Foto | Amintiri din Focşaniul de altădată, pe care le port în suflet
Stau afară culcată în patul de fier, aşezat pe partea chioşcului... Cred că e ziua mea, sau aproape, căci doar atunci am voie să fac tot ce doresc. Şi-mi doresc să văd filmul Cavalerul Pardaillan. Se dă la cinema Flacăra, aproape de Grădina Publică. O sală banală, în care mirosul este puturos, dar e bine, ticsită de spectatorii care sunt în aceeaşi respiraţie, se amuză, se entuziasmează, râd... Pe vremea aceea mai vedeam seara Calea Lactee, care semăna cu încrengătura ADN-ului, dar nu ştiam că e Calea Lactee, eram doar un copil. Am văzut-o pe când, trezită de la 4 dimineaţa, am ţinut-o tot într-o fugă reuşind să prind un bilet la film deşi, cred că erau vreo sută de persoane la rând.
Doi ani mai târziu, s-a deschis un alt cinematograf, lângă Parcul N. Bălcescu, unde vindea bilete tanti Margareta. Mărunţică de felul ei, cu un gheb simpatic în spate, maliţioasă, prietenoasă, îmi dădea biletul păstrat, sau îmi vindea unul „în picioare”.
Sâmbăta, cu colegele, purtând uniforma şcolară, şedeam pe treptele care duceau până aproape de tavan. Acolo am văzut toate Angelicile şi-mi plăcea tot ce vedeam. 300 de suflete, sau mai multe chiar, respirau odată cutremurate de aventurile care galopau pe ecran. Intram în faţă la casă, tanti Margareta îmi strecura hârtiuţele norocoase şi marea aventura începea... Mă gândesc deseori ce lume frumoasă era, cum totul era aproape bine, fără griji, fără gândul la ziua de mâine... Era pe vremea când nici viitor nu exista ci doar ziua de azi şi un vag gând la ziua de mâine...
Fabrica de Gheaţă
Piaţa era locul magic unde ajungeam dimineaţa trasă de mâna Cocuţei, care trece printre mese, atingând cu degetul carnea înfiorată de aburul meselor sclipitor de albe, oglindite, la rândul lor, în albul şorţurilor până la pământ. Era pe vremea când kilogramul de carne costa 11 lei... Precupeţii strigă, agită iataganele feliază muschiul de vezi prin el. Vorbele vin ameţitor, privirile îmbie, „ia-mă, fierbe-mă pe plită, rumeneşte-mă-n cuptor...” Cocuţa îşi fereşte balonul creponat al fustei, se strecoară printre şirele de coşuri pline ochi cu păstrăvi prinşi în zori. Luată prin surprindere, pierd ritmul paşilor şi-s gata să cad. Mâna Cocuţei este colacul de salvare care nu mă lasă să mă pierd în marea de oameni, la genunchiul căreia abia ajung. Fără să fiu anunţată, sunt ridicată peste 3-4 trepte şi lăsată, buimăcită de-a binelea, în hala uriaşă, rece ca gheaţa, în care se aude un ecou, ca-ntr-o catedrală, iar apa picură necontenit în jgheaburile de piatră...
Era o minune, dacă bunul Dumnezeu aşezase la intrare şi o minunată şi sfântă biserică cu portal, cu aleea care sfârşea brusc în pridvorul cu geamlâc, acolo unde ucenicii dascăli învăţau să cânte pe cuvinte... Dincolo de pridvor era minunea minunilor pe care mi-o închipuisem doar, plutind uşoară, ca un abur, în turla Pantocrator. Acelaşi spirit, întrupat în chipul ascetic, blând, binecuvântând de acolo, acolo şi pretutindeni târgul F... Un opaiţ arzând ca în visul din vis, un glas, mai mult şoptit acoperind liniştea prăbuşită din turla Pantocrator peste mâna care visează.
Afară, scăldată în soarele de dimineaţă, despărţind şuvoiul de lume în două, madam Fulga, în pragul prăvăliei, vorbind cu muşterii, schimbând plecăciuni graţioase cu belferii din târg, îşi aşează protector mâna uşoară pe creştetul meu blond. Cuvintele sunt repede acoperite de uruitul vesel al uzinei de gheaţă, calupii se rostogolesc duduind, într-un nor şuierător aflat sub presiune, gata să arunce în aer un curcubeu înstelat de artificii care se aşează lin pe obraji, pe hainele uşoare de vară, pe pavimentul marmorat, peste goana nebună a servantelor care trebuie să ajungă acasă, în timp ce duduiţele stau cu ochii pe ceas. Degetele se încordează până la cot ridicând apa îngheţată, mângâind suflul congelat al calupului alunecos, sfârâind, deşi n-ar trebui să sfârâie, pârâind ca un pepene copt, împotrivindu-se să fie scos la soare, deşi n-ar trebui să se-mpotrivească. Colosul este mărunţit cu un ciocan de argint, iar cioburile străvezii aruncate peste peştii prăvăliţi în jgheaburile din hală.
- Cât e kila? întreabă o voce groasă, după care începe târguiala.
- N-ai dumneata bani pentru peştii mei..., spune precupeţul, după ce-l măsoară.
- Mai lasă atunci...
- Nici n-am făcut saftea. Azi, nu las...
- Nici de sufletul morţilor?
- Nici!
- Poate rămâi cu ei?
- Mă jurui?
- Ce-am să fac, dacă nu ne-nţelegem?
Peste drum, flori de grădină, de câmp, la ghiveci...
- Doamne, cine să cumpere atâta florăraie? Se minunează o bătrână închinându-se.
- O sfântă, îngân.
- Unde ai auzit aşa ceva? se miră Cocuţa.
Acesta este gândul de azi: Mă minunez de câte ori trec spre Mirceşti şi văd, pe dreapta, drumul care duce spre iluzoria curte rotundă, cu câţiva aguzi uriaşi, în care G. urca uneori. Eu nu l-am văzut, dar am o fotografie. Mă întreb, cum mă vedea, desprinsă fiind din trupul lui, ce gândea când închidea ochii şi, prin fanta îngustă, privea departe râzând „prosteşte”, cum spunea Cocuţa când se supăra pe el. Era şi un conac în curtea mare în care G. ţinea acte, sau dormea când nu putea ajunge acasă deşi, de F. il despărţeau doar 2 km. Cu Rex la picior, întotdeauna. Mogâldeaţa de mine n-a înţeles mare lucru din viaţa lor, de uitat însă nu i-a uitat... Mai trec uneori şi mă gândesc unde e livada de cireşi şi port-altoii până-n buza apei. La apă mă opresc, aici se „contopesc”, în visul meu pe care-l visez cu ochii deschişi, două ape, Putna şi Gilortul, G., frumos ca un zeu şi Cocuţa cu glezne străvezii, păşind pe apă ca pe aer, aerul care mirosea a viţă de vie zdrobită în palme... Lui G. îi plăcea să aţipească pe un colţ de canapea, cu picioarele ridicate pe scaun, cu ochii în tavan, gândind Dumnezeu ştie ce, sau la nimic..., prăvălit în abisul amintirilor.
... şi fata frumoasă, care venea dimineaţa cu coşul plin de bunătăţi, ciocănind la poarta Cocuţei, ce s-o fi ales de ea? ( Janine VADISLAV )
Anunțuri ZdV Premium
În categoria Local
