Local

În căutarea… Focșaniului pierdut

Daniel Muşat-Mureşanu
1 mar 2023 3930 vizualizări

Iubiții mei cititori, vă ofer ultimul capitol ce va încheia cartea ,,În căutarea... Focșaniului pierdut", volumul II al cărții ,,Strada Mare a Unirii, colț cu Republicii". Vă voi anunța în timp util când va fi lansat noul volum. Lectură plăcută!

Duminică 20 Noiembrie 2022,  Ora 09:45

,,Ah ce ploaie și ce vânt,

Plouă, plouă pe pământ” 

Acesta este tabloul care îmi învăluie camera unde scriu, iar amintirile îmi răscolesc năvalnic sufletul. Picăturile reci de apă bat puternic în geam, iar stropii, aproape înghețați îmi pătrund întreaga ființă. Ceața groasă de afară învăluie inima și… ușor… ușor, mă poartă în altă lume, o lume din trecut, din care îmi amintesc foarte bine că am trăit cândva. Printre stropii zgomotoși de ploaie, își fac loc înfrigurate, câteva vrăbiuțe care ciripesc zgomotos, ,,strigând” parcă la iarna ce se pregătește să sosească. O iarnă! Da… o iarnă? Oare a câta iarnă? Să tot fie aproape 60! Și câte oare vor mai veni? Vor mai fi multe? Numai bunul Dumnezeu are răspunsul la El în buzunar. 

Pâlcuri groase de ceață, mă învăluie și mă poartă în altă lume. O lume pe care încerc să o caut, să o regăsesc, să-mi revăd Focșaniul copilăriei mele. Doresc din toată ființa și puterea minții să revăd locurile dragi, oamenii frumoși care acum sunt doar amintiri, amintiri ce îmi zguduie existența. Ca de fiecare dată… cer ajutorul cui? Nimeni alteia decât dragei mele bunici Cleopatra. Așadar… fac o întoarcere mare în timp. Pâlcurile groase de ceață asemenea unor nori plumburii mă poartă prin anul 196… Aveam cam 4-5 anișori și îmi amintesc că bunica mai păstra un gramofon, bătrân, în stare bună de funcționare. Nu avea multe plăci, dar obișnuia să asculte din când în când câte o melodie, pe care pe mine mă fascina. Era o arie interpretată la clarinet, semnată de genialul Mozart. Acea melodie de câte ori se auzea în casa bunicii mie îmi dădea o liniște sufletească. Întrebându-o pe bunica ce este acel instrument, numit clarinet, ea îmi explica cu blândețe: ,,Clarinetul, dragul meu, este un instrument muzical de suflat, confecționat dintr-un tub de lemn prevăzut cu un muștiuc cu ancie simplă care are corp cilindric. Cel care cântă la acest instrument se numește clarinetist’’ Dar ce este aceea ancie, o mai întrebam eu. ,,Ei, ancia, este ca o lamă elastică care prin vibrație produce sunete. Ești prea mic să înțelegi acum”.

Surprinzător aceeași arie am ascultat-o recent la un festival de muzică ce poartă numele focșăneanului ,,Florentin Delmar”. Acest festival, un regal muzical, se desfășoară de 49 de ani la Focșani, în sala Teatrului Municipal Maior Gh. Pastia sau a Ateneului Popular cu același nume. Aria era interpretată de un tânăr care câștigase un clarinet performant de la un membru al juriului cu inimă mare. Ascultând melodia lui Mozart în sala Ateneului am închis pentru câteva clipe ochii și m-am revăzut copilul de 4-5 ani, admirând chipul blând al bunicii. Bunica… care fusese contemporană cu marele compozitor, Florentin Delmar, pe numele său real Florian Milea, se născuse în ziua de 8 a lunii aprilie, a anului 1917, în Focșani și locuise pe strada Mare a Unirii, nr. 214. Se stinge din viață în anul 1983 și lasă focșănenilor, dar și întregii țări mai multe șlagăre. (sursa: Florin Marian Dârdală, Arhivele Statului Vrancea) 

Pe lângă acel gramofon, bunica mai păstra un ceas foarte frumos. Culoarea aurie încă îi mai dădea strălucire. Cadranul era alb, ușor îngălbenit de vreme și avea două limbi care indicau ora. Acele limbi erau negre și erau foarte frumos lucrate, parcă făcute din dantelă. Tot pe bătrânul cadran se mai afla o limbă mică, care număra secundele ce făceau ca timpul să călătorească. Ceasul era plat și deasupra cadranului avea un buton cu striații, tocite de vreme ce serveau la întoarcerea sa. Când îl întorceai producea un sunet plăcut de bijuterie. Cadranul era acoperit de un geam surprinzător de fin, fără nicio urmă de zgârietură, fapt ce mă făcea să înțeleg că era foarte bine păstrat. Lucrul care mă atrăgea pe mine la acel ceas era un lănțișor lung. Nu era un ceas obișnuit, așa cum știam ceasul care se purta la mână. Nu era însă nici ceas de perete sau de masă. După spusele bunicii Cleopatra era un ceas de buzunar ce îl purtau în general bărbații la vestele de la costumele lor elegante. Vesta avea un buzunar în care se ținea ceasul, iar lanțul era trecut cu eleganță, printr-o butonieră. Oferea celui care îl purta un șarm deosebit. Bunica mi-a povestit despre proveniența gramofonului și ceasului de buzunar și am înțeles că i-au aparținut tatălui său, care pe timpuri, cu foarte mulți ani înainte fusese primar în localitatea Ciușlea, un sat la câțiva kilometri de Focșani. Atât îi mai rămăsese amintire de la străbunicul meu pe care nu am apucat să îl cunosc. 

Fiind deci luna noiembrie a anului 196…, era frig și oamenii făceau focul în case. Bunica care locuia pe strada Toader Țârdea la numărul 7 avea în camere sobe de teracotă. Unde stăteam făcea focul zilnic, dar în camera de la stradă, unde primea musafirii, aprindea focul doar când era nevoie. Mă fascina cum trosneau lemnele arse în acea sobă elegantă și de multe ori deschideam ușa din bronz și priveam printre zăbrelele grătarului ușii și urmăream cum săreau scânteile aprinse, după care se stingeau, iar locul lor era luat în permanență de altele. Se aprindeau și se stingeau și trosneau și iar se aprindeau și iar se stingeau ca într-un adevărat dans în care scânteile erau niște femei frumoase, asemenea unor stele, asemenea oamenilor. Lângă sobă, ținea o cutie din lemn cu capac în care se aflau lemne bine uscate din fag și tot acolo avea o cutie din tablă pentru a nu sări jar pe covor, mai avea un clește (așa îi spunea ea) metalic, vopsit în bronz cu care mai zgândărea jarul în sobă pentru a înteți focul atunci când băga un lemn nou sau câțiva cărbuni. Atmosfera din acea cameră devenea misterioasă când trosneau lemnele în soba cu pereți groși din teracotă, dar și romantică prin mirosul de gutui coapte, ce stăteau pe pervazul geamului de care era mereu agățată o perdea brodată manual și apretată de bunica. Gustul copilăriei mele este acela de trandafir pentru că bunica atunci când nu avea la desert o plăcintă cu brânză sau mere cu scorțișoară, îmi dădea într-o farfurioară din porțelan dulceață de trandafiri culeși vara din grădina ei de flori și să îmi astâmpăr setea beam câte un sirop din aceleași petale parfumate de trandafiri. Alteori, dulceața de trandafiri era înlocuită cu dulceața de gutui la fel de parfumată și aromată cu vanilie sau de peltea asortată din mere și gutui. Seara, când mai dormeam la ea îmi aduc aminte că îmi spunea: ,,Să tragem transpirantul, să nu ne vadă cineva de afară”. Adormeam fericit, la gândul ce voi face când voi crește mare. Îmi imaginam acel ceas de buzunar, cum mi-ar fi stat la vesta unui costum. Adormeam dând infinitate timpului, crezând că voi rămâne totuși un copil îndrăgostit de locuri, oameni și întâmplări frumoase din Focșaniul vechi. Adormeam în patul moale al bunicii și visam că îmi caut Focșaniul de odinioară prin somn.

Într-una din dimineți, am intrat în camera de la stradă și am fost curios să văd cum este cealaltă sobă de teracotă. Acolo era destul de frig. După ce am studiat-o bine am rămas plăcut impresionat de culoarea ocru a teracotei, cea din dormitor era de culoarea maron-roșcat. Am deschis ușa sobei care era tot din bronz și care avea gravat pe ea un cap de leu. Ușa de la cealaltă sobă avea două linii curbe, intersectate. După ce am deschis ușa și grătarul m-am uitat în sobă., era puțină cenușă și câteva hârtii mototolite, pregătite parcă să fie stropite cu gaz pentru a aprinde un nou foc. Cu mâinile mele de copil am luat acel mototol de hârtii și am început să le despachetez și să le îndrept. Deși îmi era frig, îmi plăceau cum fâșâiau și mi se păreau foarte multe. La un moment dat, am observat o hârtie colorată în albastru intens!!! Mi-am dat seama repede că este vorba despre o bancnotă. Am strigat-o tare pe bunica să vină să îi arăt ce am găsit! Mai mult speriată de strigătul meu a venit într-un suflet să vadă dacă nu am pățit ceva rău. Eram bine, dar țineam strâns în mână hartia care… era de fapt bancnota. Era 100 de lei, pe care ea din greșeală a aruncat-o în sobă, o dată cu celelalte hârtii. M-a luat în brațe, m-a strâns și m-a sărutat pe obraji spunându-mi: ,,Hai vino să îți dau o plăcintă caldă cu mere pe care tocmai am scos-o din cuptor”. Întradevăr, în cealaltă încăpere mirosea a plăcintă de mere cu aromă de scorțișoară. În timp ce mâncam din plăcinta fierbinte, simțeam cum mă încălzesc, bunica (Dumnezeu să o odihnească!) a deschis gramofonul și sunetul clarinetului s-a auzit în toată camera. M-a întrebat dacă este bună plăcinta, iar eu am dat afirmativ din cap. Uite… mi-a spus ea cu un glas scăzut și blând. Îți las acest ceas amintire, iar atunci când vei fi mare să îl folosești pentru a măsura timpul care se scurge cu fiecare secundă și face ca oamenii să dispară din această lume parcă înghițiți de ceață. Nu vă spun ce bucurie am simțit! Îmi amintesc că am scăpat plăcinta din mână și am sărit în brațele bunicii să o îmbrățișez de bucurie. Nu înțelegeam eu ce însemna măsurarea timpului, scurgerea secundelor și înghițirea oamenilor de către ceață. Eram bucuros că acel ceas îmi aparținea. 

I-am cerut voie bunicii să ies puțin afară și să mă joc. Cu bunătatea ei caracteristică mi-a dat voie, nu însă de a-mi pune un fular moale la gură, o pereche de mănuși și o căciulă de blană. Ieșind în curtea casei situată pe strada Toader Târdea, am observat cu mare surprindere și bucurie, că afară începuse să fulguie. Ne apropiam de luna decembrie. Lângă casa bunicii eram vecini în partea dreaptă cu prietenul meu bun Costel (Dumnezeu să îl odihnească și pe el!). L-am strigat, uitându-mă printre gard și el nu a întârziat să apară. Ninsoarea se întețise tare, iar fulgii dansau schițând o scenă dintr-un balet celebru. Cerul devenise plumburiu și cernea zăpada care în câteva minute a reușit să țeasă o mantie albă peste pământul înghețat. Am ieșit în stradă cu Costel și spre surprinderea noastră, în scurt timp ne-am strâns mai mulți copii. Am început o joacă ca în povești. Totul era o filă de basm. Fețele noastre erau rumenite de vifornița ce spulbera zăpada. Deja erau câțiva centimetri de nea pe jos. Dintr-o dată, copacii goi, desfrunziți din cauza brumei, erau acum îmbrăcați în alb. Trăiam o feerie desprinsă parcă dintr-o poveste. Din curtea unei case situate pe celălalt trotuar, a ieșit să ne întâmpine cu bucurie prietenul nostru mai mare, Viorel Roman. Era vecinul nostru cu mult mai mare decât noi, dar ne acompania la joacă ori de câte ori avea ocazia. Viorel, care a plecat și el la Ceruri, era în acea perioadă student la Facultatea de Educație Fizică și Sport. Îi plăcea mult să facă mișcare și de câte ori ne strângeam, se juca cu noi, antrenându-ne pe timp de vară la câte o miuță sau… așa cum se întâmpla pe timp de iarnă, la câte un joc strașnic cu bulgări de zăpadă. Pe stradă se auzeau numai țipete de bucurie ce aparțineau prietenilor mei. Era așa de multă zarvă că nici nu o auzisem pe bunica cum mă striga de zor, vrând să mă cheme în casă pentru că se apropia ora prânzului. După ce a stat puțin de vorbă cu doamna doctor Șelaru, fiica părintelui Vlădescu, care locuia pe strada Tătulescu în spatele casei noastre, bunica m-a strigat mai tare de data aceasta. Am auzit-o și mi-a făcut semn să intru în curte pentru că deja era ora prânzului. M-am apropiat și am observat că și doamna doctor Șelaru avea pe față o mină de bucurie, semn că atmosfera de basm era și pe placul dumnealor. 

,,Lăsați, doamna Mureșanu, că îi prinde bine joaca prin zăpadă, îi face poftă de mâncare și poate trage și un pui de somn!” După ce i-am spus ,,sărut mâna” am intrat cu bunica în curte nu înainte ca viitorul profesor de sport Viorel să le salute și să le ureze ,,Poftă bună!”. Ajuns în casă, bunica m-a ajutat să mă dezbrac și să mă schimb de haine. Aveam ciorăpeii din lână croșetați de ea uzi, la fel ca și ghetuțele. Mi le-a pus la uscat pe un scăunel , aproape de sobă. Întotdeauna biată mamă Lucreția, îi lăsa bunicii haine de schimb, pentru a le folosi în caz de nevoie. Focul trosnea și mai nervos în soba de teracotă și viscolul pornit afară provoca tiraj înfierbătând șamota cu care era căptușită teracota. Știu că după ce mi se uscau ghetuțele, bunica mi le ungea cu grăsime de gâscă pentru ca zăpada să nu se mai lipească de ele. 

În această atmosferă de iarnă autentică, am coborât o treaptă de la ușa camerei de zi și am ajuns în camera unde serveam masa. Și acolo era o sobiță care făcea multă căldură. Godin îi spunea ea. Îmi plăcea să stau pe scăunelul de lângă godin și să mă încălzesc. Până serveam prânzul mă uitam la peretele de deasupra mesei pe care era agățat un mileu. Pe acel mileu, era croșetat cu o ață de culoare albastră o masă la care stăteau un bărbat și o femeie. Deasupra mesei și a celor doi, era scris tot cu fir albastru: ,,Bun îi vinul și gustos, când îl bei cu-n om frumos!” Nici nu apucam bine să admir acel mileu și să deslușesc ce scria, că bunica venea cu bucatele fierbinți, aburind și mirosind a condimente de îți lăsa gura apă. După joaca prin zăpadă și gerul ce îmi biciuise obrajii, chiar că mi se făcea foame. Știu că în acea zi îmi pregătise o supă cu găluște și cu carne de pasăre, iar la felul doi, piept de pui cu sos de roșii conservate din vară și usturoi. Fripturică cu sos îmi spunea ea că a gătit. Mirosea atât de frumos acea mâncare fierbinte, că nu mă puteam abține să nu salivez. Simt și acum mirosul de foi de dafin, cu care erau asortate cele două feluri de mâncare. Era mâncarea copilăriei mele. Dacă mai puteam, la sfârșit, îmi mai aducea câte o porție din plăcinta cu mere și scorțișoară și alături punea paharul cu sirop de trandafiri. După ce am stat la masă, m-am așezat în pat. Auzeam cum bunica strângea vesela. Parcă aud și acum zgomotul farfuriilor din faianță sau al tacâmurilor din metal. Era un fel de simfonie după un festin copios, mă încerca oboseala, iar căldura și somnul mă copleșeau. Am rugat-o pe bunica frumos să îmi aducă ceasul de buzunar. Ea m-a ascultat și cu un gest tacticos mi l-a adus, iar eu l-am apucat de lanț. Tare frumos mai era! Mamaia (căci așa îi spuneam de multe ori) a încercat să îmi explice că dacă ceasul se mișcă de 24 de ori pe cadran, înseamnă că trec 24 de ore, formate din lumină și întuneric și înseamnă că atunci a trecut o zi. Pe timp de iarnă ziua era mai scurtă și noaptea mai lungă, dar tot 24 de ore se scurgeau. Încet încet am început să pricep cum este cu scurgerea timpului. Cum acesta naște secunde, ore, zile, săptămâni, luni, ani. Doamne, și câți ani! Câți ani au mai trecut de când bunica Cleopatra îmi dăruise acel ceas. 

Câți ani a mai cântat acel gramofon? 

Dar întorcându-ne la acea primă ninsoare, după ce am mâncat și am băut din siropul de trandafiri am luat ceasul cu lănțișor și l-am dus la ureche. El a început să ticăie sacadat: ,,tic-tac”, ,,tic-tac”, ,,tic-tac”. Nu știu de câte ori a mai ticăit căci am adormit. Timpul mi-a învăluit trupul și m-a purtat într-o altă lume. O lume a visurilor. O lume frumoasă, ireală, dar cu multe amintiri din trecut. Visând frumos, am început să îmi caut Focșaniul pierdut. Am pășit în lumea trecutului și mi-am visat oameni, întâmplări și locuri dragi, care mi-au marcat existența în timp! Din când în când simțeam că mai tresar prin somn, semn că visam pe cineva drag. Auzeam înfundat că pe tabla cu care era învelit acoperișul casei, se auzeau stropi de gheață care cădeau din cer, dovadă că nu mai ningea, dar se făcuse ger și afară cădea o lapoviță deasă. Acea lapoviță avea să înghețe zăpada deja căzută și să scârție sub pașii mei pierduți. Aripile visului au început să mă poarte prin vechiul Focșani și ticăitul ceasului îmi cântărea secundele somnului adânc. Începusem să revăd locurile dragi, întâmplările minunate, oamenii frumoși care mi-au însemnat viața. În acel vis frumos îmi regăseam copilăria pe care încercam să o caut de atâta vreme. Așadar… dragilor, mai întâi m-am oprit pe strada Greva de la Grivița. Acolo mi-am regăsit părinții: pe mama Lucreția și tata Corneliu. Erau foarte tineri și frumoși. Lângă ei stăteau vecinii mei: familia Cighir (tanti Cristina și nenea Mișu). El aduna plante de pe câmp toată vara și iarna făcea din ele ceaiuri din care bea zilnic. Se deplasa pe câmpul din apropiere de Focșani cu bicicleta sa. Când avea timp mai repara câte un aragaz. Lângă familia Cighir locuia familia Dumitriu (tanti Jana și nea Fane frizerul) care mă tundea la frizeria ,,Ciufulici”, situată în centrul orașului pe Strada Mare. Urma nea Costică Illaș, un om foarte bun, care vindea butelii la un centru situat pe strada Mureșului. Lângă dânsul stătea renumitul croitor Mihai Târâș. Soția sa, tanti Ana fusese bună prietenă cu bunica mea maternă Aneta Ionescu, iar nenea Mihai Târâș prieten cu bunicul matern Dumitru, cunoscut în Focșaniul vechi ca ,,nea Mitică tâmplarul”! După nea Târâș l-am visat și pe domnul Nițulescu. El mă atrăgea mereu cu un cănăruș galben care cânta minunat, dar și cu o cățelușă de rasă pe care o chema ,,Inimioara”. Nea Nițulescu când era liber, pe timp de vară ne plimba cu pobeda sa la Soveja. Așa îi spunea el autoturismului său Fiat. Vai ce vis frumos! Nenea Nițulescu era frate cu renumitul Nițulescu, cel care a condus ani de zile celebrul restaurant din Piața Moldovei ,,Ca la mama acasă”. Făcând stânga de pe strada Greva de la Grivița intram pe o străduță îngustă la capătul căreia se afla clopotnița demolată de comuniști, pe unde astăzi trece bulevardul Independenței. Lângă clopotniță pe partea stângă se afla fosta scoală numărul 3, unde am învățat primele patru clase, învățătoare fiindu-mi doamna Elena Andrei. Pe partea dreaptă a clopotniței se afla biserica Sfântul Gheorghe, unde au slujit trei generații de preoți, ultimul fiind părintele Dănuț Dumbravă, care slujește și azi. În această biserică a slujit și bunicul său, preotul Gheorghe Dumbravă, cel care mi-a cununat părinții, dar… după mulți ani și pe mine! 

,,La biserica Sfântul Gheorghe din Focșani slujea părintele Gheorghe Dumbravă. Maica Safta făcea curățenie în biserică. La strană cântau maica Olinpiada, doamna Manolescu, doamna Călinescu, doamna Irimia, la Sfântul Altar ajuta Nicușor. Câteodată venea părintele Nil Dorobanțu și își încălzea mâinile la soba din tuci cu lemne din partea de răsărit a Sfântului Altar. Sorin Apostolescu aducea pungi pentru împărțirea pachetelor slujite la biserică” Sursa: (Christian Perișoară)

Lângă biserica Sfântul Gheorghe se afla o căsuță micuță cu o curte foarte frumoasă, care vara era plină de iarbă și flori. Acolo locuise părintele Bârhală căsătorit cu doamna Bârhală, născută Petrescu în anul 1916, decedată la 25.03.1975, la domiciliul său din Cartierul Sud, situat pe strada Constructorului. Doamna Bârhală s-a mutat acolo după ce casa în care locuise cu părintele Bârhală, situată chiar în curtea bisericii Sfântul Gheorghe, a fost demolată. Preotul Costica Bârhală era născut în anul 1909 și a decedat la data de 2 iunie 1953. A slujit ca preot paroh la biserica Sf. Gheorghe din Focșani timp de 19 ani (până în 1953). Socrul părintelui Bârhală a fost preotul Toma Petrescu, primul licențiat teolog din județul Putna și a slujit ca preot paroh Iconom Stavrofor, la biserica Sf, Gheorghe din Focșani până în anul 1937 când a decedat, așa cum îmi relatează unul din fiii preotului Bârhală, domnul inginer Doru Bârhală. Vizavi de casa mică din curtea bisericii a fost prima școală din oraș, unde se învățau buchiile (literele).

Denumirea venea de la a doua literă din alfabetul chirilic. Casa respectivă avea doar 3 încăperi și este posibil ca ea să fi fost extinsă în fosta școală nr. 3, despre care vă povesteam mai înainte. Familia preot Costică Bârhală a avut patru copii. Doi băieți: Titi Bârhală (general de armată), Doru Bârhală (inginer) și două fete: Elena (pictoriță) și Măriuca, care a murit la doar 19 ani. Mare tristețe a fost atunci în cartierul din piață când vecinii au aflat de plecarea la cer a mezinei părintelui Bârhală. În visul meu i-am căutat și găsit pe preoții Vlădescu (nimeni altul decât tatăl doamnei doctor Șelaru, cel care a slujit la Biserica Domnească dărâmată de comuniști, după cutremurul din 1977), părintele Chițica în fața căruia bunica Cleopatra și-a dat sfârșitul pe 1 aprilie 1972 (după ce a primit Sfânta Împărtășanie), părintele Bălănuță, tatăl faimoasei actrițe vrâncene Leopoldina Bălănuță (soția marelui actor Mitică Popescu decedat în luna decembrie 2022), părintele Cercel, părintele Cobzaru (în locul căruia astăzi slujește părintele Fusaru).

După preoți și biserici ca: ,,Săpunari”, ,,Donie”, ,,Sf. Nicolae cel Nou” ,,Icoana făcătoare de minuni” (Sfânta Precista), ,,Armenească” sau ,,Catolică”  mi-au trecut prin ochii minții negustori celebri care au trăit și muncit în Focșani. 

Și aceștia nu au fost puțini. Am revăzut în visul meu frumos,pe nea Sotir. Acel om înalt,care vara venea cu sacaua în fața hălii vechi, și vindea înghețată. Și ce înghețată bună. Era făcută din mirodenii rare, cum azi nu mai găsești! Așa cum povestește nepoata sa, doamna Lucia Berigoi, bunicul său, pleca de 2-3 ori pe an la București, să obțină viză pentru pașaport, să plece în Bulgaria, (pentru că de acolo se trăgea) și după ce obținea viza, pleca de la Ambasadă și mergea la un magazin pe Lipscani,de unde cumpăra minunatele mirodenii,pe care le folosea la prepararea înghețatei. Iarna, pe nea Sotir îl găseai în același loc, îmbrăcat ceva mai gros,dar pe deasupra purta tot un halat alb, avea căciulă din blană pe cap, iar la gât, purta un fular gros din lână și vindea halviță aromată, un desert înrudit cu nuga de astăzi. 

Cu ochii minții, prin acel vis, am ajuns pe bulevardul Gării de azi și am văzut o casă mare. Acolo locuia meșterul italian, stabilit în vechiul nostru oraș, Osvaldo Zuliani, cumătru cu nea Sotir, cioplitor de cruci din piatră. Crucea de la mormântul domnului Sotir este făcută de însuși Osvaldo Zuliani. Tot făuritori de cruci din piatră erau și meșterii Colios. 

Mergând pe străzile Focșaniului am regăsit cu mult drag pe vechii negustori, care au scris istorie în orașul nostru. Negustorii Alexandrina (Didi) și Gheorghe (Gicu) Trofin, bunicii domnului Dan Trofin (iubitor de Focșani vechi). Ei au avut o alimentară, după care au fost gestionari la magazinul de pe strada Măgura (imediat după magazinul Romantic de astăzi), apoi administratori la celebrul ,,2 stejari” . Pe străbunicul grec al domnului Dan Trofin venit din Ioannina (tatăl bunicii) îl chema Dașu (Dasos) și a avut o brutărie pe strada Plevnei, apoi pe Strada Mare. Familia Alexandrina și Gheorghe Trofin au locuit vizavi de biserica armenească, pe strada Cotești, alături de patisierii celebri Dașu Stavăr și Manole Nechifor. 

Strada Mare era împânzită de negustori de la care puteai cumpăra tot ce îți poftea inima. Erau armeni, evrei, turci, români și țigani care în acea perioadă au înflorit urbia noastră. L-am regăsit pe Zaharia Lumânăraru de la care lumea se aproviziona cu lumânări de ars în biserică până la lumânări de nunți ori botezuri. În zilele de miercuri și duminică, lumea care locuia la țară venea la oraș la prăvălia domnului Zaharia și cumpăra lumânări sau fitil de lampă. Domnul Zaharia le împacheta lumânările într-o hârtie cerată de culoare maro. Un alt negustor care era ceaprazar (confecționer de pălării) se numea (Nicu Pălărieru), domnul Necula. În vis mi s-a mai arătat și tutungeria doamnei Cernescu, situată în colțul străzii Mureșului, dar și brutăria doamnei Cernica de pe strada Dogăriei de unde cumpăram pâine fierbinte, franzelă albă la 3 lei și 60 de bani sau pâine rotundă neagră la 5 lei 40 sau covrigi la 60 de bani. Se mai înșirau pe străduțele Focșaniului de altădată vestiții cârciumari: Lupu, Nițulescu, Mureșanu, Buzatu sau Dâcă. Cel din urmă avea o cârciumă în Obor de unde puteai consuma la orice oră o bere proaspătă. Pe strada Dogăriei ,,nea Culai”, își etala în fața atelierului de pielărie cele mai frumoase hamuri de cai. Lângă el puteai găsi și trei ateliere de tâmplărie care confecționau sicrie și cruci din lemn. De câte ori treceam pe lângă ele cu bunica aș fi dorit să le ocolesc, dar crescând, mi-am dat seama că și ,,Moartea face parte din Viață”. Domnul Zighi, completa lista evreilor comercianți și locuia tot pe strada Dogăriei într-o căsuță cu geamuri care dădeau în stradă. Din când în când, mai tresăream în vis semn că îmi regăseam și vedeam locurile și fețele oamenilor ce au trăit în Focșaniul vechi. Am tresărit tare prin somn și auzeam ticăitul sacadat al ceasului de buzunar pe care îl țineam lângă mine pe pernă. Ticăitul său mă transpusese într-o lume învăluită într-o ceață groasă, într-un loc unde se aflau multe cruci. Pe o cruce din lemn văzusem scris numele bunicii mele Cleopatra, însă bunica văzându-mă că tresar m-a mângâiat, iar eu am ieșit din acel coșmar și am început să dorm liniștit din nou. Visam magazinele ,,Dunărea”, ,,Trei ursuleți’, ,,Putna”, localurile ,,Zahana”, ,,Rogojina”, ,,Crama Ciocârlia’’, sau cofetăria ,,Macul Roșu” de unde mama, de fiecare dată, de 9 martie, (fiind ziua mea) îmi comanda un tort pe care scria ,,La mulți ani, Daniel!”. Alimentara ,,La Bobârcă” era situată tot în zona centrală de unde bunica Cleopatra și mama Lucreția cumpărau cea mai bună brânză care se numea ,,Cremă de Focșani”. Tot de la Bobârcă puteai cumpăra pe lângă delicioasa cremă de Focșani și salată boeuf sau alte minunate bunătăți, banane, portocale, măsline. Domnul Vasiliu, maestru cofetar, îndulcea focșănenii cu cele mai bune rulade cu cremă de cacao și unt, eclere, amandine sau savarine. Mulți adolescenți de ieri, bunicii de azi, își duceau prietenele când ieșeau de la liceu și le serveau cu prăjitura preferată și își potoleau setea cu o citronadă din lămâie făcută tot de domnul Vasiliu. Acolo se fura pe furiș câte un sărut de la fata iubită. La magazinul ,,Tractorul”, vestit prin articole de gospodărie îl revăzusem și pe domnul Sandu, gestionar șef. Legat de magazinul ,,Tractorul” am o amintire hazlie, care i s-a întâmplat bunului meu prieten, regretatul psiholog Hanibal Dumitrașcu. Acesta a primit de la părinții săi o canadiană frumoasă și nouă. A doua zi, Hanibal a mers la magazinul ,,Tractorul” să cumpere niște cuie, trimis de domnul maistru Iamandi, care era maistru de atelier la școala din Sud. Domnia sa era un bun sudor care făcea adevărate bijuterii din fier. Până mai recent, pe holul școlii nr. 1 din Sud se aflau o canapea și două fotolii sudate și confecționate de domnul Iamandi (nu știu dacă astăzi acest mobilier se mai află în holul școlii). În timp ce aștepta la rând să plătească cuiele, fiind iarnă nu și-a dat seama (Hanibal) și s-a apropiat de soba ce încălzea magazinul. Ajuns seara acasă a văzut că geaca sa cea nouă se topise în partea din spate, din cauza căldurii. Cum era să le spună părinților de pățania sa? Norocul său a fost că la el se afla bunica venită de la Râmnicu Sărat, care era croitoareasă și a reușit să îi repare geaca atât de bine că aproape nu se observa cu ochiul liber. Din când în când mai tresăream și o auzeam pe bunica cum umbla prin cameră încet să nu mă trezească. Pe domnul Merzian, armean vechi, îl văzusem în atelierul său de cizmărie. Domnul Passan, un foarte bun ceasornicar și bijutier, tatăl domnului profesor de sport Theodor Passan își făcuse și dânsul loc în visul meu. Cunoscutul depanator TV Beisteter era în atelierul său de pe strada Avântului și meșterea la un aparat radio cu lămpi. Dânsul era tatăl domnului inginer Beisteter, care lucrase la Vinalcool, soțul doamnei doctor pediatru Beisteter. Dumnealor, de etnie armeană, am înțeles că sunt nașii fratelui domnului scriitor Varujan Vosganian. Piața orașului era plină de țărani, mai ales în zilele de miercuri și duminică. Ei veneau cu bicicletele pe timp de vară de la Risipiți (Gologanu) sau satele vecine cu Focșaniul și vindeau locuitorilor produse naturale ca: brânză, lapte, smântână, unt sau caș de casă, urdă, roșii, castraveți, ardei gras, ceapă, varză sau conopidă. De asemenea, aduceau și fructe proaspete culese din grădinile lor sau snopuri de mărar, pătrunjel și leuștean. Unele femei puneau în coșul din nuiele pe un șervețel alb și foarte curat mălai peste care adăuga 20-30 de ouă proaspete. Mălaiul îl puneau peste șervet tocmai pentru ca ouăle să nu se spargă. Pe timp mai rece, țăranii veneau la oraș cu căruțele proprii sau cu rata (autobuzul). În călătoria mea cosmică i-am ,,vizitat”  pe renumiții doctori: Cristudor, Văsoiu, Wexler, Abageru, Florențiu, Roncea, Deac, Stoleru, Ionescu, Groza, Tudorache, Dușinschi, Vasile, Cocioabă, David, care au asigurat ani de zile la cele mai înalte standarde sănătatea focșănenilor. Profesorii Jurjiu, Lazăr, Zaharia, Năvodaru, Chiper, Pupăză, Doina Văcăreanu soția binecunoscutului inginer-constructor Văcăreanu, Petrache Dima, Chiriac Valeriu, Marieta Tudorache, profesorul de istorie Marcel Nicolau (Belfu) de la Colegiul Cuza, profesorul de matematică Pall Marius fost director al Colegiului Cuza. Legat de domnul Pall, în anul 1978 pe 15 septembrie când a intrat la oră, la clasa prietenului meu regretatul inginer Aurel Baciu, domnul profesor și-a scris pe tablă numele și… Pall Ma… toți elevii au strigat în cor Pall Mall. Profesorul zâmbind și anticipând acest lucru a spus: ,,Nu, Pall Marius!”. Era o formulă hazlie de prezentare. Ceva asemănător folosea și regretatul profesor de geografie Sergiu Arfire, care se prezenta la început de an elevilor noi: ,,AR FI REGRE…TABIL” să uiți numele meu. Acești dascăli, o parte dintre ei plecați la Ceruri fac parte din galeria profesorilor de elită, care au slujit învățământul focșănean. O parte dintre ei mi-au fost dascăli, lucru pentru care le mulțumesc, le port recunoștință vie și îi numesc ,,Icoana vieții mele”. 

Foto:Sursa:internet

Dar ceasul tot ticăia, iar așa cum îmi explicase bunica că ziua are 24 de ore și ora 60 de minute, mă aflam în ultimul sfert de oră. 15 minute până la ora 12 fix. Mă grăbeam să ajung la ora fixă să mă întâlnesc cu… Focșaniul pierdut. 

Mă trezisem prin anul 20… destul de bătrân și mă sprijineam într-un baston cu care mă plimbam pe aleile orașului. Pașii mă îndreptau spre locul unde în copilărie visasem un loc cu multă ceață și plin de cruci. Eram în Cimitirul Nordic și la câțiva pași de mormântul generalului Bengescu (părinții celebrei scriitoare Hortensia Papadat-Bengescu) se află mormântul bunicii Cleopatra. Ceața mă învăluie în haina ei umedă, privesc ceasul de buzunar, moștenire de la bunica și observ că mai sunt doar 5 minute până la ora 12 fix. Dispar în ceața densă și când limbile de pe cadran se unesc la ora 12 ajung într-o lume unde voi pleca într-o călătorie lungă, o călătorie misterioasă în care voi încerca să regăsesc Focșaniul pierdut. 

Cu drag al dumneavoastră, Daniel Mușat Mureșanu - Focșani

Citiți și: VIDEO | „În căutarea Focșaniului pierdut”, cartea scrisă de colaboratorul ZdV Daniel Mușat Mureșanu, apare în curând


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.