Domnișoara Lizica de la Colegiul Cuza Focșani
Așa cum am promis cititorilor „Ziarului de Vrancea” care nu au putut să intre în posesia cărții „Strada Mare a Unirii, colț cu Republicii”, voi posta capitole din volum pe pagina mea și prin intermediul editorialului, pentru ca toți cei interesați să se bucure de cuprins. Dacă voi reuși o reeditare, voi anunța din timp.
Cu mult drag, Daniel Mușat-Mureșanu
Toamna punea stăpânire pe străzile vechi ale orașului Focșani. Ploua mărunt și rece, din ce în ce mai des. Ceața îmbrăca frumosul târg într-o pâclă cenușie. Erau zile când te bucurai de lumina soarelui, doar câteva ore...pe la prânz, în rest totul era învelit de o atmosferă umedă. Pe alocuri, pe unele străzi, decorul desenat de natură avea un aer misterios. Ploua molcom și frunzele ruginii, galbene și veștejite, țeseau un covor care foșnea sub pașii trecătorilor grăbiți. Din casele micuțe dar cochete se putea zări câte o lumină palidă, semn că lumea se aduna și se adăpostea de vremea rea. Se întuneca mult mai devreme. Din streașinile vechi din tablă ruginită cu burlane găurite de negura vremii picura apa de ploaie, care cădea insistent din cer. Tabla de pe case era cenușie, iar zgomotul produs de natură devenea obsedant și se prelungea într-un ecou lung și apăsător. Din când în când, de pe acoperiș se mai auzea câte un trosnet, semn că o creangă uscată s-a rupt și a căzut la întâmplare.
În această atmosferă plumburie, locuitorii bătrânului oraș își duceau zilele și făceau eforturi în a se pregăti pentru iarnă. Deja pe la curțile oamenilor puteai zări zilnic căruțe, ce coborau de la deal încărcate cu lemne, ce aveau să încălzească căminele. Nu pot să uit imaginea cailor care trăgeau atelajele și care erau înveliți de stăpânii lor cu saci din iută pentru a nu răci.
Atunci când poposeau la câte o casă, mocanul care aducea lemne după ce se impăca cu proprietarul la preț, dezhăma calul, îi dădea o găleată cu grăunțe să mănânce și cu un gest tipic îi smulgea de pe șira spinării sacul de iută și așeza în mod tacticos biciul pe bancheta căruții. Atunci calul fiind transpirat de la atâta efort și sub burnița care cădea, se învăluia de un abur cald semn că trudise cale lungă.
Alți gospodari mai grijulii își făcuseră deja provizii de foc și acum se ocupau de alte treburi. Gospodinele își umpleau rafturile cămărilor cu zacuscă și murături, puneau varza la saramură, pe rafturile superioare așezau cu grijă borcanele cu dulceață și compot, iar între ele adăposteau gutui, mere și nuci. În timp ce femeile se ocupau de cămări, bărbații tocmeau tăietorii de lemne care lucrau cu "MOTORUL".
Motorul era o mașinărie ciudată trasă tot de un cal, care...nu era nici tractor, nici căruță. Semăna mai mult cu un monstru metalic, care avea un rezervor mare și o roată dințată, unite printr-o curea de transmisie. Omul care mânuia motorul se așeza la un capăt, intra cu picioarele într-o chingă țesută des, și cu ajutorul altui tovarăș, punea blana de lemn pe un dispozitiv metalic și cu mișcări sigure împingea lemnul în roata dințată care despica blana în bucăți scurte. Era motorul de tăiat lemne. Făcea un zgomot atât de mare, încât atunci când pornea, pufăia și scotea un fum gros care unit cu ceața, se ridica la cer și cu greu puteai sta în preajma lui. După această etapă de tăiat lemnele, urma crăpatul lor și depozitarea în magaziile de iarnă. În urma procesului de tăiere rămânea un praf alb, mai fin sau mai mare (depinde din ce esență era lemnul) care purta denumirea de rumeguș. Atunci când nu ploua, noi copiii ne jucam cu acel rumeguș și îl împrăștiam pe toată aria curții.
Eiii, în acest tablou în care natura era stăpâna supremă, mi-am petrecut eu copilăria. Și dacă motorul de tăiat lemne era ciudat din cauza înfățișării și a zgomotului infernal produs pe străzile orașului meu drag, din când în când mai apărea ceva misterios, chiar înfricoșător și plin de emoții. Era tot un atelaj tras de doi cai, dar care parcă făcea parte dintr-o piesă de teatru ce avea un cuprins trist. Caii erau mascați cu un material din catifea neagră și ornat cu elemente aurii ce reprezentau semnul Crucii. De asemenea, zona ochilor cailor era ascunsă de niște "ochelari din piele neagră". Erau parcă împodobiți pentru o sărbătoare ciudată. Costumați în acest fel, trăgeau după ei, un fel de căruță, care era îmbrăcată în sticlă și la fiecare din cele patru colțuri, străjuia câte un Înger vopsit în alb, cu aripile deschise larg către Cer.
Aveam să aflu, ceva mai târziu, că această "creatură" trasă de doi cai puternici, ornați pompos, se numea dric și purta spre Cer, sufletele oamenilor în ultima lor călătorie pe Pământ. La vremea apăsătoare de afară cuprinsă de ceața groasă și burnița sâcâietoare, dacă mai întâlneai și un dric urmat de un convoi de oameni triști care își plângeau dispărutul aveai senzația că trăiești într-o altă lume.
De multe ori, acest car mortuar se oprea la câte un colț de stradă și un popă răgușit și plictisit de vremea umedă și rece, cânta ceva, îndruga niște cuvinte pe care nu le înțelegeam niciodată din cauza plânsetelor urmașilor celui dispărut. Simțeam miros puternic de tâmâie și lumânare arsă, iar în urechi îți răsuna un ecou metalic produs de clinchetul bănuților aruncați pe piatra cubică ce aveau rolul ca mortul să își plătească vămile. Două babe întindeau repede în fața dricului o pânză albă, după care... convoiul condus de un jerpelit ce purta crucea, dispărea în ceață către cimitir.
Afară continua să plouă și se răcise mai tare. La un moment dat, începuse o lapoviță deasă. Rar mai vedeai câte un trecător grăbit și zgribulit, biciuit pe obraji de acele de gheață picate din cer. Se apropia de orele cinci ale serii și în toate casele ardea deja lumina. La o casă situată pe strada Sublocotenet Tătulescu, la bifurcație cu străzile Odobești, Muncitori și Toader Târdea, ardea mereu o lumânare cu o flacără palidă care de multe ori tremura și pâlpâia semn că în odaie era curent și frig. De multe ori aveam senzația că acea magherniță este pustie.
Era atât de mică, încât un om înalt peste 1,80 m nu ar fi putut intra decât aplecat. Cele doua geamuri mici erau atât de slinoase încât nici nu puteai pătrunde cu privirea. De giurgiuvelele vechi atârnau două cârpe înnegrite de praf și vreme ce țineau loc de perdele. O ușă ce făcea accesul în încăpere se ținea doar într-o balama, care scârțâia rânjind, iar vopseaua de culoare albastră se coșcovise și se lua în straturi. Acoperișul era din carton cenușiu și din loc în loc, mai stătea agățat în câte o șipcă putredă. O bucată de carton desprinsă din cauza vântului se zbătea și flutura făcând un zgomot ciudat. Un burlan vechi și ruginit stătea de strajă sus, dar din el nu ieșea niciodată fum. La lumina lumânării care se stingea parcă tot mai repede, uneori se putea desluși o siluetă ce părea a fi de om. Un om sleit de puteri care a trăit ani multi, iar acum prefera să își țină trecutul misterios la secret.
Mi-am dat seama că în acel bordei locuia o femeie mică de statură, cocoșată, care se deplasa rar prin curticică, susținută de o creangă ruptă din copacul din fața locului. Unde trăia această femeie, nu se putea numi casă. Bătrâna încovoiată de zeci de anotimpuri era îmbrăcată zdrențuros și purta mereu pe cap o năframă ponosită și găurită ce semăna cu cârpele ce țineau loc de perdea. De câteva ori, pe misterioasa bătrânică am reușit să o văd la chip. Spre surprinderea mea, în mintea de copil, mi-am dat seama că sub masca bătrâneții, acel chip a fost cândva frumos. Avea niște ochi mici și ageri în cap, un năsuc cârn și o gură frumos conturată de două buze care cândva, sigur au fost catifelate. Bărbia rotundă încă îi mai încadra simetric obrajii care îi cădeau acum uscați.
Puteam ușor să îmi dau seama că acea femeie minionă, fusese cândva frumoasă. Fața ei era murdară permanent de tăciune. Nasul mic și cârn nu se mai vedea de funingine. Acest aspect facial îi dădea o notă de mister. Părul cărunt și rar, îi ieșea neglijent de sub urma de năframă din borangic. Avea chipul unei păpuși abandonate. Când afară era frig, misterioasa bătrână purta pe cap un fes foarte vechi, tocit și ros de molii, murdar și el de funingine. Cândva a fost de culoare cenușie cum era anotimpul de afară. Trebuie să vă mărturisesc că acea femeie care purta straie ponosite mie îmi dădea fiori și...copil fiind (4-5 ani) îmi era frică să o privesc.
Aveam impresia că mă cunoștea de la bunica Cleopatra. Atunci când mă striga pe nume, eu nu mă opream și mă grăbeam să ajung la bunica mea. În colțul ochiului o observam cum mă privea și zâmbea blând pentru că eu îi întorceam spatele și refuzam să îi vorbesc. Sunt sigur că ea simțea că îmi este teamă și de aceea nu insista să mă strige. Odată venind de la locuința mea de pe strada Greva de la Grivița, de mână cu mama Lucreția am trecut prin fața locului unde se odihnea bătrâna cu ochi de păpușă.
Mama, fiind o femeie prietenoasă și miloasă, îmi aduc aminte că s-a oprit să stea de vorbă cu femeia misterioasă. Intenția mea a fost să îmi continui drumul și să ajung cât mai repede la bunica dar... mama m-a oprit spunandu-mi: -Stai puțin lângă mine să îi dau domnișoarei Lizica ceva de mâncare și o pâine caldă. Nu am mai avut ce face și a trebuit să stau pe loc! "DOMNIȘOARA LIZICA"! mi-am repetat în minte! Hm! dar cine o fi domnișoara? ce trecut o fi avut? Deși eu nu m-am clintit din loc, bătrânica a reușit să se apropie de mine, să mă mângâie pe creștet și chiar să mă ciupească de obraz. M-am retras ușor de lângă mama, dar bătrâna a dorit să îmi dea două caramele, pe care eu le-am refuzat.
Am auzit-o pe mama spunându-i:"Lăsați domnișoară că el are caramele acasă și acum mergând la bunica îi dă bomboane tăvălite prin cacao și umplute cu miere de albine". Deși mama mai zăbovise puțin, eu am grăbit pasul pentru a ajunge cât mai repede în curtea bunicii mele. Nu puteam să o privesc pe bătrânică în ochi, dar reușisem să îi înțeleg privirea blândă. Am simțit că îi plac copiii și chiar simțea nevoia să comunice cu ei. De atunci nu mi-a mai fost teamă de domnișoara Lizica. O salutam frumos, spunându-i "Sărut-mâna" repede, dar tot nu mă opream să vorbesc mai mult cu dumneaei. Mă înfiora totuși chipul acela de păpușă și parcă mă învăluia misterul acelei ființe și locul în care trăia. În timp, observasem că în acea curticică trăiau foarte multe pisici, cu blăniță de diferite culori. Domnișoara îngrijea de ele și erau singurele care îi alinau singurătatea. O doamnă pe nume Dafina îi mai aducea din când în când pâine, dar bătrânica o mânca împreună cu pisicile.
Pe acea stradă, Sublocotenent Tănăsescu, povesteam că locuia și părintele Vlădescu. Dumnealui avea o fată, tânără care era de profesie medic. Aceasta, pe numele dânsei Iolanda Șelaru, trecerea din când în când pe la bătrână, o întreba cum se mai simte, îi mai măsura tensiunea sau îi mai lăsa câte o pastilă pentru durerea de oase. La vremea aceea, fiind copil, nu înțelegeam prea bine ce înseamnă noțiunea sau apelativul de "domnișoară". Nici pe mama Lucreția sau pe bunica nu îndrăzneam să le întreb deoarece mi se părea ceva ciudat.
Într-o zi de duminică, în cartierul situat în zona Gară, domnea liniștea. Aceeași ceață deasă și chiciură rece îmbrăca peisajul. Ici-colo câte un câine flămând lătra să îl audă stăpânul și să iasă din casă pentru a-i da de mâncare. Liniștea fusese spartă la un moment dat de zgomotul sacadat produs de clopotul bisericii Domnești. Clopotarul trăgea funia în mod regulat producând un sunet cu ecou puternic ce părea mai mult a jale. La intervale cu pauză între ele, clopotul bătea din nou. Bunica stătea de vorbă chiar cu tânăra doamnă doctor Șelaru pe care o întrebă: - De ce bate clopotul de înmormântare? Are părintele vreo slujbă? - Da! A murit domnul Dumitriu, croitorul, și îi citește Stâlpii. - Dumnezeu să îl ierte! o auzisem pe bunica. - Doamna Mureșanu, ați auzit ce s-a întâmplat azi-noapte cu domnișoara Lizica? o intrebă doamna doctor pe bunica mea. - Nu! îi răspunse bunica curioasă și îngrijorată totodată, având în vedere că bătrâna trăia singură și avea o vârstă înaintată.
Atunci doamna doctor Șelaru (Vlădescu), îi făcu un semn bunicii că sunt eu de față și nu poate să îi povestească. Eu am înțeles aluzia și m-am retras puțin mai încolo, așezându-mă pe vine și prefăcându-mă că mă joc cu niște frunze uscate, dar cu urechile ciulite spre cele două doamne. - Ai grijă să nu te uzi! m-a atenționat bunica, dar în același timp interogând-o și pe tânăra doctoriță. I-a spuneți, ce s-a întâmplat? - O știți pe Dafina, femeia care locuiește pe strada Dogăriei? și care venea la domnișoara Lizica cu pâine? - Da! răspunse bunica și mai curioasă. - Dafina a venit la mine acasă, unde locuiesc împreună cu tatăl meu, părintele Vlădescu și m-a anunțat că bătrânica fusese violată azi-noapte. Eu chiar că nu înțelegeam nimic. - Și acum ce este de făcut? - Am anunțat la salvare și trebuie să vină poliția să facă anchetă, iar bătrânica se află la spital. Mi-am dat seama că ceva grav se întâmplase cu domnișoara cu chip de păpușă. În timp ce bunica vorbea cu doamna doctor, am văzut ca la poarta femeii opriseră două mașini de poliție din care au coborât mai mulți ofițeri îmbrăcați în uniforme dar și civili care au început să facă poze. Unul dintre ei s-a oprit la domnul Vasiliu, care era vecin de casă cu victima și l-a audiat ca martor.
Tot trăgând cu urechea am aflat de la domnul Vasiliu, că în timpul nopții a auzit agitație la căsuța vecină dar nu și-a dat seama ce se întâmplă crezând că pisicile fac zgomot. Doamna doctor stătea acum de vorbă cu un alt polițist civil și îi explica că domnișoara Lizica era plină de vânătăi și zgârieturi, i-a acordat primul ajutor și a trimis-o la spital pentru îngrijiri. Mai târziu am aflat că doamna Șelaru, ținând cont de vârsta înaintată a victimei, a trimis-o la spitalui Nifon (cu profil psihiatric) tocmai pentru a fi protejată și de alte necazuri. Nu a putut însă să stea înternată prea mult, deoarece, doctorul Ionescu, directorul spitalului Nifon, a refuzat să o mai țină internată pe motiv că este prea bătrână și senilă. Venind acasă, bătrânica era total schimbată, nu mai vorbea cu nimeni și nici prin curticică nu mai ieșea din cauza groazei prin care trecuse. Am auzit însă discuții prin casă că nimeni nu fusese arestat pentru acea oribilă faptă, din lipsă de probe, deși... un nenorocit alcoolic din cartier era bănuit. După câteva luni, fapta se repetă, de această dată cu o altă bătrână care locuia singură pe strada Toader Țârdea.
Abia atunci anchetatorii au dovedit că autorul cu chip de monstru era cel care poftise și la domnișoara Lizica. A fost arestat, pentru mulți ani, și nu a mai apucat să fie în libertate, pentru că...murise în pușcărie. Își meritase soarta. Dupa foarte mult timp, poate 50 de ani, am întâlnit în parcul de la Teatru, o doamnă în vârstă, ușor adusă de spate, dar cu o expresie foarte ageră și sigură. Nu am cunoscut-o, însă i-am dat sărut-mâna deoarece timbrul vocii îmi părea familiar . - Sărut-mâna doamna doctor! greșesc sau sunteți doamna Șelaru? fiica părintelui Vlădescu! - Bună ziua! s-a uitat mirată la mine crezând că sunt un pacient mai vechi. - Vă deranjez, și vreau să vă amintesc că sunt nepotul doamnei Cleopatra Mușat Mureșanu. Atunci dânsa s-a ridicat de pe bancă și cu ochii licărind, plini de bucurie, m-a întrebat și a exclamat: - Ce mare te-ai făcut! - Nu numai că m-am făcut mare, dar am și îmbătrânit! i-am răspuns zâmbind - Haide că nu ești bătrân, ești de o seama cu fiica mea, Marta. - Apropos, ce face Marta? pe unde mai este? - Marta este medic neuropsihiatru în Paris, stabilită acolo de ani buni. Și eu locuiesc cu ea și vin acasă doar odată pe an. - A! de aceea nu v-am mai văzut. Ce bucurie! am exclamat. Doamna doctor, acum pentru că m-am facut mare pot să vă întreb ceva? - Sigur! a răspuns dânsa cu bunăvoință. - Cine era de fapt domnișoara Lizica? - Oooo! a răspuns dânsa cu un oftat prelung.
Domnișoara Gheorghiu Lizica nu a fost măritată niciodată din cauza unei mari decepții în dragoste. A lucrat foarte mult timp până pe la mijlocul anilor "60 ca secretară la liceul Cuza, unde a fost foarte apreciată de colegii profesori, dar și de elevi. A murit în sărăcie la aproape nouă decenii. Aflând aceste amănunte de la doamna doctor, am reușit să dezleg câteva din firele misterului ce învăluia acea ființă. Toată viața am comparat-o cu doamna Havisham din "Marile Speranțe" ale lui Charles Dickens, deși... nu am știut că domnișoara Lizica a avut un destin asemănător personajului Dickensian. Îi văd și azi chipul murdar de tăciune, dar cu ochii blânzi care mă urmăreau și mă striga atunci când mă vedea, dorind să îmi ofere caramele. Lucrând ani de zile în mijlocul elevilor, fiind încurajată de tinerețea lor, acum la aproape 90 de ani simțea nevoia să comunice cu copiii, cărora odinioară le punea ștampila liceului Cuza pe diploma de bacalaureat, atunci când era secretară. Și ca un făcut, pentru ca povestea să ia sfârșit, zilele trecute, tot pe o ploaie măruntă și rece mă plimbam și la un moment dat m-am oprit pe străzile unde am copilărit. Covorul de frunze galbene și ruginii foșnea sub pașii mei, iar în dreptul locului unde a locuit bătrâna am observat că s-a ridicat un atelier de vulcanizare. Câtă antiteză, mi-am spus. Ce era acum 50 de ani acolo și ce este acum?! O avea liniște bătrânica pe lumea cealaltă? Dar... deodată... plimbându-mi privirea peste locul unde era vechea căsuță, cu geamuri slinoase, în locul unde era un copac din crengile căruia ea își făcea câte un băț să se poată sprijini, am observat, abandonată o...păpușă, cu chipul murdat de tăciune. Pentru o clipă am crezut că este domnișoara Lizica. Ochii păpușii parcă mă urmăreau și încercau să mă strige și să îmi ofere caramele. Ploaia rece m-a adus cu picioarele pe pământ. Mi-am descoperit creștetul în acel loc, m-am închinat și am ținut un moment de reculegere șoptind amar: "
Dumnezeu să vă ierte, domnișoara Lizica de la colegiul Cuza!
Daniel Mușat- Mureșanu
Fragment din cartea „Strada Mare a Unirii, colț cu Republicii"
Nota redacției: Cartea „Strada Mare a Unirii, colț cu Republicii" a colaboratorului ZdV Daniel Mușat Mureșanu a apărut la editura „Salonul Literar” și a fost lansată pe 10 iunie 2018, la Târgul de carte Focșani 2018.
Anunțuri ZdV Premium
De același autor
