceni de ieri şi de azi”? Asta credeţi că s-ar putea reproşa unui om care scrie de peste 25 de ani despre scriitorii vrânceni, în mai multe reviste de aici şi de oriunde s-a putut, încercând să atragă atenţia confraţilor literari din toată ţara asupra faptului că în Vrancea se scrie literatură adevărată?! Unui om care a îngrijit două ediţii critice din opera lui Duiliu Zamfirescu, apreciate de un specialist de talia lui Ioan Adam, care a publicat, singur ori în colaborare, patru micromonografii dedicate scriitorilor vrânceni, care a iniţiat şi a susţinut, de trei ani încoace, o rubrică – „Vrancea literară” – în revista „Saeculum”?! A, că nu v-am acordat dvs. un loc pe piedestal??! Ei, asta e, într-adevăr, grav! Păcatul meu să fie!!
Î: Drăghicesu arăta că românul nu are caracter. În schimb, este un procuror feroce când judecă pe alţii în literatură, în morală, în politică… Sigur că nu împărtăşesc întru totul teoria… Mă gândesc însă dacă este posibil ca literatura, critica literară, artele, în general, să poată suplini absenţa caracterulului…sau să-l…. formeze… în timp!
M. DINUTZ: Mi se pare că am răspuns la întrebarea asta cu asupra de măsură!! Şi apoi, în acest interviu – iertaţi-mi naivitatea – nu trebuia să vorbim despre cărţile mele, bune sau rele, despre mesajul pe care-l transmit acestea, cu sau fără succes, despre…? Bag seama, cu sinceră părere de rău, că vă plasaţi într-un prim-plan (copleşit de umbre şi ranchiune) cu o perseverenţă demnă de o cauză mai bună! E drept, nu vă pot contesta… experienţa!
Î: Părerile tale despre cei care scriu în Vrancea, despre revistele literare şi despre redactorii şefi ai acestora sunt cunoscute… Crezi că întotdeauna, prin cronicile şi prin „portretele” tale destul de străvezii, care „mângâie” persoanele implicate în cultura vrânceană, ai respectat învăţătura lui Tacitus, expusă în celebrul său dicton „sine ira et studio”? Rezultatele demersului tău?
M. DINUTZ: Rezultatele demersului meu?! Eu am scris, în cursul vieţii, ceva peste 400 de cronici, recenzii şi eseuri critice! Le ştiţi, le-aţi citit pe toate, nu mă îndoiesc a le cunoaşte de-a fir a păr! Mai sunt convins că aţi avut curiozitatea să vă informaţi şi despre ce cred unii ca Iordan Datcu, Ioan Adam, Constantin Cubleşan, Ion Roşioru, Theodor Codreanu, Constantin Trandafir, Vasile Fanache, Maria Niţu, Şerban Codrin, Constantin Călin, Ion Beldeanu, Cornel Galben, Ana Dobre, Ionel Popa, Eugen Budău, Ionel Necula, Florentin Popescu despre ceea ce am făcut şi fac eu! De aceea, am ferma credinţă că puteţi aprecia şi singur măsura în care am respectat cerinţa lui Tacitus! Vedeţi Dvstră, domnule Culiţă I. Uşurelu, cultura vrânceană nu se limitează la cele 5-6 „persoane”, cum v-aţi exprimat, pe care le-am anatemizat şi culpabilizat pentru impostură. Multe altele au beneficiat de un altfel de tratament, pe deplin meritat! De am greşit sau nu, asta rămâne de văzut! Rolul criticii de întâmpinare este să atragă atenţia asupra cărţilor de valoare şi să-i descurajeze pe neaveniţi, nu să stabilească ierarhii pentru o sută de ani! Cu atât mai puţin să satisfacă orgoliul unuia sau altuia! Şi restul e… tăcere!
"Dacă stăteam în “banca mea”, puţinii scriitori din Focşani mă priveau ca pe un pudel de casă, care dă prietenos din coadă"
- Iata ce declara Mircea Dinutz despre rolul sau ingrat de critic literar la Focsani, in marturisirea sa "Singur printre scriitori", aparuta in volumul "Scriitori vrânceni de ieri şi de azi", 2011). Este "un fel de „spovedanie” a umilinţelor pe care le îndură, în zilele noastre, Onestitatea Profesională – care, ca şi Adevărul, „umblă, mereu, cu capul spart ", dupa cum remarca poetul adjudean Adrian Botez intr-o recenzie facuta cartii. Pe Mircea Dinutz, poetul il numea un "profesionist orgolios".
"(...) Aventura, cu adevărat, a început după ce am ajuns în Focşani, unde beneficiam de un statut social mai mult decât modest, iar singura mea şansă de supravieţuire spirituală rămânea scrisul !! Acum şi aici am beneficiat de zestrea livrescă şi existenţială acumulată în timp, aveam o anume periodicitate a exerciţiului scriptic şi – culmea!! - începusem să mă iau în serios ca om al condeiului !! Dacă stăteam în “banca mea”, puţinii scriitori din Focşani, câţi cunoşteam eu, mă priveau ca pe un pudel de casă, adică unul care dă prietenos din coadă, uşor de stăpânit şi manipulat... Cam asta era condiţia ca să mă îngăduie în preajma lor ! După apariţia celor patru ediţii critice, îngrijite de mine, la Editura Porto Franco din Galaţi, raporturile au început să se înăsprească, mai ales prin refuzul meu de a executa “comenzile” impuse !! După debutul editorial (1997), manifestând o sporită solicitudine în exercitarea actului critic, am înţeles că lumea scriitorilor e stăpânită de dihonie, că orice rând negativ la o carte atrăgea asupră-mi supărarea şi neprietenia autorilor vizaţi, că singurele propoziţii admise, cu satisfacţie, erau cele elogioase !! Oricâtă voinţă de obiectivitate ai avea, ea e limitată de timpul şi de locul unde vieţuieşti, de relaţiile foarte complexe care există într-o urbe unde intelectualii mai răsăriţi se cunosc bine între ei şi se judecă unii pe alţii cu o tenacitate şi o severitate demne de o cauză mai bună . În Vrancea, ca şi în alte judeţe înfiinţate în 1968, se simte mai abitir insuficienta tradiţie şi existenţa unei table de valori nedecantate, încă, la parametrii normalităţii. De la Varlaam şi Duiliu Zamfirescu, de aici n-au mai plecat valori literare capabile să intre, firesc, în circuitul naţional ..."
In zilele urmatoare Ziarul de Vrancea va publica un intreg material care arata de ce nu era "apreciat" Mircea Dinutz de "scriitorii" vranceni. Pentru ca nu era o "masina de laudat", asa cum doreau ei.
Anunțuri ZdV Premium
Anunțuri ZdV Premium
Comentarii: 2
Adaugă comentariu
, acum 4086 zile, 9 ore, 24 minute, 24 secunde
cristina , acum 4086 zile, 11 ore, 48 minute, 21 secunde 
