Amintiri din Focșaniul de altădată: Toamnă focșăneană
Pe vremea copilăriei mele, venirea toamnei în minunatul oraș de provincie de-i zice Focșani era aunțată „oficial” de strigătele pe care le auzeai pe străzile târgului: ”Cazaneeee....Spoim tingiri...spoim cazanee...Spoiiim...” Era semnalul dat de către spoitorii din familia („șatra”) lui Stănescu, așezată la marginea orașului, încolo, spre Obor care-și începeau ”colinda” străbătând orașul în lung și-n lat anunțându-i pe localnici cum că e vremea să-și pregătească tingirile pentru operațiunea de sezon de murături și marmelade. Gospodinele erau obișnuite cu acest ritual de sezon și se pregăteau din timp scoțănd la vedere vasele care trebuiau să suporte operațiunea specială de spoire fără de care nu se puteau începe cealelte operațiuni de sezon și anume fiertul bulionului, a magiunului, a zacuștei, a conservelor de tot felul ș.a. Lumea devenea atentă ca să nu-i piardă „pe ai lu-Stănescu” atunci când vor trece pe strada lor ca să-i contacteze și să-i angajeze pentru importanta operațiune a spoitului. ”Spoooiim cazaneee....Spoim tingiri.....Spoooiiim!”
-”Hei...aloo, măi ai lu Stănescu, veniți aici!...” îi strigau gospodinele din poarta casei pe ”ai lui Stănescu”, de regulă o echipă formată dintr-o femeie (cea cu glasul specific de ”strigătoare”), un bărbat (de regulă, ”omul femeiii”) și, adesea și de un puștan (de regulă, odrasla celor doi).
”Ai lu-Stănescu” veneau, discutau cu gospodinele, aflau ce aveau de spoit (cazane, tigăi, oale, tingiri diverse ș.a.) și stabileau un preț (aproximativ) precum și ziua operațiunii. Și trebuie să mai spun că acești țigani căldărari spoitori erau foarte corecți. Nu făceau parte din ”breasla” celor ”furăcioși” pe care nu ai curajul să îi lași nesupravegheați de frică să nu-ți dispară niscaiva lucruri din curte.
Aici trebuie să fac o paranteză.
Într-un an, a apărut prin Focșani o ”echipă” de „tineri” care colinda străzile și chipurile, cumpărau haine vechi (Haiinneee veeechi....Hainee vechi cumpăăr!). S-a întâmplat ca după plecare lor din casa omului, acesta să constate că i-au dispărut și niște lucruri. S-a crezul, mai întâi, cum că au fost ”ai lui Stănescu”. Măi, să fie! Hai la Miliție cu reclamația. Și cum, se pare, că s-au strâns cam multe reclamații, Miliția le-a dat de urmă adevăraților vinovați, i-au confruntat cu ”ai lui Stănescu” și s-a dovedit că aceștia, adică ”ai lui Stănescu” n-aveau nici o legătură cu hoțomanii cei tineri care făceau parte dintr-o altă ”gașcă” ce se pripășise, de câtăva vreme cu căruțele lor cu coviltir, în marginea orașului, spre ”barieră”, cum i se zicea locului. Evident că povestea asta a sporit încredera localnicilor în ”ai lui Stănescu” așezați în preajma orașului (în zona Oborului) de mai multă vreme devenind deci ”localnici”.
La termenul fixat, spoitorii se prezentau la lucru, încingeau focul și își exercitau specialitatea cu îndemnarea deja cunoscută. Ba mai lipeau și alte vase stricate din casa oamenilor sau ofereau spre vânzare cuțite, ciocane, coase, toporiști sau chiar topoare făcute după metodele lor secrete. Țin minte că, într-un an, tata a cumpărat de la ei un topor de crăpat lemne pe care l-am folosit ani de zile fără a avea vreo hibă. Când îl ducea la ascuțit, la tocilar, săreau scântei din fierul lui, dovadă că era un metal de cea mai bună calitate. (nu știu dacă astăzi se mai folosește comparatația, ”e lucru țigănesc, dom-le”, adică e de cea mai bună calitate).
Odată terminată operațiunea ”spoitului” se declanșa operațiunea preparatului de conserve pentru iarnă. Pe vremea aceea, ce pregăteai toamna, aia mâncai iarna! Astăzi, când găsești în magazine aproape tot ce-ți trebuie pe timp de iarnă, gospodinele nu se mai „zdrobesc” cu alesul, curățatul, fiertul, montatul în borcane, borcănașe, cutii ș.a.m.d., cu legatul la gură, strâns, cu celofan și sfoară și fiertul în cazane cu talaș (cu grijă să nu-ți plesnească celofanul sau vreun borcan). Nu-mi plăceau aceste operațiuni, fiindcă aveam și eu o mare responsabilitate în această operațiune: eram ”fochist”, adică trebuia să fiu atent ca focul să nu aibă flacără mare, pentru ca magiunul sau zacusca să nu ”se prindă”, pentru ca apa din cazan să nu dea în clocot și nu cumva, Doamne ferește!, să avem vreun accident cu vreun borcan de conservă. Auzeai vreo gospodină: ”Vai, mi-au pleznit trei borcane cu fasolică verde!” sau ”Mi s-a prins magiunul fiindcă a fost flacăra prea tare”... ”Mi-a pocnit celofaul și doar l-am pus în trei!”...”Roșiile de anu ăsta nu au fost așa bune pentru bulion!”...
D-ale toamnei, ce vreți!
În afară de sezonul conservelor, toamna mai era și ”sezonul peltelelor, a șerbeturilor și a dulcețurilor”. Păi fără astea în casă, cu îți tratai, peste iarnă, musafirii? Rețete, alchimii secrete, ”specializări” (”madam cutare face cel mai bun șerbet”, ”dulceața de cireșe amare ca la doamna cutărescu, mai va!„).
Toamna!
Începea și operațiunea foarte specială de preparare a săpunului de casă (de la Stat, căpătai, pe cartelă, câte o bucată din ”renumitul săpun ”Cheia”) căci dacă nu aveai săpun, cu ce te spălai? Ehei, treaba asta era foarte specială și nu oricine știa să prepare un săpun ”bun”. În cartierul meu erau doar câteva doamne care erau angajate din vreme să vină acasă și să prepare renumitul produs (Cea mai renumită era ”tanti Maricica”, o femeie de vreo 45 de ani, soția unui negustor de fructe). Grăsimi (strânse de peste an), sodă, pelin și alte ingrediente erau puse la fiert în mari cazane de tuci până când, după știința ”specialistelor”, se socoteau că ”e gata”. Calupurile de săpun se rânduiau pe rafrurile din cămară ca să ajungă până la toamna următoare. Când cineva reușea, cine știe cum, să primească un săpun ”de afară”, plăcut mirositor, îl păstra ca pe o prețioasă comoară, doar pentru împrejurări speciale (spre admirația și invidia persoanelor din preajmă).
Tot toamna începea ampla operațiune de schimbare a lucrurilor: cele de vară se puneau în lăzile sau cutiile speciale ”la păstrat” și se scoteau, de la naftalină, hainele groase. Se întindeau pe frânghie, în curte, să iasă mirosul de naftalină dar, o bună bucată de vreme, oamenii miroseau, cam toți, a naftalină (”contra moliilor”). Ce vreți? Miros specific de toamnă.
Ce să mai spun de ”specificul locului”: mustăriile?
Nu știu astăzi cum mai funcționează, la Focșani mustăriile, dar pe vremea mea, cum începea să se facă mustul, gata apărau și mustăriile: câțiva snopi de trestie, câteva ulcele, niște ștergare agățate pe pereți, patefonul cu muzică populară (sau ”un viorist” de ocazie), teascul din care se scurgea miraculosul lichid și, evident, nelipsita mămăliguță și pastramă de oaie pe grătarul încins de unde năvălea un miros ațâțător de cele rele. Păi, tocmai în ”Țara vinului” să lipsească acest eveniment autumnal? Ehei, erau vremuri grele dar...se trăia bine!
Scuzați, stimați focșăneni! Nostalgii de toamnă, ce vreți!
Nu pot să nu închei cu un fragment dintr-o frumoasă poezie de sezon a romanticului francez, Ronsard: ”Se duce timpul? Nu se duce doamnă. Ne trecem noi, ca frunzele de toamnă. Și-om sta sub lespezi albe-n prag de porți. Iar de iubirile ce-acum ne-apasă, Nu ne vom aminti căci...vom fi morți. Iubește-mă de azi, cât ești frumoasă”.
Vă doresc o toamnă cât mai frumoasă!
Victor Simion
(un focșănean... tomnatec)
