Local

Cum am trăit la Focșani, ziua de 4 martie 1977 | Fragment din volumul II al cărții ,,Strada Mare a Unirii, colț cu Republicii"

Daniel Muşat-Mureşanu
5 mar 2022 2247 vizualizări

Canarul galben,  4 martie 1977-Focșani

Era într-o zi de vineri, 4 martie 1977. Locuiam în cartierul Sud la adresa din Strada Constructorului nr.18 la blocul I 8. Vântul blând de primăvară și razele timide ale soarelui, pătrundeau în camera mea, situată la etajul doi. Natura începea să reînvie și încet, încet simțeam căldura aburilor ieșiți din pământ cum îmi inunda sufletul. Sufletul unui adolescent de 14 ani care visa la o viață învăluită de razele strălucitoare ale soarelui. În acea dimineață de martie era o atmosferă mirifică de primăvară și aveam impresia că natura se trezește la viață prin vestitorii ei fără pereche. În grădinița din fața blocului, copacii începeau să înmugurească, gâzele zumzăiau ca în simfonia lui Antonio Vivaldi, oamenii aveau chipurile vesele și pline de speranță. Doamnele și domnișoarele purtau mândre în piept simbolul primăverii: Mărțișorul. Cu câteva zile înainte fusese 1 Martie și persoanele dragi au dăruit ființelor iubite mărțișoare gingașe, reprezentate prin: ghiocei, coșari, trifoi cu patru foi sau alte figurine însoțite de nelipsitul șnur alb-roșu. Deși era o zi frumoasă de început de martie, o răceală sâcâitoare mă chinuia și nu îmi dădea pace. Ignoram cât puteam de mult simptomele acelei răceli de sezon și m-am trezit cu optimism, dornic să încep o nouă zi, o zi de primăvară și început de mărțișor. Optimismul meu era creionat și de faptul că doar peste 5 zile urma să sărbătoresc ziua mea de naștere care coincidea cu sărbătoarea Mucenicilor. Mă bucuram că după ziua tuturor mamelor de pe Pământ, 8 martie, urma onomastica mea, prilej de mare bucurie sufletească.

Fiind un adolescent sensibil și iubitor de tot ce este frumos în natură, născut sub zodia ,,Pești” cu două zile înainte, tata (Dumnezeu să îl odihnească în pace), mi-a făcut cadou un canar galben. Nu pot să descriu în cuvinte ce am simțit când am primit pasărea gingașă. La talie semăna cu o vrăbiuță, însă era de culoare galbenă, un galben intens ca soarele strălucitor pe cer. Primisem cel mai frumos cadou de ziua mea. Avea niște aripioare precum un evantai și fix pe creștetul capului purta un moț pictat de culoare maroniu intens. Era un canar superb! De la domnul pe care tata mi-l cumpărase, știam că este un exemplar tânăr și eram fericit că mă voi bucura de el mult timp. Nici nu se luminase bine în cameră că deodată am fost trezit de un tril fără egal. Canarul meu cânta superb! Camera se tranformase într-un colț viu de natură. În clipa în care începea să cânte, gușa lui se umplea gradual cu aer și scotea niște sunete minunate. Dacă închideam ochii și îl ascultam, aveam impresia că mă transpun în atmosfera unei păduri amazoniene. Descoperisem că atunci când dădeam drumul la apa de la chiuvetă, cănărușul meu galben, cânta cu mai multă poftă. Fiind o pasăre ecuatorială îi plăcea clipocitul apei și inventa mărinimos triluri noi. Deși cântărea doar câteva grame cântecul său maiestuos îi dădea puteri magice. Se înfoia în pene și în puful galben de pe gât, își mărea gușa și din cioc îi ieșeau adevărate perle cântătoare. Ce mai… era canarul galben… care mi-a marcat copilăria.

Trezindu-mă în acordurile sale m-am apropiat de colivie, el s-a oprit din cântat vrând parcă să mă salute și să își ceară scuze că mă deranjează matinal. 

Am deschis portița, i-am schimbat apa și i-am pus semințe proaspete. Pentru a-l răsfăța, i-am pus ca desert o frunză de salată verde (apăruseră deja în piața din Sud), o felie de măr ionatan, iar pentru a-i stimula cântecul și culoarea penelor, semințele i le-am amestecat cu un gălbenuș de ou fiert tare.     

Imediat în semn de mulțumire începea din nou să cânte. Deși trecuseră doar câteva zile de când îl aveam începusem să ne obișnuim unul cu celălalt și să ne înțelegem din semne. Știa că dacă îi fac semn din mână se oprea din cântat și relua când simțea el că nu mă deranjează. Când nu cânta ciugulea boabe din colivie sau râcâia prin nisipul pe care il schimbam la 3-4 zile. Era doar pasăre și avea nevoie de stimularea pipotei. Din când în când, lovea cu aripioarele galbene gratiile coliviei producând un ecou de oțel. Era o pasăre foarte inteligentă. O dată pe săptămână îi puneam într-o săpunieră apă călduță și după ce o încercaa cu ciocul întra și făcea baie. De multe ori când își scutura aripioarele mă stropea cu apă. 

Eram elev în clasa a VII-a la Școala Generală din Sud. Era ultimul an, când liceul Pedagogic (Colegiul meu de suflet) mai funcționa acolo. În acea perioadă învățam în schimbul de după-amiază. Începeam orele la 13:00 și învățam până la orele 18-19. Sâmbetele erau de asemenea zile de școală. Eram foarte bucuros că în zilele de sâmbătă aveam doar 3 ore cu o singură doamnă profesoară care îmi era și dirigintă. Domnișoara profesoară de desen și Istoaria Artelor Magelona Velnicescu. Era o dirigintă foarte bună și deși eram o clasă cu 43 de băieți (destul de năzdrăvani), ținea foarte mult la noi. Îmi aduc aminte că vara când terminam anul școlar, domnișoara Velnicescu ne invita la domnia sa în apartamentul situat la unul dintre blocurile ,,M” din cartierul Sud și ne servea cu felii de tort și sirop natural de trandafiri. Am respectat-o și o respect în continuare pentru că a fost prima mea doamnă dirigintă de la care am învățat multe lucruri frumoase despre arte. Acum, dânsa locuind în Buzău o revăd mai rar, dar ne mai întâlnim vara prin Cimitirul Nordic și îmi face plăcere să povestim amintiri. 

Așadar, sâmbăta mă bucuram de 3 ore alături de doamna dirigintă: desen, istoria artelor și dirigenția. În acea dimineață de vineri 4 martie 1977, în jurul orelor 9:00 am plecat alături de tatăl meu spre sediul Miliției (poliția de azi) situată pe strada Cezar Bolliac pentru a-mi ridica buletinul. Un nou prilej de bucurie. Eram de acum… băiat cu buletin! 

În drumul nostru spre vechea Miliție, ca un făcut parcă, m-am întâlnit cu bunii mei prieteni și colegi de clasă… Regretații… psihologul Hanibal Dumitrașcu și inginerul Aurel Baciu. După ce l-au salutat pe tata am vorbit puțin cu ei și mi-au spus că au venit la complexul din Sud, să cumpere pâine. Mi-am luat rămas bun de la ei, spunându-mi că mai așteaptă cam un an până își fac buletine, fiind cu câteva luni mai mici. Ne-am luat la revedere, asigurându-ne că la ora 13 ne vom întâlni în clasă. Am luat cu tata autobuzul de la ,,PLOMBĂ” (stația de autobuz) și am coborât la ,,CAPELĂ”. Ambele stații funcționează și astăzi. În drum spre sediul Evidenței-Populației lângă Casa Armatei ne-am întâlnit și cu domnul profesor de matematică și teoria muzicii, Nicolae Jurjiu. Acesta a dat mâna cu tata și m-a felicitat pentru obținerea buletinului. Au vorbit puțin și i-a spus tatălui că pregătește curtea și grădina cu flori în care urmează să planteze bulbi noi de lalele, domnul profesor Jurjiu fiind un mare iubitor de lalele. Grădina de flori a domniei sale era un curcubeu de lalele. Atunci l-am auzit pe tata spunându-i domnului profesor că îi va face rost de niște bulbi de lalele negre care erau o raritate. Bunicul meu, care locuia pe strada Bistrița avea în grădina cu flori și lalele negre. L-am salutat pe domnul profesor, nu înainte ca acesta să îmi reamintească zâmbind: ,,Astăzi avem geometria! Repetă Regulă!”! Era o expresie foarte des folosită de dânsul.

Ajunși la sediul  Evidenței-Populației la ghișeu m-a întâmpinat o doamnă cu ochi blânzi care mi-a înmânat buletinul, m-a pus să semnez și mi-a urat succes. Era doamna subofițer Georgeta Hurmuz, cea care îmi făcuse buletinul. Prin mâna domniei sale trecuseră mii de buletine ale focșănenilor și chiar ale vrâncenilor! Alături de doamna Elena Manea, și doamna Hurmuz a dat identitate legală cetățenilor Focșaniului -vechi. Nu aveam de unde să știu în acea zi primăvăratică de 4 martie 1977 că peste aproximativ 10-12 ani voi fi coleg cu doamna Georgeta Hurmuz căreia pe această cale îi doresc multă sănătate, iar pe doamna Elena Manea o pomenesc pentru că a plecat prea devreme dintre noi.

Bucuros că aveam buletin am uitat parcă de răceala care mă tot sâcâia. Am ajuns împreună cu tata acasă unde am servit masa și m-am pregătit pentru școală. Bineînțeles că pe timpul mesei de prânz canarul galben a cântat continuu fiind parcă bucuros că am ajuns acasă. Trilurile sale deveneau tot mai frumoase, mai stridente și complexe, oferind casei o atmosferă aparte. 

S-a făcut ora 12:30 și a sosit timpul să plec la școală. Tata a rămas acasă. Urma să se odihnească pentru că seara intra în tură de noapte. Mi-am luat rămas bun de la canar, i-am spus sărut mâna tatei și am pornit cu încredere spre școală. 

Pe scări m-am întâlnit cu doamna Martha Pastia, soția regretatului fotbalist Aurel Pastia, cu care eram vecini, dânșii locuind la parter. Mi-a urat succes și sănătate auzindu-mă cum strănut. În acea zi aveam doar 5 ore și veneam acasă la ora 18. 

Aveam în orar o oră de algebră cu domnul profesor Nicolae Jurjiu, o ora de limba română cu domnul profesor Ion Lazăr, o ora de chimie cu doamna profesoară Colios, o oră de istorie cu domnul profesor Vasile Năvodaru și ultima oră limba franceză cu ,,doamna limbii franceze” Doina Câmpeanu care, de asemenea era vecină de etaj cu noi la bloc. Din păcate toți domnii profesori enumerați astăzi nu mai sunt printre noi. Dumnezeu să îi ierte! 

Orele au trecut repede. Simțeam în inimile noastre de copii simbioza primăverii, eram fericiți și plini de gălăgie. Am pornit acasă veseli lăsând în urma noastră școala. Afară era lumină și aerul mirosea a proaspăt. Vecinii de bloc ieșiseră în fața scărilor, măturau frunzele uscate și săpau brazde de pământ pentru flori. După ce greblau frunzele uscate rămase din toamnă, supravegheat le dădeau foc. Atunci nu era ca acum… scări pustii și apartamente părăsite. Altul era spiritul între vecini: oamenii erau mai buni, mai liniștiți, mai prietenoși, mai săritori. Alte timpuri, de mult apuse. De la fiecare apartament vedeai lumini aprinse, auzeai vocea tatălui sau a mamei, vocea copilului care locuia în cămin, ori auzeai câte o farfurie în care lingura se plimba prin ciorbă. Era o atmosferă caldă, plină de viață. Totul parcă era un furnicar. Astăzi din păcate blocurile sunt tot mai triste, luminile tot mai stinse. 

Din loc în loc, din pământ răsăreau ghiocei veseli sau zambile parfumate. Ici colo, câte o pată de zăpadă era schimbată cu un covor de iarbă care prindea din ce în ce mai mult contur. Mirosea a fum de frunze uscate, iar de la etajul 2 din blocul I 8 se auzea trilul unui canar. Era canarul meu galben! 

Ajuns acasă, mama (Dumnezeu să o odihnească în pace) m-a întâmpinat cu un pilaf fierbinte de urzici. Era o mâncare de sezon, asortată cu puțin hrean și mămăligă caldă. fiind și zi de post acest meniu a fost binevenit. Tata se pregătea să plece la servici, iar mama îi pusese tacticos în geantă pachetul cu mâncare. În jur de ora 19 tata a plecat, luându-și rămas bun de la noi, dar și de la moțat. 

 Am observat împreună cu mama ceva ciudat: după aproximativ o jumătate de oră după ce tata a plecat la serviciu, canarul a început să devină agitat. O agitație și o neliniște stranie, care ne-a pus pe gânduri. Nu știam ce se întâmplă cu pasărea cântătoare și de ce nu stă liniștită în colivia ei! Am încercat să ignorăm comportamentul cănărușului și ne-am văzut de treburile noastre. Țin minte că mama mi-a făcut niște ceai amestecat cu mentă și puțină lămâie. Mi-a dat pentru tuse un sirop care pe vremea aceea se numea ,,TRECID” și era puțin mentolat, un biseptol și un piramidon pentru răceală. Îmi făcuse și o frecție pe cap cu spirt și carmol și mi-a spus biata mamă să port o căciulă strânsă bine pe gât pentru ca frecția să își facă efectul. Trecuse aproape 2 ore de când tata plecase la serviciu și ne apropiam de ora 21.

În blocul unde locuiam pe hol aveam o pendulă (pe care o am și acum) și când a început să bată ora 21, de 9 ori am deschis televizorul pentru a urmări filmul. Un film care a rămas celebru nu pentru acțiunea sa ci pentru evenimentul care avea să urmeze peste puțin timp. Filmul se numea ,,Dulce și amar” și era semnat de un regizor bulgar. Pentru că era monoton și răceala mă tot chinuia după aproximativ 10 minute mama mi-a spus să închid televizorul! Somnul se îngâna pe la genele mele și eram între vis și realitate, când deodată… o bubuitură puternică a venit de afară în casă și o lumină roșie ca un fulger a pătruns în camera unde mă odihneam. Am auzit cum o floare ,,NU MĂ DERANJA” a căzut cu putere de pe șifonier și mama în acel moment a strigat ,,CUTREMUR”. Un cutremur devastator și puternic care a zdruncinat din toată măduva, pământul. Striga la mine să nu mă sperii, dar… timpul parcă se oprise în loc. Zgâlțâietura parcă dura de o veșnicie! Era întuneric beznă, iar mama a deschis ușa apartamentului și pe scări coborau panicați vecinii la lumina chibriturilor. În zadar a strigat mama să nu se stea pe scări, însă panica era prea mare ca cineva să o asculte. Noi am stat speriați în casă, iar când cataclismul sinistru s-a mai liniștit mama mi-a dat în fugă ceva gros pe mine, am luat repede ghetele în picioare și am ieșit afară. Cele 2 etaje mi se păreau prea sus și scările cu treptele lor parcă nu se mai terminau. Ajunși afară, țin minte că adia un vânt de primăvară, care împrăștia în jur mult curent. Poate simțeam această senzație și de la răceală. După aproximativ 2 ore, în jur de ora 12 noaptea a venit și tata de la servici. A fost fericit că ne-a găsit sănătoși alături de alți vecini pe aleile blocurilor. Eu am început să plâng de emoție și bucurie că tata este lângă noi. Alți oameni au plecat pe stadionul din Sud și bine au făcut, iar alții au preferat să rămână în apartamente. Tata ne-a povestit că atunci când a început cutremurul se afla afară și s-a așezat în genunchi apoi a simțit scoarța pământului ca o coajă de nucă căzută dintr-un copac. Am tras o sperietură groaznică! Abia pe la ora 2 dimineața am mers la un vecin care locuia la etajul 1 (Dumnezeu să o ierte pe familia Crivăț!) unde am stat până spre dimineață și am ascultat știrile radio care erau transmise liber pentru prima și ultima oară de la ,,RADIO EUROPA LIBERĂ”. De aici am aflat despre moartea marelui actor, Toma Caragiu, a cântăreței cu vocea catifelată Doina Badea, dar și a regizorului Alexandru Bocăneț. Prin undele radio se transmiteau mesaje din Germania, dar și din țările din vest, mesaje care conțineau nume de telefon ale rudelor care trăiau în România. Cei care auzeau mesajele puteau suna pentru a lua legătura cu cei de acasă asigurându-i că sunt bine. Când am căpătat puțină încredere în noi, am urcat în apartamentul nostru. Doar floarea ,,NU MĂ DERANJA” și un pahar spart amintea de cutremurul declanșat pe pământul nostru. Și ca un făcut… pendula din perete se oprise exact la ora 21:21, ora începerii cataclismului. Canarul dormea liniștit. 

Fiind sâmbătă, în jurul orei 13 am mers la școală unde în cele 3 ore, petrecute alături de doamna dirigintă Magelona Velnicescu am povestit prin ce am trecut și ne dădeam cu părerea cam ce ar putea urma. În ultima pauză îmi amintesc că a intrat în clasă, domnul profesor Nicolae Jurjiu și ne-a spus: ,,Aveți mare grijă că în vara anului 1978 va mai urma un cutremur!”. Toți ne-am mirat într-un glas. Domnul profesor ne-a liniștit imediat spunându-ne că va urma seismul admiterii la liceu. Noi am început să râdem bucuroși, iar dânsul a ieșit din clasă, nu înainte de a ne îndemna: ,,Repetă Regulă!”.

Am ajuns acasă în jur de ora 16, am dat drumul la televizor și am văzut vizita tovarășului printre ruinele din București. În capitală cutremurul făcuse prăpăd. După reportajele din capitală a început serialul ,,Tarzan” la care nu mai aveam speranțe că va mai fi difuzat. 

Odată cu începerea filmului și canarul meu galben a început să scoată triluri care mai de care mai frumoase, semn că viața revenea încet încet la normal.

Abia spre seară, mama mi-a destăinuit că și-a făcut griji că pasărea era agitată pentru că știa că presimțea ceva rău, dar nu a vrut să îmi spună, să nu mă sperie. De la acea întâmplare petrecută pe 4 martie 1977 am rămas cu o pasiune nostalgică pentru canarii galbeni, dar și pentru ceasurile cu pendulă. 

  Am relatat pentru dumneavoastră această întâmplare reală cu multă emoție. 

  Cu drag al dumneavoastră,Daniel Mușat Mureșanu - Focșani


În lipsa unui acord scris din partea Ziarului de Vrancea, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi inseraţi vizibil link-ul articolului: #insertcurrentlinkhere

Ziarul de Vrancea  nu este responsabil juridic pentru conţinutul textelor din comentariile de mai jos. Responsabilitatea pentru mesajele dumneavoastra vă revine în exclusivitate.

Comentarii: 0

Adaugă comentariu
Trebuie să fii autentificat pentru a putea posta un comentariu.
Ziarul de Vrancea doreste ca acest site sa fie un spatiu al discutiilor civilizate, al comentariilor de bun simt. Din acest motiv, cei care posteaza comentarii la articole trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
1. Sa se refere doar la articolul la care posteaza comentarii.
2. Sa foloseasca un limbaj civilizat, fara injurii, calomnii, comentarii antisemite, xenofobe sau rasiste.
3. Sunt interzise atacurile la adresa autorilor, daca acestea nu au legatura cu textul.
4. Username-ul sa nu fie nume de personalitati ale vietii publice sau parodieri ale acestora.
Autorul unui articol poate fi criticat pentru eventuale greseli, incoerenta, lipsa de documentare etc.
Nerespectarea regulilor mentionate mai sus va duce la stergerea comentariilor, fara avertisment si fara explicatii.
Abaterile repetate vor avea drept consecinta interdictia accesului la aceasta facilitate a site-ului.