Foto | Ce pot face mâinile dibace ale vrâncencelor în ziua de azi
Vrancea, aşa cum o ştim noi, nu mai este Vrancea arhaică de ieri, de alaltăieri sau de acum 100- 200 de ani, un timp la care ne întoarcem doar cu gândul şi imaginaţia, călăuziţi de cărţile care au fost scrise, fotografiile vechi, de lucrurile superbe care au ieşit de pe mâna vrâncenilor pasionaţi şi devotaţi locului de baştină. Totul părea cufundat în somnul Frumoasei Adormite pe care, mult timp, nimeni n-a putut-o trezi, poate nici n-a încercat nimeni... Nici nu ne-am dat seama când s-a schimbat totul şi nici nu ne-am întrebat de ce nu ni se mai pare importantă moştenirea din bătrâni, cel puţin unora dintre noi. Am dat lucrul bun, trainic, de calitate şi sănătos, pe tot felul de kitsch -uri, care nu aveau nici o legătură cu ceea ce moştenisem din străbuni. Părea totul mai simplu, mai uşor, mai frumos chiar, ceea ce nu era adevărat. Orăşancă get beget, aveam să descopăr într-o zi - datorită unor oameni din zonele de munte, cât de specială, cât de deosebită şi spectaculoasă este arta populară vrânceană, frumuseţea extraordinară a satului, respectul pentru femeile care îşi lucrau în casă cele de trebuinţă, unele având chiar şi câte trei războaie de ţesut, care nu stăteau degeaba. Fetele începeau pe la 12-13 ani să lucreze la zestrea care le însoţea şi avea să îmbrace casa de femeie măritată, ajutată de bunică şi de mama care, la rândul lor îşi pregătiseră zestrea. Satul avea anotimpurile lui, sărbătorile lui, legile lui. Marile sărbători ale anului erau aşteptate cu bucurie, pregătirile începeau cu mult timp înainte, casa era primenită, veşmintele noi cusute, sau ţesute în război. Pentru fete, momentul culminat era cel în care apăreau cu o ie nouă, lucrată pe ascuns, cu un model nemaivăzut până atunci şi o catrinţă ţesută în război. Erau fericiţi?
Erau mai fericiţi decât noi. Poate mai munciţi, dar sigur mai fericiţi şi mai aproape de biserică, de bunul Dumnezeu, de natura în mijlocul căreia trăiau şi de care ne amintim cu adevărat doar din când, în când. Câţiva meşteri populari, pe care-i numeri pe degete, mai sunt aici pentru a ne aminti ce-am pierdut ( poate nu doar din vina noastră) şi că trebuie să nu lăsăm să dispară câtă frumuseţe ne-a mai rămas: Pavel Caba, din Nereju, care a sculptat o viaţă lemnul - pentru mine, simbolul este porumbelul sau turturica din lemn care, deşi este un obiect aparent modest, m-a emoţionat întotdeauna prin eleganţa, simplitatea şi puterea de a transmite un mesaj. De aceea cred în puterea de simbol ancestral al acestei creaturi incredibile. Poate şi tiparele de caş ale lui Toma Avram, care le-au furat minţile americanilor când le-au văzut, amintindu-le de moşii lor veniţi de peste ocean din Transilvania, din Vrancea şi din Cernăuţi.
Pavel Terţiu, făuritorul măştilor care l-au făcut celebru în Europa, cu familia sa de ţesătoare cu mâini de aur, dar care acasă, printre nerejenii lui, a rămas acelaşi, om muncitor, cinstit, demn şi cu respect pentru consătenii lui şi pentru copii care îi trec pragul şi pe care îi învaţă să-şi facă o mască. Meşterul Lupaşcu şi soţia sa, care cioplesc în lemn, alături de copii şi-i învaţă să lucreze nu doar măşti ci şi obiecte folosite de când lumea în gospodăriile din Vrancea. Ţesătoarele din Reghiu, Jitia, Bârseşti, Soveja şi Negrileşti, Marcela Mărăşteanu din Câmpuri care le învaţă pe fetele din comună să ţeasă păretare şi ştergare fine, ca din borangic, cu modele vechi, cum nu se mai fac astăzi. Îmi amintesc cu drag de socrul doamnei Mărăşteanu, meşterul care a încălţat cu opinci toate satele din jur, cât s-a mai putut.
Din ce în ce mai pasionaţi de trecutul, mai puţin istoric, cât şi cel de zi cu zi, timp trăit de bunicii şi străbunicii noştri, poate mai sărăcuţ decât al nostru, dar de calitate. Fără facilităţi care ne umplu acum, dar nu mai produc aceeaşi mulţumire sufletească. Vrâncenii, în special femeile, erau preocupate încă din primii 10 ani de viaţă de faptul că vor avea într-o zi o familie a lor, pentru care trebuiau să lucreze încă de la 12-13 ani alături de mame şi bunici, să umple lada de zestre.
Cum îngheţa pământul şi nu mai puteau lucra pe-afară, femeile din zona de munte îşi pregăteau de lucru peste iarnă. O tradiţie, moştenită de la mame, bunici şi străbunici.
După ce a stat într-o magazie toată vara, războiul de ţesut îşi ocupa locul în odaia din casa mare acolo unde, în zilele friguroase de iarnă, femeile ţeseau scoarţe, covoare şi păretare. Lucrate cu pricepere, toate au avut viaţă lungă încălzind peste iarnă casa familiei. Mai nou, meşteriţele în vârstă le învaţă pe cele tinere cum să coasă şi să ţeasă, cum să ţină casa şi copii la şcoală.
Ţesăturile erau cele care decorau interiorul locuinţei vrânceneşti, ţesăturile din lână: cergi, păretare, numite şi lăghicere şi scoarţe.
Intrarea în casă se făcea prin tindă, de unde se intra în cele doua camere şi în chiler. Ferestrele, dispuse câte una spre prispă şi câte una pe pereţii laterali, lasă să intre multă lumină. Pereţii erau albi, grinzile de la plafon brune. Pardoseala din lut este înlocuită cu cea de scândură. O cameră era de locuit, cealaltă pentru oaspeţi. Laviţele au fost înlocuite cu doua paturi aşezate paralel de-a lungul pereţilor longitudinali; spaţiul dintre paturi, în dreptul ferestrei, este ocupat de o masă înaltă cu doua scaune. În camera de locuit se păstrează în acelaşi loc colţarul. Lada de zestre se aşează la capătul unuia dintre paturi, în casa curată. Deasupra lăzii de află leghicerile, scoarţa mare, cergi, perne, ţesături de purtat şi ţesături decorative.
Păretarele înguste, care acopereau pereţii sunt transformate în scoarţe prin îmbinarea a două, sau trei foi şi sunt aşezate în dreptul paturilor. Deasupra scoarţelor, batistele formează mici pete luminoase pe fondul viu colorat. Masa este acoperită cu o ţesătură de bumbac alb, cu motive alese. Interiorul este plin de austeritate, conform rigurozităţii cu care vrâncenii rezolvă toate problemele vieţii.
Pentru cei care nu au văzut vreodată păretare.
Păretarele sunt înguste (50-70 cm) şi lungi, ţesute în două iţe ( tip chilim), de obicei având urzeala din cânepă sau bumbac şi băteala din lână. Sistemul ornamental consta în dispunerea ritmică de dungi verticale, policrome: albastru galben, verde, negru, roşu, brun, alb, violet. Pe unele dintre aceste vârste se poate desfăşura o stufoasă compoziţie de elemente geometrice: steluţe, boboci, gura păpuşii, grebla, butuci, ghiocei, coada rândunicii, coarnele berbecului, unda apei, după cum scrie Virginica Arbore în cartea sa, „ Elemente tradiţionale în ornamentica scoarţelor de perete din Ţara Vrancei”.
Scoarţa înlocuieşte treptat păretarul, marcând o etapă nouă, în care locul păretarului este luat, întâi de 2-3 foi de păretare reunite, apoi de scoarţe mari şi mai târziu de covoare cu sau fără chenar. La începutul sec. XX covoarele au început să fie decorate cu motive florale în culori stridente.
Dar, să ne întoarcem la ştergarele noastre câtă vreme, în ceea ce le priveşte, mai sunt câteva doamne cu mâini de aur în care mi-am pus toată speranţa, să nu lase să dispară în neant această moştenire, cum s-a întâmplat cu atâtea alte minunăţii care n-au mai ajuns până în timpul nostru.
În Vrancea ştergarele sunt ţesute în două iţe , din bumbac, late de 35- 40 cm şi lungi de 50-75cm. Tot câmpul central este brăzdat de foarte dese dungi de culoare şi cu două registre ornamentale la capete, compuse, la rândul lor, dintr-un registru central flancat de două registre decorative simetrice. Cele doua registre au elemente ornamentale alese în război, cu lână sau arnici, în roşu, verde, albastru, negru, mov, roz, brun, portocaliu, sau chiar cu fir.
În comuna vrânceană Câmpuri războiul de ţesut şi furca de tors au reintrat în atenţia tinerilor, mai ales de când Centrul Cultural Vrancea a organizat puncte de lucru pentru tinerele care doresc să înveţe o meserie frumoasă, pe cale de dispariţie. La Câmpuri meşteriţa Maricica Mărăşteanu - ea însăşi dint-o familie renumită de meşteri populari - lucrează cu elevii din localitate încă din anul 2007. În casa ei războiul este ţinut la loc de cinste. Ţese de când era mică, ţese şi fata ei care acum este studentă. Cât e cald, fetele vin în atelierul pe care meşteriţa îl are acasă, dar iarna, din cauza frigului, îşi instalează războiul de ţesut la Căminul Cultural. Din cauza spaţiului restrâns a fost nevoită să împartă pe grupe, elevele pe care le are.
„De mică am lucrat. Au lucrat bunicii, a lucrat mama şi, obligat, având război acasă şi eu am lucrat. Modelele sunt de aici, de la noi, din comună”, spune meşteriţa Maricica Mărăşteanu.
Am cunoscut şi o parte din fetele care învaţă acest nobil meşteşug.Oana lucrează în război de 4 ani. Prima oară a văzut la bunica ei, care a lucrat mult în tinereţe.
„De mică îmi place portul popular şi tradiţia. Şi da, cred că s-ar putea trăi practicând această îndeletnicire. Dar eu vreau să ajung militar, ţesutul rămâne doar o ocupaţie practicată în timpul liber. Este important să păstrez tradiţia şi să o transmit mai departe”.
Cea mai mică ucenică are 6 ani, o cheamă Ştefania şi îi este drag lucrul în război. Fetiţa, care a venit îmbrăcată într-un frumos costum popular, specific zonei, are o singură dorinţă.
„Vreau să ţes mai bine ca fetele care sunt aici”, spune copila.
Şi Miruna este la cerc de 4 ani. Ea are război de ţesut şi acasă, păstrat de la bunica ei.
- A fost greu să înveţi? întreb
„N-a fost foarte greu, poate la început, până te deprinzi. Aceste ştergare, pe care le vedeţi, le-am făcut cu doamna profesor şi chiar mi-a plăcut să lucrez”.
- În cât timp faci un ştergar? întreb
„Durează un an, destul de mult”, mai spune Miruna.
„Deşi lucrul este de fineţe şi foarte migălos, un ştergar se vinde cu doar 50 lei.”
- Acoperă munca? întreb
„Să ştiţi că nu prea, pentru că sculul de bumbac e scump, în jur de 30 lei. Eu fac repede un ştergar, în 2 zile l-am terminat”, spune doamna Maricica Mărăşteanu, din comuna Câmpuri
- Se poate trăi din ţesut? întreb
„Să ştiţi, încă se poate trăi din ţesut, dar mai greu, pentru că sunt foarte scumpe materialele.
La centru au început să vină şi mamele de 40-45 de ani, care au lucrat în adolescenţă şi le este drag să intre din nou în războiul de ţesut.”
- Ce aţi lucrat cu mama în copilărie? întreb o doamnă.
„Să vă spun aşa sincer, am lucrat ştergare, păretare, ţoale de coade, ca să îmbrăcăm casa.”
- Credeţi că se mai poate câştiga? întreb
„Se poate, eu aş crede că se poate. Poate ne dă şi bucuria de a face ceva, apoi vezi că şi câştigi banu, iote, te mai încântă!”
Centrul Cultural Vrancea ţine legătura permanent cu centrele din zonele de munte, dar ajutorul pe care îl poate da, financiar, e după puteri.
„Ajutăm cu tot ce se poate ca să ducem tradiţia mai departe. Este ceva frumos, ceva deosebit ce poate fi făcut în viaţa de zi cu zi. Este o meserie şi un mod de a avea câştig după acest meşteşug”, a spus Bogdan Trifan, directorul Centrul Cultural Vrancea.
Nu este exclus ca în viitor să revină şi să fie din nou la modă aceste comori din lada de zestre: covoare, păretare şi scoarţele care acoperă duşumeaua la mine acasă, scoarţe care poartă semnătura mâinilor şi a războiului de ţesut, care aparţine, unei doamne celebre de acum, Constantina Trifan, din comuna Reghiu. Toate aceste lucruri nu sunt doar frumoase, sunt călduroare, sănătoase, naturale şi au viaţă lungă. (Janine VADISLAV)
