Personaje din Focșaniul de altă dată: „Tanti Compoțel”
Și eu, la fel ca și dumneavoastră, am avut ocazia să întâlnesc de-a lungul timpului personaje „ciudate” care, prin întregul lor comportament să ni se pară a fi „nefirești”, mai altfel decât noi, ceilalți (chipurile), a căror prezență să ne fi rămas în memorie tocmai prin acest „nefiresc” (să le zicem „excentrice”) și, tocmai din această pricină, să devină...interesante. Le-am adunat (cu atenție de entomolog) într-un fel de „insectar” de tipuri umane, insectar din care vă ofer, spre delectare, câteva exemplare. Astăzi, despre....”Tanti compoțel”,o focșeneancă, cel puțin,... nostimă.
Tatăl meu a avut un văr drept – Ştefan „unchiul Fănică”, după cum îl ştiam toţi.
La fel ca şi tatăl meu acest unchi Fănică făcea parte dintr-o familie de bărbaţi bine făcuţi, voinici, solizi şi, tocmai datorită aspectului lor, unii dintre cei din neam au făcut armata la „Garda Regală”, adică acolo unde criteriul de înălţime şi de înfăţişare fizică era precumpănitor.
Unchiul Fănică era inspector şcolar şi se căsătorise cu tanti Pia, adică Olimpia, de profesie învăţătoare. Formau un cuplu cam ciudat: el, unchiul Fănică, înalt de aproape un metru şi optzeci iar ea abia dacă-i ajungea până la umăr, deşi purta pantofi cu tocuri înalte doar-doar va mai atenua din discrepanța dimensiunilor. Urmase liceul pedagogic „de institutoare”, unde se predau, la acele vremuri (se întâmpla asta prin anii 40) şi cursuri de menaj şi gospodărie şi unde dobândise reale abilităţi în arta preparării bucatelor. Din câte mai auzisem eu din cele ce se „bârfeau” prin casă printre rude, între ei fusese un amor furtunos, o dragoste pasională cu rezerve mari din partea familiei unchiului pentru „pipernicita aia” care, probabil, cu fizicul ei, n-ar fi putut ţine în spate o gospodărie, aşa după cum o cereau obligaţiile timpului. Şi totuşi (parcă în special pentru a le face „în sâc”!, adică, în ciudă) „pipernicita aia” se dovedise a fi o gospodină desăvârşită: prepara fel de fel de mâncăruri nu numai din cele învăţate la şcoală dar şi reţete mai noi („din ceea ce se putea găsi pe piaţă”) fiind recunoscută mai ales ca o maestră în prepararea dulcețurilor, a şerbetului şi a...săpunului de casă. (Ehei, păi asta, la acea vreme, era ceva absolut demn de luat în seamă!).
Schimbul acesta de păreri și rețete despre bucate şi dulciuri se făcea mai ales în zilele de duminică atunci când oamenii îşi rezervau acest liber pentru vizite. Cum mijloace de comunicare erau doar acele câteva telefoane instalate (noi aveam numărul 228 !) anunţarea vizitelor se făcea – dacă nu prin întâlniri întâmplătoare -, prin „curierat oral” adică, tata mă trimetea la viitoarea familie-ţintă să o întreb dacă „duminică ne primesc în musaferie”, ca nu cumva ai mei să bată drumul degeaba şi ei să nu fie acasă. Asta era practica generală. (Ce vremuri!).
Când unchiul Fănică şi cu tanti Pia veneau la noi în vizită, dacă era vara şi timp frumos, îi primeam în curtea noastră mare unde, la umbra unui tei foarte frumos aveam o bancă şi o masă cu câteva scaune. Bărbaţii jucau table şi făceau politică iar doamnele făceau schimb de reţete culinare. Mama îi servea întotdeauna cu dulceaţă de cireşe amare – specialitatea dânsei – şi cu apă rece scoasă de mine din beciul casei.
Ce mă amuzau întotdeauna la aceste întâlniri erau conversaţiile despre reţetele culinare sau despre mâncărurile făcute. Mă amuzau fiindcă tanti Pia avea un fel propriu de a vorbi despre gătit, despre mâncăruri şi, în general, despre gospodărie şi ale casei: la ea toate lucrurile se exprimau cu diminutive. Era un fel de tic verbal care, pentru cine nu o cunoştea, ajungea să fie uşor hilar. Ea nu spunea niciodată că a făcut o supă, o ciorbă sau un borş ci a făcut „o supiţă”,„o ciorbiţă”, „un borşuleţ”. La ea plăcinta se chema „plăcinţică”, cartofii erau „cartofei”, morcovii erau „morcovei”, guliile erau „gulioare”, varza era „vărzucă” ş.a.m.d. „Ieri am făcut o mâncărică de cartofei cu sălăţică de roşioare şi la desert am făcut o plăcinţică cu merişoare”. Sau: „lui Fănică în place foarte mult compoţelul; i-am făcut un compoţel de prunişoare, cu caisuţe şi merişoare.” Se întâmpla ca atunci când venea în vizită la noi, să nu vină „cu mâna goală”, cum se spune, ci cu un mic dar. „V-am adus un borcănel cu şerbeţel din trandafiraşi” (specialitatea casei). Sau „un săpunel”, sau „nişte merişoare” (avea în curte doi meri).
„Miniaturizările” astea se refereau la mai toate lucrurile şi activităţile sale. Era o practica, pe atunci, ca să-ţi împleteşti acasă ciorapi groşi, de lână, pentru purtat iarna, în bocanci. Tanti Pia ne informa că „i-a împletit lui Fănică o pereche de ciorăpei din lânică.... Ca să-i poarte, la iarnă, în bocăncei.” (Auzi! El, ditamai vlăjganul de om, purta...”bocăncei”!..Ha, ha!.). Sau: „De ziua mea, Fănică mi-a făcut cadou un şăluţ....”
Când auzeam astea, mă pufnea, pur şi simplu, râsul şi, ca să nu se observe, plecam de la locul discuţiilor pretextând fel de fel de motive. „Auzi tu la ea ce spune: compoţel!”. Păi cum să nu te pufnească râsul! Ai mei erau obişnuiţi cu astfel de „miniaturi verbale” şi se abţineau să-şi arate starea de ilaritate că deh, între neamuri... nu se cade. Dar după ce plecau din vizită începea bârfa:”George (pe tatăl meu îl chema Gheorghe) George, nu vrei să-ţi fac şi eu un...compoţel?” întreba, ironic, mama. „Nu, nu – mă băgam şi eu în vorbă – fă-mi mie o plăcinţică”. Suna atât de nostim, de caraghios dar şi de comic acest cuvânt „compoţel” încât ajunsesem să-i spune lui tanti Pia, „tanti compoţel”.
-„Duminică hai să mergem până la Fănică”, propunea tata. „Dă o fugă şi vezi dacă sunt acasă”.
- A, la „tanti compoţel?”
- „Mă, nu fi golan!” mă admonesta, râzând, tata. „Vezi, abţine-te, să nu te ia gura pe dinainte...”
- „Lasă dom-le că n-am să-i spun compoţel. Am s-o întreb dacă nu ne face cumva o plăcinţică. Cu merişoare sau cu brânzică”.
A bârfit pentru dumneavoastră,
Prof. Victor Simion
