Stăteam în dormitor cu colegii mei de anul doi, când la un moment dat, l-am auzit strigând pe un coleg, ca unul dintre noi să iasă până la geam. Primul care era mai aproape de fereastră a ieșit și l-a întrebat curios ce dorește. Acesta l-a rugat cu voce tare să îi arunce o pătură din dormitor, deoarece are vizitatori, iar în camera de vizită fiind rece, dorea să folosească pătura pentru a-și încălzi mama care venise drum lung pentru a-i aduce ceva merinde. În acele vremuri, fiind elev în scoala militară, nu beneficiai de un meniu bogat în proteine, săturându-te de mezeluri ce conțineau soia, orez fiert în țintă (balastru) sau macaroane cu lapte praf (conducte), varză fiartă cu carne, pește. Când primeam iahnie de fasole, duminica, era sărbătoare. Așa că un pachet cu mâncare primit de acasă, aducea multă bucurie ție, dar și celorlalți colegi de cameră. Deși eram din toate colțurile țării, eram cazați câte opt în camera de cămin si ori de câte ori primeam pachet, îl împărțeam frățește. Timpurile erau tot mai grele, iar criza alimentară se acutiza din ce în ce mai mult și acest lucru se simțea destul de tare într-o școală militară unde se pregăteau peste 1200 de elevi. Am făcut parte din Batalionul 4 –„B4” – specialitatea „circulație” și toți colegii eram pregătiți pentru brigada rutieră din București. Un lucru ce atrăgea atenția tuturor elevilor și profesorilor ofițeri din școală, era acela că noi din „B4” eram toți înalți peste 1.80m. Niciunul dintre noi nu spera ca la absolvirea școlii să prindă post în județul din care era recrutat. Ceaușescu își dorea o brigadă rutieră formată din agenți foarte înalți. Dar revenind la întâmplarea din acea duminică, doresc să vă povestesc, dragii mei, că datorită colegului nostru care a cerut pătura, ziua care părea a fi foarte liniștită, s-a transformat într-un coșmar. Ajutorul ofițerului de serviciu pe școală, a observat cum este aruncată pătura de la etajul trei, cum colegul o prinde și nu i-a fost greu să își dea seama din ce batalion face parte deoarece era ușor de recunoscut după centura albă reflectorizantă ce o purtam toți cu diagonală peste uniformă.

Nu a durat nicio jumătate de oră, că ne-am trezit cu comandantul de batalion, căpitanul Marian Bercan, care a sunat alarma. Motivul: Indisciplină în B4. Tânărul căpitan Bercan, de loc din apropiere de Buzău, era un militar foarte bine pregătit, fiind de specialitate pompier, așa că era trecut prin „foc și apă”. Licențiat în științe militare, iar mai târziu licențiat și în Drept. Adjuncții săi erau tinerii locotenenți – Mihai Boldojar și Petrică Cîrlan, care din păcate s-au stins tineri din viață. Deși noi eram specializarea „poliție”, executam întocmai ordinele comandantului nostru. Alarma dată era puțin atipică deoarece comanda a fost că trebuie să ne echipăm cu tot armamentul din dotare pentru că va fi o alarmă cu ieșire. Cu toate că Bercan era un tip milităros, avea calitatea că era un om foarte bun și înțelegea pe toți subordonații. Ne-a spus că nici lui nu îi convenea să facă această ieșire fiind liber, dar așa primise ordin de la comanda unității. Îmi amintesc perfect că mi-au sărit din cap aleile Focșaniului teii și castanii pe sub care mă plimbam când eram licean. M-am echipat imediat alături de colegi și în câteva minute eram toți pe platou pregătiți să plecăm în „Marș”, un „marș” de aproximativ 10 kilometri pe Valea Prahovei. Era în jur de ora 11 când am ieșit în pas de defilare pe porțile școlii militare. Alături de camarazii mei, Costică Coman, Nicu Urse, Valeri Tihanov, Viorel Leițoiu, Viorel Lionte, Ioan Tănăsie Pop, Bordeianu Iulius, Șerban Ionel, Serea Viorel, Mircea Lăzăreanu, Ioan Hojda, Munteanu Constantin, Chiriac Mihai, Belbe Gheorghe, Valentin Buzdrug, Viorel Popescu, Dumitru Cîrstian, Constantin Calițu, Daniel Mitrofan, Cuc Traian, Iscru George și în frunte cu căpitanul Bercan am ieșit voioși și am pornit pe un drum lung ce străbătea munții. Țin minte că am plecat foarte voioși către „Valea Plângerii”, așa cum se numea poligonul de tragere unde ne antrenam. Drumul era atât de abrupt și... era locul din Câmpina unde se desfășurau competițiile de motocros. De aceea, de-a lungul generațiilor acel loc a primit denumirea de „Valea Plângerii”. Era un deal înclinat ce forma un unghi de aproape 90 de grade și foarte greu de străbătut. Dacă la acest traseu mai adăugam și armamentul din dotare împreună cu materialele de instrucție, este ușor de închipuit ce „plăcere” era să faci acel itinerar. Trebuia să ai o condiție fizică destul de bună pentru a face față acestor încercări. Mergeam în pluton și păstram cadența, iar la intervale regulate luam câte 10 minute pauză pentru gustare și odihnă. Timpul trecuse atât de repede încât aproape nici nu observasem. Se făcuse cam ora 15 și căpitanul Bercan a ordonat întoarcerea. Noi am rămas puțin surprinși deoarece știam că itinerarul nu fusese parcurs până la capăt. Observasem însă că o dacie de culoare neagră cu număr de București, ce aparținea comandantului școlii, colonel Remus Motorga, s-a oprit în dreptul căpitanului, au stat puțin de vorbă, șoferul daciei a întors, iar căpitanul ne-a ordonat să ne deplasăm în pas alergător. Nu înțelegeam ce se întâmplă, de ce atâta grabă, deoarece aveam destul timp până la apelul de seară. Parcurgând o distanță destul de lungă, comandantul de batalion ne mai acorda câteva minute de respiro, însă pentru scurt timp și ni se repeta că trebuie să ajungem în școală cât mai urgent. Așa cum eram obișnuiți la efectuarea acestor exerciții, intonam cântece patriotice și băteam pas de defilare. Deși era 17 decembrie, clima din localitatea Câmpina era destul de blândă, așa că în acea zi nu ningea și nici nu ploua. Într-un final am revenit în unitate și am intrat pe porțile școlii bătând pas de defilare cadențat și cântând „Treceau batalioane române Carpații”. În școală era multă agitație și toți elevii de la celelalte batalioane erau adunați pe un platou imens ordonați în careu. În acel timp, colegul Costel Coman (Olteanul), m-a întrebat: 

Mă vecine, ce dracu se întâmplă ? că nu prea miroase a bine.

Nu știu Costică, dar ceva nu pare în regulă. 

În acele momente dialogul nostru a fost întrerupt de către comandantul unității, colonelul Remus Motorga, care era însoțit de șeful de catedră – pregătire luptă Gavrea Gheorghe, ofițerul de contrainformații, colonelul Zamfir și colonelul Nicolau Florea – șef de stat major. 

Mă vecine, cred că am dat de dracu... 

Nu am apucat să îi mai răspund lui Costică, că am auzit vocea comandantului care suna mai mult decât un ordin: 

După această adunare, toți elevii vor merge la dormitoare, iar dacă unul scrâșnește ceva, îl dau pe măna tribunalului militar. 

Noi am dorit să mergem în clasă unde aveam televizor și să urmărim programul de seară, însă căpitanul Bercan ne-a ordonat să respectăm instrucțiunile comandantului și să mergem în dormitoare. Deja era întuneric și oboseala ne cuprinsese trupurile. Ajunși în dormitor , toți cei opt colegi de cameră ne-am dat cu presupusul, încercând să aflăm ce se întâmpla de fapt. Vali Tihanov (Lipoveanul), care îmi era și coleg de bancă, ne-a sugerat să închidem lumina și să ne culcăm. 

Bine măi Lipovene, i-a răspuns Nicu Urse de loc din Pogoanele și pe care nu prea îl apuca somnul. 

Am mai vorbit ceva cu Costică și am adormit. Eram atât de obosit, însă auzeam în curtea școlii multă zarvă făcută de această dată de ofițerii profesori și nu de elevi. 

E groasă, i-am spus lui Costică. Mare lucru să nu primim iar vreo alarmă în această noapte. 

Aveam sentimentul și intuiam că se întâmplă ceva rău. Eram destul de neliniștit pentru că nimeni nu ne spunea ce se petrece. Nu primeam nicio lămurire.

S-a făcut repede dimineață, o zi de luni, un început de săptămână, care doream să treacă foarte repede deoarece urma să intrăm două săptămâni în vacanța de iarnă. După ce am servit micul dejun, ne-am strâns în careu unde am fost îndrumați către clase. În mod ciudat, ofițerul profesor cu care trebuia să avem cursuri, nu s-a prezentat la oră. Întrebările noastre primeau răspunsuri derizorii și fiecare ne contraziceam în idei. La un moment dat, cei doi adjuncți ai căpitanului Bercan, regretații tineri locotenenți Cîrlan P. și Boldojar J. au intrat în clasă și ne-au spus că la nivel de țară sunt mari frământări. De asemenea ne-au indicat să studiem fiecare individual. Acea zi a fost pentru noi o mare incertitudine și a trecut foarte greu. Gândurile noastre erau tot la vacanță, la casele noastre, la Crăciunul interzis al lui Ceaușescu, la Moș Gerilă care aducea copiilor covrigi uscați, nuci, mere și jocuri din carton, la cozile interminabile din magazine cu rafturile goale, unde stăteai la rând cu noaptea în cap, încercând să apuci doua – trei kilograme de carne, pentru a putea face sarmale și cârnați. Făcându-se însă seară, am deschis televizorul să urmărim jurnalul. Acest jurnal făcea parte din programul nostru zilnic. La un moment dat imaginea alb-negru a televizorului a fost umbrită de apariția tovarășului Ceaușescu, a soției sale academiciana Elena Ceaușescu și câțiva tovarăși de bază ai PCR. Ceaușescu, cu o mină obosită și-a început discursul cu următoarele cuvinte:„ În zilele de 16 și 17 decembrie, sub „pretestul” aplicării unei sentințe judecătorești legale, câteva grupuri de elemente huliganice, au organizat o serie de manifestări și incidente trecând la atacarea unor instituții de stat distrugând și jefuind o serie de clădiri.” 

După ce am ascultat întregul discurs, am înțeles de ce comandatul unității, colonelul Motorga ne amenința cu tribunalul militar. Au urmat alte zile de incertitudini și am fost anunțați să fim pregătiți că putem participa la tot felul de acțiuni, inclusiv în București sau Timișoara. Visul vacanței de iarnă a fost spulberat. În dimineața zilei de 22 decembrie 1989, fiind în clasă, am dat drumul la televizor și am ascultat un mesaj importat pentru țară, transmis de crainicul George Marinescu, care anunța sinuciderea generalului Milea. Ne era din ce în ce mai clar că urmau zile fierbinți, zile pline de tensiune fără regie sau scenariu. 

Nu bănuiam atunci că trăim adevărate pagini de istorie scrise din păcate cu mult sânge și pierderi de vieți, cu speranțe neîmplinite, cu optimism de libertate. Îmi doream nespus să iau legătura cu cei de acasă, cu soția, cu părinții, dar nu aveam acces la mijloace de comunicare. Norocul meu a fost că domnul colonel Mihai Grădinaru, șeful catedrei de drept penal, mă simpatiza și am mers cu domnia sa în holul comandamentului unde exista un telefon cu fise și am reușit să vorbesc acasă cu soția, aproximativ patru – cinci minute. Mi-a spus că acasă se stă cu pătură în geam pe timp de noapte, să nu se zărească lumină de afară. Am reușit totuși să îi transmit repede două – trei numere de telefon ale colegilor mei de cameră. Să le sune familiile și să le spună că suntem încă bine, dar nu știm ce va urma. Printre numerele de telefon, se afla și cel al lui Costel „Olteanul”, care o ruga pe soție să o sune pe „Buți” – așa cum își alinta el soția și să o asigure că el este bine.  Și pentru a nu mai lungi istorioara trăită pe viu, am să vă povestesc pe scurt fapte reale prin care am trecut, fără a deveni însă erou de Revoluție. După ce s-a anunțat că Ceaușescu a fugit cu elicopterul de pe comitetul central, în școala noastră militară de la Câmpina s-au instituit măsuri extreme de alertă și am fost în această stare până când, în seara zilei de 23 decembrie, am fost anunțați să fim pregătiți deoarece în dimineața zilei de 24 decembrie, Ajunul Crăciunului, la ora 3 dimineața trebuie să fim pe platoul din școală pentru că vom pleca în București să apărăm țara de teroriști și vom fi preluați din punctul Băneasa. Pregătirea noastră consta în portul echipamentului militar compus din pistol de mână și mitralieră, având asupra noastră trei unități de luptă. O unitate de luptă însemnând 300 de cartușe. Am rămas toți înlemniți când am auzit acest ordin. Mi-l amintesc foarte bine pe colonelul Ion Alexe, șeful catedrei de pregătire fizică, vicecampion european de box la jocurile olimpice de vară de la Munchen, alături de colegul său căpitanul Jean Dinu, care erau doi sportivi cu o pregătire fizică impecabilă dar care, la auzirea acestor vești că vom pleca spre București, citeam pe fețele lor multă panică și neliniște. În școală era multă zarvă și fiecare dintre noi, inclusiv profesorii ofițeri ne pregăteam armamentul din dotare și ne luam porția de hrană rece. Orele au trecut foarte repede și în acea noapte nu am închis un ochi. 

Lipovene, ce facem ? Scăpăm ? îl întrebam pe Tihanov încercând să mai detensionez starea. 

Dacă scăpăm întregi, cu prima ocazie aduc de la Tulcea un sturion. 

Oltene, tu ce zici ? 

Mă vecine, să dea Dumnezeu să fie bine, dar e groasă. Eu aduc un zaibăr de la Chințești. 

Acesta fiind un sat de lângă Slatina (acolo unde avea el domiciliul).

Și eu la fel, spunea Nicu Urse, lăudându-se că va aduce un vin bun de la Pogoanele (jud. Buzău). 

Costele, tu spre deosebire de mine, rămâi în școală însă eu trebuie să plec dimineață spre Băneasa. 

Îmi aduc aminte că atunci ne-am îmbrățișat și aveam ochii în lacrimi, câțiva dintre colegii de clasă trebuiau să rămână în școală pentru unele servicii. Prietenul meu Costel Coman se afla printre ei. S-a făcut repede ora 3 dimineața și eram în mijlocul platoului. Se auzea o zornăială sacadată, metalică produsă de echipamentul ce îl purtam. Aveam inclusiv pe centură, lopățică rabatabilă pentru săpat tranșee. Sacul de merinde ce trebuia să conțină așa cum îi era destinația – mâncare; era plin cu cutii din carton ce aveau cartușe: 900 de bucăți. Zumzetul era amplificat și de glasurile noastre, dar și de zgomotul bocancilor ce îi purtam și îi loveam obsesiv în ciment pentru că ne înghețau picioarele. Conform ordinului șefului pregătirii de luptă, colonelul Gavrea, la ora 3 dimineața trebuia să pornim către capitală. Autocarele ne așteptau pe platou în număr de 18 - 20 și motoarele erau turate la maxim de către șoferi, transformându-le în adevărate uzine cu furnale. Fumul și mirosul de motorină era din ce în ce mai înecăcios, ne usturau ochii,  fapt ce făcea să amplifice starea noastră psihică și să devenim tot mai încordați. Începuse o burniță măruntă, sâcâită, iar noi devenisem din ce în ce mai nerăbdători, nervii erau întinși la maxim. Din când în când, locotenent colonelul Liviu Olteanu, șeful catedrei de limba și literatura română, un om foarte blând mai trecea pe la noi și încerca să ne încurajeze, deși se vedea clar că era îngrijorat. Nu știam ce ne așteaptă, eram plictisiți, înfrigurați și doream să ne îmbarcăm în autocare și să plecăm odată cu orice preț. De la ora 3, când fusese anunțată plecarea se făcuse deja ora 6. Întunericul ne învăluiseră corpurile, dar și sufletele, pentru că nu știam ce se poate întâmpla cu noi. La un moment dat, o voce foarte puternică, dar și forte cunoscută se auzi într-un ton acut pe platou. Era vocea colonelului Gavrea – șeful pregătirii de luptă, care atunci când dădea ordine nu avea nevoie de portavoce. Avea un timbru puternic, inconfundabil. 

Școală Câmpina ascultă comanda la mine! - era mesajul care ne trezise din amorțeală. Toți elevii să meargă la dormitoare la odihnă până la ora 10 și ordon cadrelor militare, șefilor de batalioane să vină la cancelaria mea.

Uimiți, amorțiți și înfrigurați, chiar nu mai înțelegeam ce se întâmplă și am revenit în dormitoare plini de speranță, dar și curioși de ce va urma. După atâta îndurare, nici nu am mai apucat să vorbim între noi căci am ațipit imediat, iar la ora 10, eram din nou pe platou, dar fiecare adunat la batalionul său. Atunci, căpitanul Bercan ne-a anunțat ce se întâmplase. Referitor la acest lucru, au circulat mai multe zvonuri. Primul ar fi fost acela că s-a primit un telefon venit de la București, de la așa-zisul Front al Salvării Naționale, care făcea apel la Școala Câmpina ca elevii să meargă în Băneasa pentru a apăra Bucureștiul de teroriști. Ceilalți colegi care rămâneau în școală trebuiau să asigure serviciile de alimentație. În primă fază, comanda școlii a dat curs cererii primite prin telefon de a ne deplasa la București însă șeful de stat major, colonelul Florea Nicolae, militar de carieră a dorit să verifice ordinul. În acest sens, a sunat la București, la Frontul Salvării Naționale, a purtat discuții cu membrii frontului și a întrebat: „Unde trebuie să ne deplasăm exact ? În ce punct ?”

De la celălalt capăt al firului i s-a răspuns că școala Câmpina nu a fost solicitată să părăsească Valea Prahovei și drept consecință, niciun elev sau cadru militar nu va părăsi școala. Al doilea zvon care circula era legat de un tânăr ofițer M.Ap.N. care a aflat că la Băneasa trebuie să meargă 800 de elevi cu 18 autocare, s-a prezentat la comandantul școlii și i-a raportat că totul ar fi o făcătură și dacă plecam, aveam să fim împușcați în Băneasa. Se vorbea că acel ofițer era hotărât să riposteze împotriva comandantului școlii, dacă acesta nu oprea ordinul de deplasare. 

Concluzia acestei întâmplări a fost următoarea: Un telefon anonim a venit la comanda școlii și se solicita prezența elevilor în zona Băneasa. Nu se știe ce forțe contra revoluționare voiau să ne întâmpine într-un anumit punct și să deschidă foc asupra noastră. Se mergea pe ideea că eram obosiți și nu vom avea timp să reacționăm la atac. Cei rămași în școală urmau să fie atacați și ei, unitatea să fie ocupată de aceleași forțe necunoscute, știindu-se faptul că o școală militară dispune de așezare strategică, dar și de alimente pentru o anumită perioadă de timp. Așadar, dragilor, iubiții mei cititori, dacă șeful de stat major nu verifica informația sau se confirmă faptul că acel ofițer M.Ap.N. nu oprea ordinul de plecare, astăzi mai mult ca sigur, dumneavoastră nu mai citeați aceste rânduri și nici amintiri despre Focșaniul vechi nu vă mai puteam scrie. 

Cunoscut este faptul că în școala militară Câmpina, pe lângă pregătirea viitoarelor cadre ale Ministerului de Interne își satisfăcea serviciul militar o subunitate de militari în termen care au apucat să plece spre Băneasa, dar spre nenorocirea lor, bieții tineri de 18 – 19 ani, au fost ciuruiți și omorâți de așa numiții „teroriști”. Un militar din acel camion mi-a devenit mai târziu coleg de serviciu și mi-a povestit că a avut inspirația, după ce a simțit că este împușcat în picior, să se trântească pe podeaua camionului și trupul său a fost acoperit de ceilalți colegi care au murit și au căzut peste el. Așa a avut norocul vieții sale de a scăpa cu viață. A lucrat ca polițist câțiva ani, dar faptul că nu a aflat cine a tras în acel camion al morții, s-a hotărât să își dea demisia și să plece în Canada. Dorel este acum un om împlinit și fericit că trăiește alături de familia sa.

Am fost protagonistul acestei întâmplări neregizate din decembrie 1989, am trecut pe lângă moarte în momentele în care soția era acasă însărcinată în șapte luni, iar copilul care urma să se nască, astăzi la 30 de ani, trăia cu durerea că nu și-ar fi cunoscut tatăl. Un tată îmbrăcat în titlul pompos de erou al Revoluției care a auzit gloanțe șuierând pe Valea Prahovei în locurile unde și-a desfășurat misiunile după momentul și tentativa de a pleca la Băneasa, în acea dimineață de Ajun de Crăciun al anului 1989. Îi mulțumesc Bunului Dumnezeu că am scăpat de acea cumpănă. Soția mi-a povestit că în acele clipe, când eu așteptam pe platou, sleit de burnița rece, copilul mișca în pântecele ei, simțind parcă pericolul prin care urma să treacă tatăl său. Îi sunt recunoscător Creatorului și Îi mulțumesc pentru că m-a ocrotit și mă pot bucura de o familie fericită compusă dintr-o soție minunată, un băiat biologic realizat și trei băieți crescuți de noi, asigurându-le zilnic protecția și educația necesară.

 Aceasta a fost întâmplarea cu sfârșit fericit, dar care putea fi transformată într-o tragedie. Scăpând teafăr din acele evenimente vă promit, dragii mei, că voi mai scrie capitole din cartea „Strada Mare a Unirii, colț cu Republicii” și îi salut pe camarazii mei din țară, îi salut de asemenea și pe colegii mei de promoție, focșănenii: Remus Bosnea, Cristian Matei, Daniel Vlad, Petrică Tudorache, Gigi Simionescu, Nicușor Negoiță  alături de care am trăit clipe înfiorătoare pe care nu le doresc nimănui. 

Nu am visat și nici măcar nu mi-am dorit titlul de erou al Revoluției din decembrie 1989 deși...am trăit efectiv evenimentele cu arma în mână și pistolul la brâu, mulțumindu-mă cu ce m-a ocrotit Bunul Dumnezeu. La mulți ani, plini de sănătate! Îi mulțumesc pe această cale și domnului colonel (R) Marian Bercan pentru devotamentul său și grija față de subordonații care au participat activ la acele evenimente, dorindu-i multă sănătate și viață lungă. 

Cu stimă, al dumneavoastră, Daniel Mușat Mureșanu Focșani