Personaje din Focșaniul de altă dată: Familia Şapsă
Peste drum de casa noastră se află locuinţa familiei domnului Şapsă. Familia domnului Şapsă era compusă din domnul Şapsă Israel, negustor angrosist de fierărie (vedeţi mai departe), din doamna Şapsă, onorabila soţie a angrosistului în fierărie- domnul Şapsă şi din Iancuşoru, progenitura domnului şi a doamnei Şapsă şi coleg de clasă cu subsemnatul.
Să-i luăm pe rând.
Domnul Şapsă (Israel), numit între prieteni şi „Izu”, era un cunoscut angrosist de fierărie deţinând magazinul „Vulcan” de pe Strada Mare, dar mai în sus de „Corso”, în schimb foarte aproape de ”Piaţa Moldovei”, plasament foarte bun, cu vad comercial permanent fiindcă în piaţă poposeau mai tot timpul ţăranii cu căruţele lor din care îşi vindeau produsele gospodăriilor proprietate personală (asta numai până la colectivizare). În magazinul domnului Şapsă cei interesaţi puteau găsi cam tot ceeace ar fi necesar într-o gospodărie de om ...gospodar: sape, furci, coase, seceri, ciocane, cuţite, topoare de tot felul, fierăstraie, caiele pentru potcovit caii, lanţuri, lacăte, burlane de sobă, chiar şi sobe metalice („Godinuri”), sârme şi multe altele care făceau ca prăvălia domnului Şapsă să fie, mai tot timpul, plină (dar mai ales în zilele de miercuri când, în Focșani era proclamată, încă din vechime, zi de târg). Într-un cuvânt.. „îi mergea bine” deşi domnul Şapsă (alintat „Izu”), nu scăpa prilejul să se plângă (cui dorea sau nu dorea să-l asculte) cât de greu îi merge şi cum „abia-abia de mai face faţă ca să scape de-un faliment ce-i bate la uşă”.
Fizic, domnul Şapsă (Israel) era un ins mai mult mărunţel decât înalt, cam la 40 de ani, cu un început accentuat de chelie şi cu o rămăşiţă periferică de păr blond ondulat. Rotofei ca un butoiaş mergea cu paşi mărunţi şi repezi că-ţi dădea senzaţia că e pus tot timpul pe fugă, lucru pe care îl confirma personal ori de câte ori cineva dorea să-l reţină câteva secunde („Domnu Şapsă...o secundă vă rog!”) domnu Şapsă justificându-se din graba mersului : „îmi pare rău...îmi pare rău... n-am timp....n-am timp..!.” Răutăcioşii spuneau despre această „grabă” şi acest „n-am timp” că, de fapt, era o formă de a se eschiva de la o eventuală solicitare de împrumut, de vreun ajutor, de vreo solicitare pentru comunitate fiindcă zgârcenia sa devenise proverbială nu numai printre conaţionali ci aproape în întreaga comunitate locală.
La tejghea, se tocmea la sânge pentru orice fleac, chiar şi pentru o mână de cuie, văitânu-se clientului că „nu poate face un rabat mai mare, că dă faliment... că are mari cheltuieli că... etc, etc,” .adică un fel de Hagi Tudose local „Auzi, uite-te în pragul prăvăliei! Şi ce vezi? Nu vezi nimic? E bine, eu văd cum stă doamna Faliment acolo şi aşteaptă...”
E zi de miercuri şi îi intră pe uşa prăvăliei un ţăran care tocmai şi-a vândut ceva produse şi are nevoie de o cumpărătură
- Bună ziua! Dommnu Izu aş avea nevoie de un topor...dar aşa...mai solid, că uite, vine toamna şi trebuie să crap lemnele pentru iarnă..
- Un topor...sigur, un topor...dar nu „ceva mai bun” ci unul foarte bun.. îi răspunde foarte convingător domnul Izu, care s-a și îndreptat către un raft, a scotocit ceva pe acolo şi a apărut cu un topor nou-nouţ. ”Iată o marfă-a-ntâia pentru matali...”
Omul ia toporul, îl examinează, se uită la tăiş, se uită pe o parte, pe cealaltă și:
- E bun, domnu Izu. Dar n-ai cumva şi o coadă pentru el?
- Am, cum să n-am! Poftim şi coadă...Şi îi pune pe tejghea o coadă solidă, din lemn. „E din lemn de ulm..cel mai tare şi mai bun pentru topoare...ăsta ţine o viaţă...
- Le iau! Spune-mi cât mă costă..
- Cât te costă...? Păi uite, toporul face 25 de lei...coada.. 10 lei...în total 40 de lei....aruncă, subtil, domnul Izu
- Cum 40, domnu Izu !?, întreabă contrariat, muşteriul..
- Ei hai, că-ţi fac rabat...uite, îmi dai doar 35 de lei, o drege repede domnul Izu, prins „cu ocaua mică”
- Păi ce rabat îmi faci dumneata dacă astea costă, amândouă, 35 de lei? La ce îmi faci rabat? Uite, îţi dau 30 de lei pe marfă.
- 30 de lei!? Se miră, „scandalizat” domnul Izu. La o asemenea calitate!?... Uite ce este, dacă vrei marfă de 30 de lei, uite, îţi dau altceva..Şi domnul Izu scoate din raft o toporişcă mică, abia bună de tăiat vreascuri şi...fără coadă
- Nu domnule, eu o vreau pe-ailalta ...şi cu coada din lemn, dar nu-ţi dau decât 30 de lei...
- „Nu pot omule, nu pot, zău nu pot!... Ce vrei să mă nenorocesc...să intru în faliment, Doamne fereşte!...Nu pot!... Dă 35 de lei şi gata, e marfa dumitale...Şi să ştii că e marfa bună, nu d-aia ţigănească de se crapă la prima lovitură....”
Ţăranul se încăpăţânează, el nu dă 35, domnul Şapsă nu lasă din preţ, şi cum nu cad la învoială omul îşi ia ziua bună şi iese din prăvălie. Domnul Izu, rămas singur, bodogăneşte:„... 30 de lei pe o asemenea marfă!....Dar ce vrea, să intru în faliment, Doamne fereşte!...”
Domnul Şapsă-Izu nu avea angajaţi vânzători fiindcă nu avea încredere în ei; se temea tot timpul „că-l fură” („am avut un băiat, am vrut să-i fac un bine, era un nepot de-al nevesti-mi, dar l-am prins că mă fură şi...”). În realitate – aşa cum s-a aflat mai târziu – Lică (cum îl chema pe nepotul nevesti-si) a făcut greşala de a-i da unui vecin de casă, un pachet cu cuie, PE DATORIE, ignorând (mare greşală!) faptul că domnul Şapsă nu dădea nimănui şi nimic pe datorie, Doamne fereşte! Chit că vecinul a venit apoi şi şi-a plătit, cinstit, datoria „la nea Izu”, asta n-a mai contat (”cum să dau pi datorie, doamne fereşte! ce, s-ajung la faliment!”). Această „reţinere” a domnului Şapsă a avut - mai târziu, când prăvăliile particulare au fost naţionalizate şi au devenit magazine de stat - efecte pozitive asupra activităţii comerciale a domnului Şapsă, patronul de altă dată devenit responsabil al „noului” magazin „Metalo-casnica” – adică al fostului „Vulcan” - funcţie nouă în care a ieşit întotdeauna „cui pe cui” cum se spune, cu inventarul. Ba chiar, la un moment dat a primit şi un steguleţ. semn onorant că este „fruntaş în comerţul local”. Ca să vezi cum merge istoria!
Soţia domnului Şapsă (Israel) vecinul de peste drum, era doamna Leia.
Doama Leia făcea o pereche perfectă cu distinsul dumisale soţ: era scundă, pătrăţoasă la trup (imaginaţi-vă un cub sprijinit pe două beţe de chibrit) cu un mers lăbărţat, bălăngăînindu-şi braţele pe care le ţinea depărtate de trup cam aşa cum merg pinguinii polari. Dar asta nu conta fiindcă „madam Leia”, cum i se spunea prin cartier, era o femeie de o bunătate rară, opusă aproape total hapsânismului practicat de distinsul său soţ, ceea ce stârnea, nu de puţine ori, discuţii ale căror dialoguri se auzeau, uneori, prin ferestrele deschise ale casei. Doamna Leia era o specialistă - recunoscută printre gospodinele din cartier-, în prepararea prăjiturilor şi a dulciurilor. Avea dânsa nişte reţete tradiţionale, moştenire din familie, de care se bucurau și vecinii şi vecinele din preajmă, cărora avea grijă întotdeauna să le ofere mostre în mici pacheţele, mai ales acolo unde erau copii. Sau la familiile mai nevoiaşe. Dar şi noi „creştinii” aveam grije să-i oferim din bunătăţile noastre când erau sărbătorile tradiţionale - Paşte, Crăciun, sau când erau ceva aniversări prin familie. Cum, de sărbătorile evreieşti, nimeni din familiile lor nu avea voie să aprindă focul, eram chemaţi noi, „creştinii” să le aprindem focurile la sobe (pe atunci în bucătării erau folosite sobele din fontă – „Vesta”, care se încălzeau cu lemne). Evident că primeam, drept mulţumire, prăjiturele şi dulciuri de care nu ne mai săturam: humântaş, cornuleţe cu nucă şi miere, pogăcele, gogoşi sau acel minunat „tort de Paşte”, reţetă specifică de Pesah (Paştele evreiesc) pe care noi îl aşteptam cu nerăbdare (şi ce dacă este evreiesc?). Madam Leia, mai avea două specialităţi, specific evreieşti –gât de pasăre umplut dar, mai ales, ştiuca umplută. Am avut mai multe ocazii, de-a lungul timpului, să mănânc ştiucă umplută, dar, ca „ştiuca” făcută de „madam Leia” parcă niciodată n-am mai mâncat.
Să nu-l uit pe Iancu , „Iancuşoru”, odrasla familiei Şapsă, coleg de clasă cu mine dar la o clasă paralelă. Nu semăna la fizic, cu nimeni din familie. Nu prea înalt, dar mai înalt decât propriii săi părinţi, cu un păr brunet, ondulat, atletic la trup (juca baschet în echipa liceului, la ”Unirea”) noi, colegii şi prietenii îl tachinam şi-l întrebam cine-i sunt părinţii: „bă, tu n-ai nici mamă, n-ai nici tată, eşti făcut de-o bunică. Nu semeni cu nimeni”. „A greşit barza adresa şi te-a scăpat aici”. Dar nu ne întreceam prea tare cu gluma fiindcă toţi, mai ales vecinii de stradă, aveam la el un interes major: în curtea familiei Şapsă se afla ceva foarte, foarte râvnit de noi: un dud - un agud. Şi când agudul se umplea de fructe de-i atârnau crengile gata-gata să se rupă, păi cine se uita cu jind la el printre şipcile porţii? Şi atunci apelam la „bunul nostru prieten şi coleg” (Doamne, ce face interesul din tineri!) şi-l rugam frumos-frumos să ne lase şi pe noi să beneficiem de roadele zemoase şi gustoase ale dudului. Se dădea el mare şi „se tocmea” („bă, vă las, da mie ce-mi iese?”- aici semănând foarte bine cu taică-su), dar eram salvaţi tot de madam Leia, care ne auzea prin ferestrele deschise ale casei cum ne milogeam la fie-su şi intervenea: „Ei, cum să nu, intraţi când vreţi că pe urmă cad pe jos şi se strică şi e păcat de ele” . „Săru-mâna doamna Leia!” ziceam noi şi dădeam năvală pe poarta curţii făcându-i „în ciudă” lui Iancuşoru care, iată, a ratat o afacere. Având liber la dud, mai în fiecare zi eram căţăraţi ca guguştiucii pe crengile cărora atârnau ciorchinii albi de dude. Asta a fost bine dar şi nu prea, fiindcă, lacomi cum eram, am cam întrecut măsura şi, să te ţii apoi de crampe şi de deranjamente stomacale. Era rândul lui Iancuşoru să ne facă „în ciudă”, aşa ca un fel de răzbunare: „Na mă! Dude, aţi vrut, dude aveţi!” Cum în fundul curţii era şi un WC de serviciu, apoi, când simţeam „pericolul”, fuga-iute la cabina salvatoare pentru a cărei utilizare Iancuşoru a încercat să-şi scoată pârleala pentru gratuitatea la dud cerându-ne câte 25 de bani pentru „uzul locului”. „E-te-te! Nici n-ai apă curentă, pentru ce?”.
Iancuşoru era la fel de zbanghiu ca noi toţi din aceeaşi generaţie: pantofi cu talpă din anvelopă, tunsoare „creastă de cocoş”, pantaloni strâmţi şi cu manşeta lată, sâmbăta, (ce dacă e „Sabat!”) la bal la „Locomotiva” sau pe unde se anunţa, el având însă şi un important atu faţă de noi: primea de la tac-su, marele angrosist, câţiva bănuţi – nu mulţi, aşa, de o îngheţată, dar primea şi un „supliment clandestin” de la mama Leia, de care taică-su nu ştia, în schimb ştiam noi, motiv pentru care aveam grije să ne lipim de el ca să-l mai tapăm de o napolitană, o îngheţată, un sirop...Ehei, ce vremuri! Mă gândesc cum s-ar simţi astăzi o fată dac-ar fi să o inviţi la...o napolitană, sau la un sirop!!! Doamne !
După ceva ani (nu prea mulţi) ne-am pomenit într-o zi că, foarte, foarte discret, familia Şapsă îşi face bagajele. Ce faceţi, mă, vă mutaţi?, am întrebat firesc şi la fel de firesc, curioşi. Doamna Leia ne-a făcut un semn discret, să nu vorbim tare şi, aproape în şoaptă, ne-a comunicat cum că familia „s-a înscris”, a primit aprobare şi în 2 zile pleacă. „Unde? am întrebat noi, chiar cu naivitate, fiindcă astea erau lucruri foarte discrete şi doar o mână de oameni ştiau de chestia cu „înscrisul” (unde?!) evident şi cei din Comunitate. „În Israel!” ne-a răspuns, şoptit, domnul Şapsă. „Dar vă rugăm...păstraţi secretul” Am rămas paf! Secret-secret dar tot s-a mai aflat pe ici pe colea cum că familia Şapsă...pleacă.
Şi au plecat!
În locul lor s-a mutat o altă familie tot de evrei dar nu semănau nici pe departe cu cei din familia Şapsă. Multă vreme ne-au lipsit dulciurile doamnei Leia, nici de agudul din curte nu am mai avut parte şi am aflat foarte- foarte târziu, prin cineva cunoscut, cum că familia Şapsă s-a stabilit (a fost repartizată) într-un chibuţ unde o duce (chipuirile) bine (cum naiba să o duci bine într-un fel de lagăr?, ne tot întrebam noi, aici, acasă, crezând că aceste chibuţuri erau un fel de...lagăre de muncă aşa cum se spunea la noi, pe atunci) şi încearcă să se adapteze.
Au trecut mulţi ani de atunci, ani care şi-au lăsat amprenta asupra înfăţişării noastre – mai ridaţi, mai albi, mai...rotunjei – şi, într-o zi, trecând pe Bulevard (în Bucureşti) prin centru, mă aud strigat. Mă întorc şi văd un individ cam rotofei, cam ridat, cam chelios şi nu reuşersc să-l identific.
- Ce faci mă, nu mă mai recunoşti?
- !!!
- Iancu...Iancuşoru....vecinul tău de-acasă..de la Focșani...colegul de liceu....
Atunci l-am recunoscut. Semăna mai mult cu maică-sa, cu madam Leia (Dumnezeu s-o ierte!), anii şi-au pus pecetea şi asupra lui dar i-au păstrat ceva din trăsăturile tinereţii. Îmbrăţişări, bucurie mare, „Hai să stăm undeva la o bere!”...Şi „berea” s-a prelungit destul de mult prilej să aflu că venise în Bucureşti cu afaceri, că lucra la o firmă, că avea 3 copii, că vine des „în ţară”, că n-a mai fost deloc „pe la casa copilăriei” şi multe, multe altele. Mi-a mai zis că acum are în curte, în loc de agud...un portocal! Ne-am dat adresele, numerele de telefon şi ne-am promis o cât mai recentă revedere. I-am condiţionat întâlnirea cu o obligaţie: când mai vine de acolo, să-mi aducă şi mie într-un pacheţel nişte ..humântaş” aşa cum îl prepara „madam Leia”.
Îl aştept cu nerăbdare.
Prof. Victor Simion
